Povestea îngerului cu chip de bătrân de la Rohia

Arhimandritul Serafim Man este un adevărat monument al Maramureşului * Ucenic al Î.P.S. Justinian, l-a tuns în monahism pe Steinhardt, a cunoscut şi îndrumat nume grele ale vieţii publice româneşti, de la Noica, la Băsescu * Povestea sa de viaţă e demnă deopotrivă de manualele de istorie şi de sinaxarele bisericeşti * O lecţie despre iubire, miracole şi, mai ales, credinţă * Urmează un reportaj-document cu unul dintre cei mai mari duhovnici ai României. * Mai mult, la 100 de ani de la naşterea lui Nicolae Steinhardt, vă prezentăm detalii inedite despre viaţa spirituală a omului de cultură.

Povestea acestui reportaj a pornit în urmă cu trei ani. Atunci, auzind de harul Arhimandritului Serafim Man, am vrut să-i luăm un interviu. Starea lui de sănătate era şubredă, dar a răspuns invitaţiei transmise printr-un călugăr şi a ieşit, din chilia sa, modest, să-i facem o fotografie. Puţin stingher, deloc interesat de cele lumeşti, ne-a făcut pe plac şi a „pozat”, apoi a luat lista cu întrebări şi a zis că va răspunde.

Au urmat perioade grele pentru el, spitalizări, perioade de refacere. După care, şi-a revenit, ca prin minune. Ca de fiecare dată de altfel. Săptămâna trecută, după ce tocmai i-am scris în „Mândru de Maramureş”, pe scurt, fabuloasa poveste de viaţă, am încercat din nou, iar răspunsul: Părintele Serafim ne poate primi sâmbătă...

L-am găsit aşteptând în chilia sa de la Rohia. O cămăruţă înţesată cu cărţi şi icoane. Cu părul alb, slab ca un fuior, pare imponderal. Dacă nu i-am fi citit biografia, n-am fi ştiut nici măcar câţi ani să-i dăm. Ochii negri, vioi şi vii, par de copil, iar zâmbetul cald şi sincer cu care însoţeşte fiecare cuvânt pare de înger. De fapt, Serafim Man este un înger. De mic, se hrăneşte cu iubire şi credinţă. Înţelege lumea şi o iubeşte, dar pare total rupt de ea. Modest şi grijuliu ca un bunic vizitat de nepoţi, ne pofteşte să luăm loc şi îşi cere scuze dacă nu-i înţelegem pe deplin cuvintele. Zâmbim la rândul nostru. Îi înţelegem cuvintele, dar nu înţelegem pe deplin rostul care îi fac ochii umezi: „Cu fiecare om, Dumnezeu are un plan”, aşa începe povestea unui om care va rămâne în istorie. „Părinţii mei mergeau la Nicula. Mama, cu un frate şi o soră. De obicei mergeau pe jos. Fie mergea tata cu cineva.

Mergeau cu o zi înainte, şi când veneau, le povesteau vecinilor cum a fost întâmpinat episcopul, ce spunea preotul, stareţul”. El era mic. Avea 12-13 ani pe atunci, dar era numai urechi la poveştile despre Nicula.

De atunci, a spus că vrea să meargă la mănăstire. Drumul său devenise atât de clar pentru toată lumea, încât, dacă făcea vreo năzbâtie, părinţii nu-l ameninţau cu jordeaua, ca şi pe alţi copii, ci îl dojeneau că: „aşa n-o să mai mergi la mănăstire”.

Pe atunci, Mănăstirea Rohia era încă „tânără”. Iar stareţ era Î.P.S. Justinian. Într-o zi, fiind flăcăiandru, împreună cu un alt băiat din satul lui, Boiereni, a venit la mănăstire. Era în toamna lui 1952. Cum mănăstirea era mai săracă, în timpul iernii a fost trimis la Topliţa. În ianuarie 1953, omul care avea grijă de oile mănăstirii Rohia a murit, aşa că, Serafim Man a fost rechemat să ia în pază oile. 3 ani a fost păstor. Mergea cu oile pe dealuri şi citea, rând pe rând, cărţile din biblioteca mănăstirii. În 1955, de Sf. Prooroc Ilie, s-a călugărit. Aceasta a fost prima minune din viaţa lui. A doua a venit doi ani mai târziu, când a fost chemat în armată la Jimbolia: „după două săptămni mi-au dat drumul acasă. Mare minune a fost, pentru că imediat ce am venit acasă, s-a prelungit termenul la doi ani”.

La 24 de ani era duhovnic, fără nicio pregătire teologică. N-avea şcoală. Dar avea har şi cărţile pe care le citea cu drag.

Apoi a venit cruntul Decret 410, care desfiinţa mănăstirile şi dădea afară călugării. Şi cu el, cea de-a patra minune: Serafim Man nu a fost alungat ca şi alţi fraţi de-ai săi, a ajuns preot la Cupşeni.

După o vreme, Î.P.S. Justinian, având chemare de arhiereu, s-a înscris la Seminar şi l-a chemat la Rohia. Nu i-a spus nimic, dar vreme de doi ani i-a încredinţat pe rând treburile gospodăreşti ale mănăstirii. Îl pregătea să devină stareţ. În ’73, Î.P.S. a plecat la Cluj, iar Serafim Man a rămas stareţ. Pe atunci, Mănăstirea avea o obşte mică, de trei-patru călugări.

Dar Serafim Man a început un nou şir de minuni. Vroia să dezvolte mănăstirea, ca să atragă lume. În primul an a ridicat casa din faţa bisericii. Apoi celebrele trepte. Apoi Casa Poetului, chioşcul, clopotul mare şi clopotniţa, a introdus apa etc. Mănăstirea creştea în fiecare zi, material şi spiritual, şi devenise o adevărată Casă a Maicii Domnului. Aşa că, nu e de mirare că, la lansarea unei cărţi, Î.P.S. Justinian l-a convins pe Noica să viziteze Rohia. Filozoful a ajuns într-o zi la prânz şi a rămas până a doua zi. A vrut să vadă biblioteca şi s-a mirat de valoarea cărţilor. Apoi, întors în Bucureşti, i-a spus lui Steinhardt, care îşi căuta o mănăstire, că „Rohia e de tine”. Aşa a ajuns şi Steinhardt la Rohia. A stat iniţial două săptămâni. Serafim Man l-a rugat să caute un bibliotecar pensionar care, contra cost, să se ocupe de biblioteca mănăstirii. Steinhardt a plecat şi stareţul n-a mai primit nicio veste de la el timp de alte două săptămâni. Apoi, într-o zi, s-a trezit cu el la mănăstire: „Ai aflat bibliotecar?”, l-a întrebat stareţul. „Aflat”. „Şi cât ne cere?”. „Nimic”, a răspuns Steinhardt. Streţul l-a privit cu neîncredere. Totuşi a întrebat: „Da cine-i?”. „Io-s”.

Stareţul l-a dus la biblioteca Episcopiei, să vadă cum e aranjată. L-a dus şi la alte biblioteci, apoi, ajutat în timpul verii de studenţi, a început aranjarea cărţilor, sarcină de care s-a ocupat până la moarte.

Stareţul spune că a avut multe greutăţi din cauza lui, dar văzându-i râvna, nu a renunţat. Când întreba ceva Securitatea, le răspundea că nu-l poate da afară, că aranjează cărţile mănăstirii pe gratis.

După o vreme, Steinhardt a tot cerut să fie călugărit. Iar Serafim Man i-a promis. Numai că, Părintele Serafim începuse deja lupta cu cancerul. Era prin 79 şi medicii din Cluj i-au dat drumul din spital. Nu mai aveau ce să-i facă. Plus, era hramul mănăstirii. I-au spus călugărului care venise după el să nu întârzie deloc pe drum, pentru că mai are de trăit ceasuri, nu zile.

Pe drum, Serafim Man s-a rugat la Maica Domnului, i-a încredinţat viaţa lui şi a rugat-o să-l vindece dacă mai are vreun rost pe lume, dacă nu, să-l ia. Era împăcat, spovedit şi pregătit de orice. A ajuns la Rohia şi, ştiind că şi Steinhardt e bolnav, amândoi pe marginea prăpastiei, a vrut să-şi ţină promisiunea. L-a călugărit într-o noapte în secret. Nu a spus nimănui, nici măcar Î.P.S Justinian. Au asistat câţiva prieteni de-ai filozofului şi atât. După vreo 2-3 săptămâni, a fost chemat de Arhiepiscopul Teofil. S-a dus. Ştia ce urmează, dar s-a rugat să-i trimită Duhul Sfânt înţelepciune şi inspiraţie. Arhiepiscopul l-a întrebat tranşant: „Ai călugărit pe evreu?”. Serafim Man nu a negat, ci a argumentat că ştiinţa şi religia nu sunt contradictorii, că Steinhardt studiase toate religiile, nu fusese căsătorit şi nu avea copii, nu lipsea de la liturghie, muncea şi se ruga. Plus că nu murea liniştit dacă nu îşi respecta promisiunea faţă de el. Nu se ştia când mor, niciunul dintre ei. Steinhardt avea un regim sever, din cauza intestinelor, mânca orez, griş şi un ou. În fiecare zi. A venit altă minune. Arhiepiscopul i-a dat binecuvântarea.

Mai târziu, Serafim Man i-a spus lui Steinhardt că, dacă doreşte, poate să predice. L-a anunţat, din timp, că vrea, de Sf. Prooroc Ilie. Şi a predicat: „Sf. Prooroc Ilie a trăit în vremea unui împărat păgân. Şi-a luat o soţie şi s-a luat după religia ei”. Toată lumea a înţeles că era vorba de similitudini cu cuplul Ceauşeştilor. Steinhardt a ţinut o predică profund anticomunistă. După liturghie, întâmpinat de ceilalţi preoţi, le-a spus: „M-am descărcat”.

Două săptămâni, stareţul a dormit cu pantalonii pregătiţi pe scaun, nu ştia când va fi aresat. N-a fost. Asta e altă minune.

De fapt, întreaga lui viaţă e o minune. Faptul că s-a vindecat şi trăieşte de patru decenii, când nimeni nu îi dădea nicio şansă, e o minune. Minunea credinţei şi a misiunii pe care o are încă de înfăptuit în lume. Aceea de a vindeca lumea de lipsa de iubire.