Scurt istoric al rezistenței armate anticomuniste din România

Pentru români, totdeauna comunismul a fost un lucru străin de sufletul lor, atât ca ideologie, cât și ca regim politic. În partidul comunist din România, înainte de 1944, nu s-au încadrat decât foarte puțini membri, mai toți fiind de origine etnică străină.

Partidul Comunist a fost impus la guvernare de armata sovietică și apoi de forța celor mai declasați indivizi din societatea românească: Securitatea.

Românii au ieșit din ce-al doilea război mondial ca popor învins și tratat ca atare, și de sovietici, și de democrațiile apusene. Jertfele poporului împotriva Germaniei naziste au fost zadarnice. Soarta României, ca de altfel și a celorlalte țări vecine, Cehoslovacia, Polonia, Ungaria, Bulgaria, a fost pecetluită, fără drept de apel la masa tratativelor, încă înainte de terminarea războiului.

Odată cu impunerea la cârma țării a unui guvern comunist, condus de Petru Groza, în 1945, a fost suprimată libertatea, instaurându-se treptat un regim de teroare, al bunului plac, al celor ce au profitat de ocazie și și-au dorit puterea și traiul bun pe spinarea semenilor lor.

Dacă în România, teroarea a fost mai fără milă și nedreptățile mai strigătoare la cer decât în celelalte țări vecine, dacă a existat un fenomen Pitești și un Canal al morții, se datorează faptului că în societatea românească s-au găsit atâtea suflete negre în stare de orice josnicie. Am fost de asemenea țara care, prin așezarea ei geografică, era în cel mai înalt grad rupă de apus, neavând graniță decât cu țări comuniste. Intrasem în epoca comunistă după două dictaturi, carlistă și antonesciană, în care poporul a fost dresat să fie supus, înfricoșat și obligat să execute tot ce i s-a ordonat. Trebuie amintit că în două rânduri (1938 și 1941), alegătorii erau duși să voteze pe față, „da” sau „nu”, în coloane, însoțiți de jandarmi cu baioneta la armă.

România a devenit repede țara de batjocură pentru Ana Pauker, Luka László, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, Pantelei “Pantiușa” Bodnarenko, Alexandru Nicolschi, Valter Roman, János Vincze și Pavel Aranici.

Oamenii politici și de cultură, fără coloană vertebrală, au dezertat repede, milogindu-se în fața noilor stăpânitori, devenindu-le tovarăși de drum, lăsând descoperiți pe cei ce nu și-au aplecat capul și care au fost trimiși în temniță sau la moarte. Pustiul, deznădejdea și lașitatea s-au întins peste tot cuprinsul țării.

Și totuși în această mlaștină a disperării s-a închegat o rezistență armată anticomunistă. Ea a început în Bucovina, în martie 1944, când trupele sovietice au pășit pe pământul țării noastre. Acțiunea a fost organizată de Armata Română, de ofițeri, cum a fost locotenentul Motrescu, și a continuat în acest colț de țară prin Cenușe, Macoveiciuc, Vatamaniuc, când mocnit, când în flăcări, până în 1962, cu Vasile Motrescu.

Rezistența armată s-a întins apoi în toți munții României. În toamna anului 1944 și iarna ce a urmat, au fost lansate în țară, de germani, grupuri de parașutiști cu misiunea de a acționa la un moment favorabil împotriva armatei sovietice, moment care nu a mai venit. Unele grupuri, cunoscute de regimul comunist, s-au autodesființat intrând în legalitate, altele, necunoscute regimului, au rămas în munți, până în 1948, când au devenit active. Așa a fost grupul de la Sâmbăta de Sus -Făgăraș, din care făceau parte scriitorul Constantin Gane și Gheorghe Pele, grup care s-a mutat la Arnota.

Însuși fostul ministru de interne din guvernul Sănătescu, generalul Aldea, a inițiat o rezistență armată, imediat ce și-a dat seama că altă cale spre salvarea României nu mai era.

În 1946, evenimentele s-au potolit oarecum. Se mai spera în alegeri libere și în ajutor apusean, speranțe zadarnice. Începând de la această dată s-a accelerat organizarea rezistenței militare anticomuniste, implicându-se în ea ofițeri superiori, ca generalii Coroamă, Mitrea, Carlaonț, amiralul Horea Măcelaru, colonelul Arsenescu.

În 1947, exista o înțelegere între toate forțele anticomuniste, din care făceau parte Partidul Național-Țărănesc (ing. Pop), Partidul Național Liberal (ing. Bujoi), Mișcarea Legionară (prof. Nicolae Petrașcu, Nistor Chioreanu, George Manu), grupurile din armata română, organizațiile studențești și alte forțe.  S-a format și un Comandament Unic al Rezistenței. În toată țara s-au alcătuit grupuri înarmate cu scopul de a acționa la momentul potrivit. A fost anunțat Consiliul Național Român de la Paris (condus de generalul Nicolae Rădescu) despre această realizare. El a anunțat guvernele apusene despre ce s-a inițiat în România.

Din cauza defecțiunilor din serviciile secrete apusene, (în care erau infiltrați agenți sovietici cu funcții înalte, ca Harold “Kim” Philby, Anthony Blunt și alții), regimul comunist din România a fost informat de ce s-a realizat și, în 1948, primăvara, în urma unor masive arestări, comandamentul a fost pierdut. În toamna anului 1948, în noiembrie, a avut loc un proces mamut al „Marii Trădări”, finalizându-se cu sute de ani de închisoare pentru cei arestați (autorul acestor rânduri fiind inclus printre cei acuzați).

În mai 1948, s-au făcut arestări masive în rândurile oamenilor politici, studenți, elevi, militari, muncitori, cu scopul de a preveni orice rezistență. A rămas doar un număr mic de nearestați, poate 20%, dintre cei deciși să se încadreze în rândurile rezistenței armate, care, fie că nu erau cunoscuți de regim, fie că au reușit să se eschiveze de la arestare. Din acești puțini rămași, s-a format rezistența armată din România, atâta câtă a fost.

Fără un comandament unic pe țară, care să coordoneze acțiunile, fără o legătură externă permanentă, cu tactici și strategii diferite, rezultatele nu au putut fi de amploare. Se poate vorbi de o rezistență anticomunistă pe întreaga țară, până în anii 1962, când a fost distrusă. A fost încă o înfrângere în istoria României, istorie care pare că este alcătuită mai mult din înfrângeri și doar din puține victorii. Învinși au fost: Ioan Vodă, Mihai, Horea, Tudor, învinși în cele două războaie mondiale. Numai că aceste înfrângeri ne-au ținut conștiința națională trează, prin ele am supraviețuit prin veacuri și stăm astăzi pe pământul țării.

Prin lupta de rezistență armată și jertfele acestor grupuri (bande, cum ne-a numit regimul comunist), alături de rezistența creștină, a celor din închisori și a emigrației românești, poporul român și-a spălat onoarea, murdărită de atâtea lașități și trădări.

Numărul exact al grupărilor de rezistență armată anticomunistă nu se cunoaște exact. În arhivele Securității nu există un inventar complet, ci doar tabele parțiale, tot altele de la an la an. Un studiu istoric pe această temă nu s-a făcut. Fundația Luptătorii din Rezistența Armată Anticomunistă a numărat peste 200 de grupuri.