Secretul iranian

Rolul Germaniei in criza cauzata de programul nuclear al Iranului simbolizeaza un gen de personalitate nationala divizata. Pe de o parte, inca de la inceputul lui 2006, cancelarul Angela Merkel, din partea Uniunii Crestin-Democrate (CDU), a trasat o linie diplomatica pe nisip atunci cand a declarat: „Un presedinte care pune sub semnul indoielii dreptul la existenta al Israelului, un presedinte care neaga Holocaustul, nu se poate astepta sa aiba parte de toleranta din partea Germaniei”. Faptul ca presedintele iranian Ahmadinejad sustine deschis ideea de exterminare a Israelului, a determinat-o pe Merkel sa adauge: „Trebuie sa tratam cu toata seriozitatea retorica presedintelui iranian”. Retorica politica dura a cancelarului german este insa in contrast profund cu afacerile profitabile pe care firmele germane le-au incheiat cu regimul de la Teheran, de aproximativ 5,7 miliarde de dolari, in 2006. Acest lucru face din Germania cel mai important partener comercial din UE al Iranului, noteaza Benjamin Weinthal, in cotidianul israelian Ha’aretz, citat de Rompres. Pace sau profit? Un total de 5.000 de intreprinderi germane au afaceri cu Iranul, iar lista este ca un „Who’s Who” al unor corporatii de prima marime, precum Mercedes-Benz, Volkswagen, Krupp si Hermes, o entitate a garantiei datoriilor pentru exporturi. Anvergura dependentei economiei iraniene fata de know-how-ul Germaniei a fost estimata de Michael Tockuss, fostul presedinte al Camerei de Comert Germano-Iraniene de la Teheran, care a afirmat: „Aproximativ doua treimi din industria iraniana se bazeaza pe tehnologia germana”. Atitudinea toleranta a guvernului fata de relatiile de afaceri dintre sectorul public si cel privat cu Iranul au fost cel mai bine sesizate intr-o conferinta organizata in luna septembrie - o initiativa a Ministerului Economiei din Germania - care a intentionat sa promoveze extinderea comertului cu Iranul. In cursul unei conferinte de la inceputul lunii octombrie, Camerele Germane ale Industriei si Comertului (IHK) au consiliat companiile in legatura cu „intrarea pe piata si oportunitatile de expansiune” in Iran. Acest parteneriat ‘’splendid’’ de afaceri ar putea fi cel mai bine pastrat secret al Germaniei, este de parere analistul. Potrivit publicatiei economice germane Handelsblatt, „companiile germane incearca... sa nu dea publicitatii contractele lor cu Teheranul”. Din acest motiv, puterea Iranului in Germania este „scandalul” despre care nu se indrazneste sa se vorbeasca. Cum se explica oare ruptura dintre retorica politica dura a lui Merkel si incapacitatea guvernului sau de a impiedica acordurile de afaceri aparute ca ciupercile, multe dintre acestea implicand vanzarea de tehnologie cu dubla utilitate (atat in scopuri civile, cat si militare)? Petra Hitzler, care supervizeaza relatiile comerciale cu Iranul in cadrul Ministerului Economiei, a declarat ca nu poate comenta tehnologia cu dubla utilitate deoarece „nu este posibil sa se inspecteze tranzactiile de afaceri ale companiilor private”. Un purtator de cuvant al Biroului Federal al Controlului Economiei si Exportului - agentia insarcinata cu monitorizarea afacerilor cu Iranul - i-a marturisit jurnalistului cotidianului Ha’aretz ca legile privind pastrarea secretului profesional nu i-au permis sa dea publicitatii numele firmelor germane care au primit o permisiune speciala de a furniza materii prime pentru reactoarele nucleare iraniene folosite in scop civil. Mai deranjant, a adaugat ea, „nu putem controla modul in care materiile sunt folosite in Iran”. Dezvaluirea de la inceputul lunii iulie, potrivit careia procurorul public din orasul Potsdam si-a extins investigatia in derulare asupra unui grup de companii germane - ale caror contracte cu Iranul se cifreaza la o suma intre 100 de milioane si 150 de milioane de dolari - din cauza unei presupuse furnizari ilegale de materii prime, a ridicat mari semne de intrebare referitoare la politica oficiala a Germaniei de a fi angajata in prevenirea Iranului de a se dota cu bomba nucleara. Investigatia initiala a implicat circa 50 de companii, dar ulterior numarul acestora s-a redus la trei sau patru firme, acuzate de trafic de tehnologice catre instalatia nucleara de la Bushehr din Iran. In 1974, Siemens a jucat un rol vital in construirea reactorului de la Bushehr, care a fost distrus in timpul razboiului iraniano-irakian. Matthias Kuentzel, expert german in stiinte politice si un fin observator al relatiilor germano-iraniene, a scris: In august 2003, Siemens a semnat un contract de livrare a 24 de centrale electrice. Pentru a incheia aceasta afacere, Siemens a trebuit sa se angajeze ca asigura „transferul de tehnologie pentru centrale electrice mici si mijlocii”. Cheia nu e la germani Ministrul german de externe, Frank Walter-Steinmeier, a sustinut ca fabricarea unei bombe nucleare iraniene trebuie impiedicata, dar in mod evident nu doreste sa-si insoteasca retorica de actiune concreta, este de parere analistul. Pe scurt, Germania nu va initia sanctiuni unilaterale impotriva Iranului. Thomas von der Osten-Sacken, expert in problemele Orientului Mijlociu, care conduce organizatia Wadi cu sediul in Irak, sustine ca „Ministerul de Externe o blocheaza pe Merkel, care este singura in politica privind drepturile omului”. Inclusiv colegul acesteia de partid, Ruprecht Polenz, presedintele Comisiei de Relatii Externe din Parlamentul german, din partea CDU, numeste aceasta situatie ‘’o criza internationala a carei cheie nu sta in puterea Germaniei”. Atunci cand a fost intrebat daca Germania ar putea juca un rol de prima marime in impunerea unui embargou economic impotriva Iranului, Polenz a raspuns ca o astfel de abordare ‘’nu sta in picioare’’. Directorul sectiunii privind Orientul Mijlociu din cadrul Institutului German de Studii Regionale Globale, dr Udo Steinbach, a prezentat cateva motive pentru o astfel de atitudine, intr-un interviu acordat in luna aprilie revistei Eurasisches: „Europa nu trebuie sa se simta sub nicio forma amenintata”, daca Iranul obtine arme nucleare. Mai degraba, a spus el, ‘Iranul reprezinta o amenintare la adresa Turciei laice si, bineinteles, a Israelului’. Departamentul pentru Orientul Mijlociu al lui Steinbach primeste fonduri importante din partea Ministerului german de Externe. Jurnalistul britanico-american Christopher Hitchens a scris, intr-un context diferit, ca „numai un cretin poate crede ca antisemitismul este o amenintare numai la adresa evreilor”. In mod similar, trebuie sa fii imbecil sa crezi ca un Iran inarmat nuclear ar fi o amenintare numai la adresa Turciei laice si a Israelului. Este oare Germania suficient de inteleapta sa treaca peste maximalizarea profitului pe termen scurt, pentru a lucra la pacea pe termen lung in Orientul Mijlociu si Europa?, se intreaba in final semnatarul articolului. Ha’aretz