Sensibilitate românească și rigurozitate nemțească

Are blândețea, bunătatea și înțelepciunea unui bunic, bucurându-se să vorbească deschis despre ceea ce a învățat, ceea ce a descoperit și a experimentat de-a lungul a zeci de ani de muncă. Johann Steiner este un român care a așteptat 21 de ani în comunism să-și reîntâlnească familia din Germania. Povestea lui de viață este presărată cu multă suferință, dar prin multă muncă și fiind înzestrat cu o ambiție de fier, a reușit să facă tot ce și-a propus.

Lui Johann Steiner i-am propus să ne acorde un interviu, în primul rând datorită pasiunii sale pentru cactuși, însă povestea sa este o lecție de viață, iar regulile după care s-a ghidat pot fi un model pentru oricine vrea o rețetă a succesului. Înzestrat cu multă răbdare, ambiție și determinare, Johann Steiner a muncit enorm pentru tot ceea ce a realizat. Însă toate greutățile prin care a trecut l-au făcut să devină un om bun, generos și sensibil la nevoile celor din jur. Ne-a spus povestea lui cu multă modestie, însă concluziile despre frumusețea caracterului acestui om le puteți trage singuri:

„M-am născut în 1948 și am crescut la Mediaș, unde mi-am făcut și studiile. Încă din școala generală iubesc florile, mai ales că aveam în clasă un «colț viu», iar profesoara de botanică mi-a propus să am eu grijă de plantele de acolo. Acolo erau și câțiva cactuși, în special opuntii, așa că am început să mă interesez cum se îngrijesc și cum se înmulțesc. De acolo am pus pri­mele plante la înrădăcinat, din lăstari. Anii au trecut și am urmat un curs de tăbăcărie și în acest domeniu am ajuns până în ultima etapă, mai mult de atât nu se putea face, mai exact, am ajuns la stația pilot pe cercetări, iar apoi am trecut la confecționarea de șei pentru cai.
Eu am plecat în Germania din 1988, dar timp de 21 de ani am așteptat să mi se dea voie să ies din țară, pentru că aveam neamuri acolo și chiar părinții mei erau în Germania. Mi-am dat și casa la Stat și cu toate acestea am mai stat 8 ani cu chirie în casa mea, pentru că nu am primit aprobare de la comuniști. În 1988 am reușit să merg cu acte-n regulă.
Încă din tinerețe am avut o mare pasiune pentru cactuși, așa că mergeam prin orașele din împrejurimi și unde vedeam cactuși îi rugam pe oameni să-mi dea câte un lăstar. În 1965 a mers o mătușă de-a mea în Germania la fratele bunicului meu, iar el a întrebat de mine. Ea i-a spus că dacă vrea să-mi facă o bucurie, să îmi trimită dacă are de unde câteva semințe de cactuși. Bătrânul știa că poștașul de acolo era președintele Asociației de Cactuși din Germania, așa că i-a povestit despre mine. Poștașul respectiv mi-a trimis prin mătușa mea semințe din vreo 400 de specii de cactuși. Îmi procurasem toate cărțile care existau la acea vreme, și am știut foarte multe în domeniu de la Dobrotă din Brăila, care scosese o cărticică în limba română. După ce am intrat în po­sesia semințelor, m-am dus la Grădina Botanică din Cluj. L-am căutat de vreo patru ori pe directorul de acolo, iar când l-am găsit i-am spus că le dau lor semințele să le semene și să îmi dea din fiecare specie câte 4 – 5 plante pentru colecție. Mi-a răspuns că dacă au nevoie de semințe, ei își procură singuri. Nu au vrut să mă ajute, așa că m-am dus acasă și mi-am făcut toată instalația pentru semănat și am pus singur semințele. Asta era în 1966. Cum am făcut? Aveam un geam de 1,6 m la o mansardă și acolo am făcut un fel de sertar din sticlă. Am izolat totul și am pus nisip, iar în nisip am pus o rezistență electrică pentru căldură. Acolo am pus un termostat cu bimetal, care întrerupea căldura dacă ajungea la temperatura dorită. Termostatul respectiv întindea un fir când era cald, iar când ajungea la temperatura dorită se întrerupea, și recupla când temperatura scădea cu 5 grade. Am pus inclusiv un ventilator mic, care mișca într-una aerul să nu se facă mucegai. Am pus semințele în tăvițe. Sigur că mi-au ieșit cactuși! După 3 ani au aflat cei de la Cluj că eu aveam cactuși unicat în România, și au venit să-mi ceară. Recunosc, când am auzit de unde sunt, i-am refuzat și nu le-am dat nimic, pentru că mă alungaseră și își prezentaseră dezinteresul total, cu toate că nu i-ar fi costat nimic, și mai mult, ei aveau acolo toate condițiile să cultive acele semințe, dar nu au vrut.
Cactușii i-am avut până în 1975, iar iarna îi băgam într-o cameră lipită de bucătărie, pe care o încălzeam printr-un geam. Încălzeam acea încăpere până la 6 – 7 grade. Dar într-o noapte, nu eram acasă și a venit un ger de minus 27 de grade. Atunci am pierdut toată colecția. Cu toate că am ajuns dimineață la 5 acasă, dar era prea târziu. Atunci am pierdut vreo 800 de plante. Colecții mai mari decât a mea, la acea vreme aveau doctorul Vișinescu, Dobrotă și Vasile Lungu din Deva. Cu Vasile Lungu m-am împrietenit, mai ales că el îmi răspundea la scrisori. Îmi trimitea liste de câte 4 – 5 pagini de plante. După 1975, când mi-au în­ghețat, nu mi-am mai refăcut colecția pentru că în 1967 îmi făcusem cererea la autoritățile comuniste să mă lase să plec în Germania. Dar am așteptat 21 de ani. În toți acești ani, primeam în fiecare lună revista Asociației colecțio­narilor de cactuși din Germania, pentru că poștașul m-a înscris în Asociație și îmi plătea el cotizația. În 1969 am primit o invitație să merg la cea mai mare expoziție de cactuși din Europa, care s-a organizat în Polonia, dar regimul nu mi-a dat voie să merg.
În 1988 am ajuns în Germania, cu acte-n regulă. Am stat inițial în mansarda casei surorii mele, și abia după 3 ani mi-am putut cumpăra o casă. Abia atunci mi-am făcut pe balcon o microseră pentru cactuși, cu casete cărora le ridicam capacele când era soare. Dar balconul s-a umplut foarte repede. Apoi mi-am făcut o seră, dar sera mea a ajuns acum să fie pe patru niveluri de rafturi.
Pot să spun că am ajuns să am câte o plantă sau două din toate speciile, dar m-am axat pe hibrizi de Astrophytum. M-am obișnuit să seamăn prin noiembrie, iar prin ianuarie-
februarie să altoiesc pe portaltoi de Selenicereus. Am descoperit singur altoirea pe Selenicereus, pentru că portaltoiul acesta are vasele conducătoare pe centru. Poate au fost și alții care au făcut asemenea altoiri înaintea mea, dar eu nu am știut. După ce am ajuns în Germania, am văzut Selenicereus, și m-am gândit că ar fi bun drept portaltoi. În România am folosit opuntii ca portaltoi, dar acestea au vasele con­ducătoare înspre exterior, și degeaba pui ceva pe mijloc, că nu se prinde, sau chiar dacă se prinde, nu crește, pentru că nu primește hrana ne­cesară. De asemenea, tot singur am experimentat și am reușit altoirea de coaste de la cactuși, cu câte 3 – 4 mamile, iar prin altoire, din fiecare mamilă iese câte un lăstar, iar în felul acesta poți înmulți mult mai ușor plantele.
Semănăturile le fac în casă, în fața caloriferului, iar deasupra am două tuburi de neon de acvariu. Deasupra semănăturilor am un fel de hotă din carton, învelită în folie de aluminiu, să reflecte lumina pe plante. Totul este însă închis, cu capac, să nu intre nimic dăunător pentru semințe.
La fiecare serie de însămânțare găsești câte o plantă sau două care au ceva deosebit, pentru care trebuie să aștepți câțiva ani să le poți înmulți.
Nu folosesc îngrășăminte chimice pentru creșterea cactușilor. Însă, pun la macerat în apă urzică și coada calului, iar apa aceasta o pun în apa pentru udat cactușii, pentru că nediluată, această soluție este prea puternică pentru plante. Această metodă o folosesc și alții pentru roșii și pentru grădinărit.
Din proprie experiență pot să spun că pentru a nu avea paraziți pe plante, este suficientă o singură intervenție pe an. Mai exact, trebuie folosit un insecticid sistemic, care intră în corpul plantei. Insecticidul îl folosesc primăvara, la a treia udare, după ce plantele au intrat în vegetație. Prepar soluția cu insecticid și eu ud plantele de jos, mai exact umplu tăvile cu această soluție. Astfel, planta își ia apa necesară, iar insecticidul care intră în plantă omoară paraziții care mușcă din plantă. După ce văd că solul este ud, restul apei din tăvi îl golesc. Această metodă o folosesc de mulți ani. Altfel, prin stropire, metoda trebuie repetată la 14 zile, de vreo trei-patru ori, pentru a scăpa definitiv de paraziți. Mai mult, dacă dezinsecția se face prin stropire, în soluția cu insecticid trebuie pus și detergent, pentru că paraziții sunt acoperiți de un strat de ceară care îi protejează să nu stea apa pe ei.
Eu folosesc un amestec de sol care să fie general valabil pentru toți cactușii. Asta mai ales că cele mai multe plante le am altoite, pentru că nu îmi place să aștept ani la rând să văd planta în deplinătatea de dezvoltare. Rețeta e simplă: puțin pământ de flori, nisip și pietriș, cât să fie un amestec bine drenat. Eu fac după ochi rețeta. Amestecul pe care în prepar îl bag tot în cuptor după ce îl umezesc, pentru a-l dezinfecta. Aburii din cuptor dezin­fectează amestecul de sol. Las tăvile în cuptor cam 30 de minute la 200 de grade. Într-adevăr mi­roase, dar eu fac asta când sunt singur acasă și știu că nu deranjez pe nimeni.
Sigur că sunt darnic cu cactusişti din România, pentru că sunt prie­tenii mei, însă în ultimii ani au ajuns la un nivel foarte înalt, că au multe rarități, așa că de obicei îmi cer plante care nu prea sunt de dat. Cu toate astea, încerc să nu refuz când sunt rugat să dau un cactus, pentru că știu ce bucurie are un colecționar să obțină planta pe care și-o dorește.
În momentul de față, colecția mea se ridică la circa 4 mii de plante, din toate speciile. Nu pot să spun de ce-mi plac cactușii și nici de ce mi-au plăcut dintotdeauna. Cactușii sunt deosebiți tocmai prin faptul că nu sunt două plante la fel, chiar dacă sunt identice ca denumire.
Foarte mulți bani am cheltuit să ajung să am toți cactușii pe care mi i-am dorit. Dar pentru asta am lucrat foarte mult. Nu m-am dat înapoi de la lucru. După ce am ajuns în Germania, am lucrat la strung, și în special pe roți dințate. Iar sera mi-am pus-o la punct din banii câștigați în timpul liber, pentru că mă angajam să tapițez mobilierul din dispensare și cabinete medicale. Luam câte un cabinet vinerea și luni dimineață era totul tapițat. Meseria învățată în România m-a ajutat toată viața, că am reparat și șei și hamuri pentru cai. Ce a fost de lucru, am lucrat. Eu nu m-am ghidat că trebuie să câștig de exemplu, 50 de mărci la oră. Am lucrat și pentru 5 mărci, chiar dacă meritam 50, pentru că am știut să mă bucur de cele 5 mărci ca și de 50, fiind conștient că dacă nu lucrez nu o să am nimic din acei bani. M-am ghidat după principiul să nu mă ating de salariu pentru cheltuielile privind pasiunea mea. Salariul era pentru familie, să nu-i lipsească nimic, iar ce am făcut în plus mi-am permis să-mi întrețin hobby-ul.
Un mesaj pentru iubitorii de cactuși? Fiecare să se străduiască să dea ce-i mai bun din el pentru cactuși, deoarece satisfacțiile sunt pe măsură. Dacă cineva vede o plantă care-i place, îi recomand să și-o cumpere dacă-și permite, să nu se gândească la bani, pentru că banu-l faci la loc, dar cu acea plantă nu te mai întâlnești”.

„Sigur că sunt darnic cu cactusişti din România, pentru că sunt prie­tenii mei, însă în ultimii ani au ajuns la un nivel foarte înalt, că au multe rarități, așa că de obicei îmi cer plante care nu prea sunt de dat. Cu toate astea, încerc să nu refuz când sunt rugat să dau un cactus, pentru că știu ce bucurie are un colecționar să obțină planta pe care și-o dorește”.
Johann Steiner

„Meseria învățată în România m-a ajutat toată viața, că am reparat și șei și hamuri pentru cai. Ce a fost de lucru, am lucrat. Eu nu m-am ghidat că trebuie să câștig de exemplu, 50 de mărci la oră. Am lucrat și pentru 5 mărci, chiar dacă meritam 50, pentru că am știut să mă bucur de cele 5 mărci ca și de 50, fiind conștient că dacă nu lucrez nu o să am nimic din acei bani. M-am ghidat după principiul să nu mă ating de salariu pentru cheltuielile privind pasiunea mea”.

Johann Steiner