Scurt istoric al Uniunii Europene

* 1 ianuarie 2007 – intrarea Romaniei in Uniunea Europeana Istoria ideii unei Europe Unite este mult mai veche decat istoria Uniunii Europene. Dupa cateva sute de ani de la aparitia acestei idei, dupa al doilea razboi mondial, adeptii unei Europe Unite au trecut la fapte, realizand ceea ce astazi numim Uniunea Europeana. Ideea europeana s-a nascut si ca un raspuns la crizele carora natiunile europene au trebuit sa le faca fata de-a lungul timpului. Cele opt cruciade ale Europei crestine si setea de putere a marilor monarhi ai Europei l-au facut pe Dante Alighieri sa se gandeasca la o putere suprema care sa arbitreze litigiile monarhilor europeni, pe baza respectarii „diversitatii de popoare si obiceiuri”. Ideea acestei unificari sub o monarhie unica a fost influentata de modelul fostului Imperiu roman. Un contemporan al lui Dante, Pierre Dubois, i-a sugerat regelui Frantei, Filip cel Frumos, constituirea unei Republici crestine cu un consiliu al suveranilor, abilitat sa adopte hotarari de conciliere. Presupusa federatie trebuia sa recupereze si pamanturile sfinte ocupate de islamici. In 1464, regele Boemiei, Georges Podiebrad, a reluat ideea, propunand crearea unei ligi a reprezentantilor suveranilor. Conceput in principal pentru a stavili pericolul otoman, proiectul pornea de la principiile non-agresiunii, ajutorului mutual si lansa propunerea unui sistem politic european, compus din Adunare, Curte de Justitie, Buget comun si armata comuna. Ideea europeana in epoca moderna Emeric Croce a teoretizat in 1623 un sistem de organizare internationala care sa cuprinda toate popoarele lumii. Dupa Tratatul de la Westfalia (1648), planurile de federalizare a Europei au devenit tot mai frecvente. Sully, un fost ministru francez, a dezvoltat ideea unei Europe alcatuite din 15 state independente, condusa din 7 consilii, dintre care 6 cu competente si sedii regionale, cel de-al saptelea („Consiliul foarte crestin” sau „Consiliul Europei”) ar fi tratat probleme de interes comun si trebuia sa cuprinda delegati din toate statele participante la uniune. Acest consiliu ar fi trebuit sa dispuna si de o armata comuna. Britanicul William Penn a sugerat in 1693 o federatie europeana guvernata de o Dieta compusa din reprezentantii statelor in care deciziile ar fi fost luate cu o majoritate de trei patrimi. Dieta trebuia dotata cu o forta armata comuna. In 1712, abatele de Saint-Pierre a propus crearea unui Senat european cu puteri legislative si judiciare compus din 40 de membri care sa se reuneasca la Haga. Cardinalul Alberoni a realizat in 1735 un plan al unificarii europene. Federalizarea statelor europene libere intr-un stat de natiuni, apt sa garanteze libertatea cetatenilor sai si adoptarea unei constitutii republicane a fost teoretizata de Immanuel Kant. Ducele de Saint-Simon a vazut o Europa condusa de deputati alesi de corporatii, in vreme ce doamna de Stael a crezut in posibilitatea transformarii Europei intr-un stat federativ sub o monarhie unica, ideea pe care Napoleon Bonaparte a incercat fara succes sa o puna in practica. In 1863, Proudhon a propus pentru organizarea Europei o „confederatie de confederatii”. Dupa primul razboi mondial, contele Richard Graf Goudenhove Kalergi a publicat la Viena manifestul „Paneuropa” in care arata ca: „Problema Europei se reduce la doua cuvinte: unificare sau prabusire”. In 1926, sub conducerea contelui, a aparut miscarea Uniunea Pan-europeana. Proiectul unei Europe unite a mai fost tratata de danezul Heerfordt, Alfred Nossia, Gaston Rion, Aristide Briand si Alexis Leger. Dupa al doilea razboi mondial Noua ordine mondiala de dupa al doilea razboi mondial a pus din nou problema unitatii europene. Iata un scurt istoric al realizarii Uniunii: 16 aprilie 1948 – este semnata conventia care instituie Organizatia Europeana de Cooperare Economica. 16 state sunt parti ale acestei conventii: Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii, Suedia, Elvetia si Turcia. 5 mai 1949 – a fost creat Consiliul Europei, avand ca membri fondatori zece state: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Norvegia si Suedia. 9 mai 1950 – in salonul Orologiului din Quai d’Orsay, ministrul afacerilor externe francez, Rubert Schuman, face publica oferta Frantei catre RFG de a pune in comun productia de carbune si otel. 18 aprilie 1951 – este semnat Tratatul ce instituie Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului; tratatul a intrat in vigoare la 25 iulie 1952. 25 martie 1957 – sunt semnate la Roma Tratatele ce instituie Comunitatea Economica Eurpeana si Comunitatea Economica a Energiei Atomice; intra in vigoare la 1 ianuarie 1958. 1 iunie 1968 – este realizata uniunea vamala intre statele membre. 8 aprilie 1965 – Tratatul de la Bruxelles instituie un Consiliu Unic si o Comisie unica a Comunitatilor europene. 22 ianuarie 1971 – la Palatul Egmond din Bruxelles sunt semnate Tratatele de aderare la Comunitate a Danemarcei, Irlandei, Marii Britanii si Norvegiei; aderarea celor trei noi membrii Danemarca, Irlanda si Marea Britanie, a devenit efectiva la 1 ianuarie 1973, Norvegia respingand aderarea in urma unui referendum. Urmatoarele state care au aderat la Comunitate au fost Grecia (in urma tratatului din 29 mai 1979, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1981), Spania si Portugalia (tratatul din 12 iunie 1985, intrat in vigoare la 1 ianuarie 1986). 9-10 decembrie 1974 – reuniunea de la Paris duce la crearea Consiliului European. 20 septembrie 1976 – s-a hotarat alegerea directa a Parlamentului European. Actul Unic European a intrat in vigoare la 1 ianuarie 1987. 7 februarie 1992 – la Maastrich, ministrii afacerilor externe si ministrii de finante ai celor 12 state membre au semnat Tratatul asupra Uniunii Europene, tratat ce intra in vigoare la 1 noiembrie 1993. 1 ianuarie 1995 – au devenit membre Austria, Finlanda si Suedia. 12-13 decembrie 2002 – la Copenhaga, se lanseaza din partea Uniunii Europene invitatia de aderare catre Cipru, Slovenia, Malta, Letonia, Lituania, Republica Ceha, Polonia, Ungaria, Estonia si Republica Slovaca. Aderarea – subiect de referendum Aproape toate tarile care au aderat la Uniunea Europeana si-au consultat populatia cu privire la acest pas. In Romania, acest subiect a fost foarte putin discutat, cu toate ca mai multe natiuni s-au plans dupa aderare ca informarea care s-a facut in tarile lor in momentul referendumului cu privire la aderarea la UE a fost deosebit de slaba. Un exemplu il constituie maghiarii, consecintele acestei slabe informari vazandu-se de curand in manifestatiile de pe strazile Budapestei. In 1995, Suedia, Finlanda, Austria si Norvegia au trecut mai intai proba consultarii populare. Doar primele trei state au aderat in urma referendumurilor, Norvegia refuzand pentru a doua oara aderarea. Salariile europenilor Conform datelor prezentate de Eurostat, desi majoritatea tarilor membre UE a introdus salariul minim garantat, diferentele dintre nivelul acestuia sunt enorme, de la 129 de euro in Letonia la 1503 euro in Luxemburg. La 1 ianuarie 2006, din cele 25 de state membre ale Uniunii doar 18 aveau reglementari legate de salariul minim garantat. In functie de acest salariu, tarile Uniunii pot fi grupate in trei categorii: 1. tari cu un salariu minim garantat de sub 300 de euro pe luna: Letonia (129), Lituania (159), Slovacia (183), Estonia (192), Polonia (234), Ungaria (247) si Cehia (261). 2. tari cu un salariu minim garantat intre 400 si 700 de euro pe luna: Portugalia (437), Slovenia (512), Malta (580), Spania (631) si Grecia (668). 3. tari cu un salariu minim garantat de peste 1.200 de euro: Franta (1218), Belgia (1234), Marea Britanie (1269), Olanda (1273), Irlanda (1293) si Luxemburg (1503). Prin comparatie, in Statele Unite ale Americii, la 1 ianuarie 2006, salariul minim garantat era de 753 de euro. In Romania el se situeaza la 90 de euro, iar la bulgari este de 82 de euro, dar puterea de cumparare a leului este mai mica decat a monedei bulgare. Casa Parlamentului European Conform reglementarilor comunitare, principala casa a Parlamentului European este in Franta, la Strasbourg. Cu toate acestea, sediul de la Bruxelles a castigat de-a lungul anilor din ce in ce mai multa importanta, devenind practic locul de baza al vietii parlamentare europene. Sedinta lunara din capitala Alsaciei e obligatorie, ceea ce duce la o continua miscare a parlamentarilor europeni intre Bruxelles si Strasbourg. Multi europarlamentari au cerut sa se renunte la unul dintre sedii, sustinand ca, pentru infrastructura institutionala, Bruxellesul este mult mai important. 140 de parlamentari europeni sustin „Campania Pentru Reforma Parlamentara”, declansata de Alexander Alvaro. Cei mai multi dintre acesti parlamentari sunt britanici, olandezi sau scandinavi. Aceasta campanie se bazeaza pe o declaratie in care se arata ca toate facilitatile de care Parlamentul are nevoie se gasesc la Bruxelles iar migratia parlamentarilor catre Strasbourg pentru numai 48 de zile pe an reprezinta o risipa si din punctul de vedere al banului public, ceea ce aduce prejudicii reputatiei europene. Plimbarea lunara a parlamentarilor costa 200 de milioane de euro pe an. Alvaro a propus, pentru a linisti sensibilitatea francezilor, folosirea sediului din capitala Alsaciei pentru sumiturile Uniunii Europene care au loc regulat la Bruxelles. Francezii nu se lasa insa induplecati. Un oficial din Hexagon a spus ca atacul indreptat asupra orasului francez reprezinta de fapt un atac impotriva unui simbol al constructiei europene. Cum pentru abandonarea sediului de la Strasbourg ar trebui ca fiecare stat membru sa fie de acord, sansele de reusita a unei astfel de miscari sunt si pe viitor aproape nule, fiind greu de crezut ca Franta va fi vreodata de acord cu aceasta schimbare. Sediile institutiilor europene Prin decizia luata de Consiliul european de la Edinburg din 1992 de comun acord de catre reprezentantii guvernelor statelor membre, privind fixarea sediilor institutiilor si ale unor organisme si servicii ale Comunitatilor, s-au stabilit urmatoarele: Parlamentul isi are sediul la Strasbourg, unde se desfasoara 12 sedinte plenare anual. Sesiunile plenare suplimentare au loc la Bruxelles. Comisiile au sediul la Bruxelles. Secretariatul general si serviciile sale se afla la Luxemburg. Consiliul isi are sediul la Bruxelles. Sesiunile sale din aprilie, iunie si octombrie se desfasoara la Luxemburg. Se poate decide o sesiune in alt loc in imprejurari exceptionale, pentru ratiuni corespunzatoare justificate. Comisia se afla la Bruxelles, dar unele servicii ale sale sunt stabilite la Luxemburg.. Curtea de Justitie si Tribunalul de prima instanta sunt stabilite la Luxemburg, dar aceasta nu impiedica desfasurarea uneia sau mai multor sedinte in alt loc. Consiliul economic si social isi are sediul la Bruxelles. Curtea de Conturi si Banca europeana de investitii se afla la Luxemburg. Pana in 1992, sediile provizorii ale institutiilor comunitare erau, de fapt, sediile permanente de astazi. Pentru presedintia Uniunii Europene, ministrii de externe ai UE au aprobat ordinea de rotatie pana in anul 2018. Fiecare stat membru al Uniunii detine pentru jumatate de an presedintia prin rotatie a UE. In perioada respectiva se afla in fruntea Consiliului European si al Consiliului UE. Romania si Bulgaria nu se regasesc deocamdata pe aceasta lista. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro