Schisma Bisericii apusene

La 14 noiembrie 1305, papa Clement al V-lea a devenit primul papă din istoria creştinătăţii care a avut reşedinţa la Avignon. Schisma apuseană a fost o ruptură temporară în cadrul Bisericii romano-catolice, ce a durat până în anul 1417. Principala cauză a schismei a fost faptul că doi prelaţi pretindeau a fi papă în acelaşi timp. Această schismă a fost mai mult o schismă politică a Bisericii decât una teologică.

Originile schismei apusene sunt destul de complexe. Prin secolul al XIV-lea papalitatea a intrat într-un declin. De aceea papii nu mai beneficiau de instrumente laice cum ar fi armatele, iar arma lor spirituală supremă, excomunicarea, îşi pierduse puterea din cauza abuzurilor comise.

Încă de la începutul secolului al XIV-lea a debutat o criză a papalităţii, care a readus în discuţie edificiul teocratic al secolelor XII şi XIII. Ieşită victorioasă din lungul conflict cu puterea imperială, papalitatea putea să pretindă dreptul de a aduna lumea creştină în jurul autorităţii sale şi să-i transmită suflul reformator capabil să unească Occidentul în jurul valorilor morale şi politice ale Bisericii. Lupta împotriva ereziei, dusă de Inchiziţie, succesul ordinelor de călugări cerşetori, care depindeau direct de papă, şi fondarea universităţilor situate sub controlul dogmei sunt tot atâtea dovezi ale autorităţii exercitate de Biserică.

Cu toate acestea, totul a fost readus în discuţie odată cu pontificatul lui Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303). Revendicând, ca şi predecesorii săi, supremaţia absolută a papalităţii asupra statelor şi indivizilor, acesta s-a lovit de noul guvernământ al regelui Franţei, Filip cel Frumos. Conflictul început s-a încheiat cu o înfrângere a papalităţii. Regele Franţei a ripostat la pretenţiile de supremaţie absolută ale papalităţii, enunţate de către papa Bonifaciu al VIII-lea în bula Unam Sanctam, din anul 1302, silind papalitatea să îşi mute reşedinţa la Avignon, un mare oraş din sud-estul Franţei şi demonstrând astfel autonomia statului laic. Papii au rămas acolo până în anul 1377, sub supravegherea permanentă a regilor francezi.

Nu numai că papa a trebuit să accepte ca regele Franţei să perceapă un impozit de la cler şi să numească episcopii, dar excomunicarea pe care a pronunţat-o împotriva lui Filip a rămas fără efect. Mai mult încă, regele Franţei a invocat contra suveranului pontif autoritatea unui Sinod general, a cărui convocare a fost hotărâtă de o adunare a autorităţilor ecleziastice şi laice ale regatului. Trimişi la Roma de către rege, Guillaume de Nogaret şi Sciarra Colonna nu au ezitat să-l maltrateze pe papă; acesta este „atentatul de la Anagni”, din anul 1303. Moartea papei, o lună mai târziu, a marcat eşecul pretenţiilor papilor la supremaţia Occidentului creştin.

În acest context de şubrezire a avut loc, în mod întâmplător, instalarea papalităţii la Avignon.

Succesorii lui Bonifaciu al III-lea, Clement al V-lea şi Ioan al XXII-lea au fost preocupaţi mai ales să-i împace pe regii Franţei şi ai Angliei. Aceştia au fugit din Roma, unde se sfâşiau între ele partidele rivale ale familiilor Gaetani şi Colonna şi, temându-se de pretenţiile suveranilor germani, care se sprijineau pe familia Gibelini din nordul Italiei, au hotărât să se instaleze provizoriu în palatul episcopal din Avignon.

Excomunicarea făcută de papa Ioan al XXII-lea în anul 1324 nu l-a mai intimidat pe Ludovic, împăratul romano-german. Acest provizorat de la Avignon a devenit definitiv când, în 1330, Ioan al XXII-lea, care a vrut să se întoarcă la Roma, a fost împiedicat de trupele regelui Germaniei, Ludovic de Bavaria. Acesta s-a situat de partea franciscanilor în disputa privind sărăcia, sfidând papalitatea. Franciscanii erau un ordin călugăresc romano-catolic care, spre deosebire de papă, considerau că sărăcia lui Hristos trebuia să servească drept model întregii Biserici. 

Poziţia Avignonului în cadrul Occidentului medieval i-a părut avantajoasă pentru papalitate lui Benedict al XII-lea, care a hotărât să se fixeze acolo definitiv şi să construiască un palat demn să-i adăpostească pe papă şi Curia, administraţia pontificală. Până în 1377 (cu o scurtă întrerupere între 1367-1370), Avignon a rămas capitala creştinătăţii. Papii de origine franceză, ca şi majoritatea cardinalilor şi a personalului administrativ, s-au succedat aici. Fără să fie simple creaţii ale suveranilor francezi, aşa cum susţineau de exemplu regii Angliei, papii de la Avignon au întreţinut fără îndoială o strânsă legătură cu aceşti suverani.

Constrânsă să cadă la învoială cu suveranii statelor europene, papalitatea de la Avignon a trebuit să renunţe la orice pretenţie teocratică. Nemaifiind în măsură să dicteze  în Europa, acesta s-a strecurat în noua structură a statelor care s-au dezvoltat din acel moment pe ruinele edificiilor imperiale: papalitatea a devenit o monarhie administrativă şi centralizatoare, care îşi exercita autoritatea asupra bisericilor locale rămase până atunci aproape în întregime autonome.

Acest lucru a fost posibil în condiţiile stabile de la Avignon, datorită unei administraţii asemănătoare celei a unui stat modern: o cameră apostolică (care se ocupa de finanţe), o cancelarie şi tribunale.

Papalitatea şi-a rezervat un număr considerabil de beneficii şi de impozite ecleziastice. Aceasta a reuşit să domine clerul care aştepta de la ea funcţii mai profitabile şi beneficii mai mari. În schimbul numirilor, papii au cerut plătirea unor dări de la care beneficiarii nu se puteau sustrage decât cu riscul de a renunţa la avantaje viitoare. Dezvoltarea acestei fiscalităţi a îmbogăţit considerabil finanţele pontificale şi a oferit papei mijloace destul de importante pentru a plăti expediţii militare, pentru a desfăşura acţiuni caritabile.

În sfârşit, datorită acţiunilor de apel şi a cazurilor rezervate, papalitatea a fost solicitată să judece prin tribunalele pontificale un mare număr de cauze. Papa a devenit astfel un monarh absolut, dotat cu mijloace financiare deosebite şi exercitându-şi autoritatea prin intermediul unei administraţii care atrăgea oameni şi bogăţii şi în care artele şi viaţa spirituală erau înfloritoare.

Aceşti papi, monarhi absoluţi, au domnit fără piedici sau contrapondere. Începând din 1310 ei nu au mai binevoit să se convoace sinodul. Inocenţiu al VI-lea (1352-1362), după alegerea sa, a anulat angajamentul pe care l-a luat împreună cu toţi cardinalii de a convoca Sfântul Colegiu în cazul unor hotărâri importante. O astfel de evoluţie a provocat cu atât mai multe critici, cu cât creşterea puterii monarhice şi administrative a papalităţii a coincis cu o scădere a influenţei sale spirituale şi a activităţii pastorale. În această perioadă de calamităţi, când nevoile spirituale împingeau oamenii către forme mistice de practică religioasă, papalitatea a fost condusă de monarhi administratori şi constructori, care s-au comportat mai mult ca nişte şefi de stat decât ca nişte păstori de suflete.

Întrucât proprietăţile papale din Italia erau ameninţate, papa Grigore al XI-lea s-a întors de la Avignon la Roma, în anul 1377. Imediat după moartea lui Grigore al XI-lea, au izbucnit conflicte între cardinalii francezi şi cardinalii italieni, întrucât ambele tabere îşi susţineau propriul candidat compatriot pentru Scaunul Papal. De aceea, în anul 1378, s-a produs Schisma Apuseană, când au fost aleşi doi papi rivali: papa Urban al VI-lea la Roma şi papa Clement al VII-lea la Avignon.

După anul 1409 au existat chiar trei papi rivali, celor doi adăugându-li-se papa Alexandru al V-lea din Pisa. În anul 1409 a fost convocat un Conciliu la Pisa, în timpul căruia reprezentanţii Bisericii au încercat să pună capăt conducerii bicefale. Benedict al XII-lea, aflat pe scaunul de la Avignon, şi Grigore al XII-lea, aflat la Roma, au fost depuşi şi un alt papă, Alexandru al V-lea, a apărut în peisaj. Doar că cei doi papi nu au renunţat la tronul pontifical, astfel că Occidentul s-a trezit că are trei papi.

Glasurile care cereau refacerea unităţii Bisericii romano-catolice s-au înmulţit. Mişcarea conciliară nu putea fi decât o acţiune comună a unei adunări generale a clerului şi a credincioşilor. Sigismund de Luxemburg, în virtutea funcţiei sale, a convocat Conciliul de la Konstanz, la care au luat parte şi reprezentanţii universităţilor. Rezolvarea schismei a fost precedată de condamnarea reformatorului ceh Jan Hus, considerat eretic.

Schisma a luat sfârşit abia în anul 1417, prin alegerea unui papă unic, papa Martin al V-lea, la Conciliul de la Konstanz, sediul papalităţii fixându-se definitiv la Roma. Au fost puse bazele doctrinei conciliare care susţinea că puterea papei nu are origine divină ci este delegată de credincioşi, prin urmare, conciliul îi era superior urmaşului Sfântului Petru. Conciliul avea dreptul de a hotărî în privinţa dogmei, disciplinei, vieţii temporale şi spirituale creştine. Dacă era cazul, îl putea judeca şi pe papă. Pentru a se asigura de viabilitatea acestei soluţii, papa s-a obligat să convoace conciliul cu regularitate.

Consecinţele schismei au fost numeroase. Autoritatea spirituală a papalităţii a avut mult de suferit în timpul schismei şi după aceea. În unele concilii, precum cel de la Basel, dintre anii 1431-1449, s-au impus decizii fără aprobarea papei.

Incapacitatea Bisericii romano-catolice şi a papalităţii de a se reforma a dus la disoluţia autorităţii acesteia; astfel s-a născut reforma protestantă a lui Martin Luther din secolul al XVI-lea.

Blocarea aspiraţiilor autentic religioase

Schisma a fost precedată de semne evidente ale declinului în ceea ce priveşte aprecierea şi considerarea papalităţii. Conflictul a fost strâns legat de conflictele dintre naţiuni.

Primul semn evident a fost transferul rezidenţei pontificale la Avignon, perioadă numită metaforic „robia babilonică a Bisericii”. Pe de o parte lupta dintre rege şi principi (în care curtea imperială a fost amestecată), pe de altă parte, taxele excesive pe care Biserica le-a instituit să suplinească pierderea fiscală, au umbrit mult aspectul religios al „vicarului lui Christos”.

Nici măcar reîntoarcerea papei la Roma n-a putut evita o criză îndelungată, scandalos denunţată de coprezenţa a doi, uneori chiar trei papi, care erau aleşi în conclave în care electorii acţionau în baza unor motivaţii opuse între ele, ţinând mai mult de apartenenţa la un stat.