Scurta domnie a imparatului Titus

* La 13 septembrie 81, la Aquae Cutiliae, murea imparatul roman Titus Flavius Vespasianus, cel care, asa cum afirma Will si Ariel Durant, n-a apucat nici sa sufere influenta adesea corupatoare a puterii, nici sa-i cunoasca deceptiile. Imparatul Titus a fost fiul unui alt imparat roman, Vespasian, si al Flaviei Domitilla. Nascut la 30 decembrie 30, Titus a crescut la curtea imperiala in vremea lui Claudius si Nero, unde a primit o educatie aleasa, spirituala si militara. S-a remarcat ca tribun militar, pe Rin si in Britannia, pentru ca apoi, dupa cvestura, sa fie locotenent al lui Vespasian in razboiul cu iudeii rasculati in anul 66. In aceasta calitate, i s-a dat comanda unei legiuni cu care a cucerit Tarichea si Gamala, cele mai puternice orase ale Iudeii. In anul 69, dupa proclamarea ca imparat a tatalui sau, a preluat comanda armatelor din Iudeea, a inabusit rascoala si a ocupat in anul 70 Ierusalimul. Locuitorii Ierusalimului erau la capatul puterilor si rezervele lor erau pe sfarsite. Asediul inceput de romani in primavara anului 70 a fost ingrozitor. In interior, severitatea zelotilor si foametea – oamenii lui bar Giora dadusera foc la grane, pentru ca sa impinga poporul la o rezistenta disperata – au stat la baza unei mortalitati cu tendinte de crestere; in ceea ce-i privea pe romani, ei ii rastigneau fara mila pe dezertori. Legendele spun ca in ultimul asalt al Ierusalimului, Titus a ucis 12 aparatori din 12 lovituri de sageti. Dupa cucerirea orasului si distrugerea Templului, zeci de mii de supravietuitori au fost aruncati pe pietele de sclavi. Candelabrul (Menora) Templului a putut fi vazut in triumful lui Titus, pe care l-a imortalizat, in Forum, arcul care se poate vedea si astazi. Dupa cucerirea Iudeii, printre soldatii romani a fost atata bucurie si entuziasm, incat acestia l-au salutat pe Titus cu numele de imparat si la plecarea sa din Iudeea l-au rugat cu insistenta si chiar cu amenintari, sa ramana cu ei sau sa-i duca si pe ei la Roma. De aici s-a nascut banuiala ca ar fi incercat sa se desparta de tatal sau si sa-si revendice pentru sine domnia Orientului. Aceasta banuiala a crescut mai ales dupa ce a mers la Alexandria si la Memfis si s-a inchinat boului Apis, punandu-si diadema pe cap. In anul 71 s-a intors la Roma, asociat la tron de Vespasian, care i-a incredintat si functia de pretor al pretoriului. La 24 iunie 79, la moartea tatalui sau, a devenit imparat al Romei. Suetonius afirma ca domnia i-a fost anuntata inca din copilarie lui Titus, de un fizionomist care prevestea viitorul cuiva dupa trasaturile fetei. Acelasi Suetoniu afirma ca rar s-a vazut un fiu de imparat care sa se urce pe tron cu o reputatie mai defavorabila si impotriva vointei tuturor. Afara de cruzime, era banuit si de desfrau, pentru ca prelungea pana la miezul noptii orgiile cu cei mai desfranati dintre prieteni. Nu mai mica ii era socotita usuratatea, din pricina cetei de favoriti perversi si de eunuci de care era inconjurat, precum si pentru ca era stapanit de o puternica pasiune pentru barbara regina Berenice, careia se zicea ca i-ar fi promis ca o va lua in casatorie. Era banuit de asemenea si de rapacitate, pentru ca se zvonea ca ar fi avut obiceiul sa faca trafic de influenta si sa traga foloase. In sfarsit, se credea si se spunea pe fata ca Titus va fi al doilea Nero. Aceste zvonuri s-au intors in favoarea sa, cand s-a constatat ca nu are nici unul dintre aceste vicii. Pentru a nu scapa nimic din popularitatea sa in crestere, Titus a permis in cateva cazuri plebei accesul in termele in care se imbaia el. Ca imparat a condus treburile statului in buna intelegere cu senatul, dar n-a renuntat la nici una din prerogativele imperiale. Domnia lui Titus a fost tulburata de cateva evenimente importante: eruptia vulcanului Vezuviu (24 august 79) cand orasele Pompei, Herculaneum si Stabiae au fost acoperite de lava (conditii in care si-a gasit moartea Plinius cel Batran), de un incendiu catastrofal izbucnit la Roma si de o epidemie de ciuma care s-a raspandit in tot imperiul. Incendiul izbucnit la Roma a devastat templele lui Serapis si Isis, Saepta, templul lui Neptun, baile lui Agrippa, Pantheonul, Diribitoriul, teatrul lui Balbus, scena lui Pompeius, porticul Octaviei cu biblioteca ce-o continea, templul lui Iupiter Capitolinus cu templele adiacente. Dupa incendiul Romei, Titus a declarat ca ia asupra lui toate pierderile publice si a alocat toate ornamentele palatelor sale restaurarii monumentelor si templelor, insarcinand cu aceasta lucrare pe mai multi din ordinul cavalerilor, pentru ca totul sa se execute cat mai repede. Titus s-a facut popular organizand jocuri costisitoare, a distribuit alimente si imbracaminte celor saraci, a terminat construirea Coloseului, a ridicat termele care ii poarta numele, Templul lui Vespasian de la poalele Capitoliului, a reparat apeducte si drumuri si a inceput construirea arcului de triumf ce ii poarta numele. Titus a extins granitele provinciei Britannia, prin actiunile militare ale lui Agricola din anul 80, pana la linia care unea golfurile raurilor Clota (Clyde) si Bodotria (Forth). In Orient l-a invins pe uzurpatorul Terentius Maximus. Inca din anul 79, Titus l-a proclamat pe fratele sau, Domitian, coleg si succesor. Imparatul s-a casatorit cu Aricidia Tertulla, fiica unui cavaler roman, odinioara prefect al cohortelor pretoriene. Cand aceasta a murit, a inlocuit-o cu Marcia Furnilla, dintr-o familie stralucita, de care a divortat, dupa ce aceasta i-a nascut o fiica. Printre masurile populare pe care le-a luat a fost si aceea impotriva denuntatorilor. Acestia, dupa ce au fost biciuiti de mai multe ori in for si batuti cu vergile, in cele din urma au fost expusi in arena amfiteatrului, cu ordinul ca unii sa fie vanduti ca sclavi, iar altii sa fie deportati in insulele cele mai salbatice. „Ca sa fie socotit mai presus decat norocul sau, Titus insusi se arata stralucitor si viteaz in arme; indatoritor si primitor, el era o pilda de implinire a datoriei si de cele mai multe ori la lucrari sau in coloana de mers se aseza printre ostasii de rand, fara sa-si stirbeasca rangul de comandant”, scria istoricul Tacitus despre imparat. Sub domnia lui si-a facut aparitia falsul Nero, originar din Asia, al carui nume era Terentius Maximus; semanand cu Nero la chip si la voce (mai canta si la lira), a izbutit sa atraga de partea lui unele popoare din Asia. In cele din urma, falsul Nero s-a refugiat la curtea lui Artabanos, regele persilor. Se spune ca la aflarea mortii sale, intreaga Roma l-a plans, cu exceptia fratelui sau, care i-a succedat la tron. Portretul facut de Cassius Dio „Din momentul in care Titus a preluat domnia nu a mai avut loc nici o condamnare la moarte si el renunta la resentimentele sale personale. S-a dovedit marinimos, desi s-au urzit comploturi impotriva lui. S-ar putea ca si viata sa, pentru a nu mai vorbi de timpul cat a fost imparat, sa fi fost mult prea scurta pentru a-i da ragazul de a savarsi greseli. Titus n-a condamnat la moarte nici un senator cat a domnit si nici un alt cetatean n-a pierit in urma unui ordin de al sau, atata vreme cat a detinut el puterea. N-a primit niciodata denunturile de defaimare asupra persoanei imparatului si nici n-a ingaduit ca altii sa le ia in considerare. A dat un decret prin care intarea anumite donatii facute de predecesorii sai, cu scopul de a-i impiedica pe fostii beneficiari sa-si revendice drepturile. Era cum nu se poate mai grijuliu cu fondurile statului si nu cheltuia nimic din ceea ce nu trebuia, fara totusi sa fi pedepsit pe cineva din acest motiv.” – Cassius Dio, Istoria romana. Titus dupa Suetonius „Fu dragostea si desfatarea neamului omenesc, atat de mult stiu el sa merite afectiunea tuturor, fie prin caracterul si talentul sau, fie prin soarta sa si, ceea ce este mai de mirare, nu numai ca imparat, ci chiar ca particular si sub domnia tatalui, n-a fost scutit nici de defaimare, nici de ura concetatenilor sai (...) Era de o frumusete distinsa, care avea in sine totodata gratie si demnitate, si de o forta remarcabila, desi nu avea o statura inalta si pantecele ii era nitel cam proeminent. Cu o memorie deosebita, avea aplicatie pentru toate indeletnicirile, fie de pace sau de razboi. Era foarte iscusit in manuirea armelor si la calarie, si desavarsit cunoscator al limbii latine si grecesti. Se exprima usor in cuvantari, iar in scris compunea poeme asa de repede, ca putea si improviza. Nefiind strain nici de muzica, canta din gura sau din instrumente placut si corect (...) ªtia sa imite orice scriere ar fi vazut si adesea marturisea ca ar fi putut sa fie cel mai mare falsificator (...) Dicta scrisori in numele tatalui sau, redacta decrete si chiar citea in senat discursuri in locul quaestorului. A luat asupra-si chiar prefectura pretoriului, administrata pana in acel timp numai de un cavaler roman, si a condus-o cu severitate si violenta (...) N-a facut nimanui nici un rau. Respecta drepturile fiecarui cetatean mai mult ca oricine si refuza chiar darurile obisnuite. Nu fu mai putin darnic decat cei de dinaintea sa. Dupa ce inaugura amfiteatrul, adauga indata terme, dadu jocuri foarte pompoase si foarte bogate. Dadu si o lupta navala in vechea naumachie. De asemenea dadu tot acolo lupte de gladiatori si intr-o singura zi se vazura 5.000 de animale salbatice de tot felul.” – Suetonius, Doisprezece cezari. Sfarªitul lui Titus „Dupa unele zvonuri, ar fi murit otravit de fratele sau. Acesta, cu putin timp inainte, urzise un complot impotriva lui. Desi respira inca si ar fi putut sa se restabileasca, Domitian l-ar fi aruncat intr-o lada plina cu zapada, ca sa-i grabeasca sfarsitul. Sigur este ca Titus era inca in viata cand Domitian intra calare in Roma, se duse direct la garnizoana militara si isi asuma titlul si autoritatea de imparat, distribuind soldatilor tot atatia bani cat le daduse si fratele lui.” – Cassius Dio. „Dupa terminarea unor spectacole, la sfarsitul carora plansese mult in fata poporului, s-a indreptat spre regiunea sabinilor, putin cam trist, pentru ca la un sacrificiu victima ii fugise si pentru ca tunase din senin. Cuprins de friguri chiar de la prima oprire, cum isi continua drumul in lectica, se zice ca a dat perdelele la o parte si, privind cerul, a plans mult ca i se rapeste viata fara sa fi meritat, caci nu exista nici un fapt de care sa se caiasca, afara numai de unul singur. Ce fapta sa fi fost aceea, el n-a dat-o pe fata atunci si nici nu-i vine cuiva usor s-o ghiceasca. Unii cred ca si-a adus aminte de legaturile pe care le-ar fi avut cu sotia fratelui sau. El muri in aceeasi casa de tara in care murise si tatal sau, la idele lui septembrie, in varsta de 42 de ani, dupa doi ani, doua luni si douazeci de zile de domnie.” Suetonius Ioan BOTIS