Schimbul de azi: Sa moara presa?

Exces de deces... “… stimabililor, va solicit cu colegialitate (moare Nasu’ de necaz!, n.mea) sa va amintiti de cantecelul acela din anii ’60, pe versurile domnului Alan Sherman. Era vorba despre un baietel ingrozit de conditiile din tabara, care isi implora parintii sa-l ia acasa. In pofida aparentelor, e o parodie, normal!, veti spune, tinand cont de oceanul de umor in care a navigat Sherman. Ei, bine, versul care mi s-a intiparit in minte e cel legat de nemultumirea baietelului ca, in cantina, toti bucatarii ii urau pe chelneri! Mi se pare o metafora extraordinara pentru a descrie disputele cruciale vehiculate acum in cadrul scolilor de jurnalism.” Discursul partial imaginar al lui Doug Cosper, un analist al evolutiei presei mondiale, e atat de real incat, inainte de a afla daca “a murit Adevarul”, iti vine sa fredonezi Camp Granada (cantecelul citat de Cosper intru descrierea tensiunilor “presarilor”). Aflam curand (cel putin incercam) de ce “sa moara presa”, insa acum haideti sa-ncercam (daca indraznesc eu, un afon convins, dumneavoastra n-ar trebui sa aveti nici o remuscare): “Hello Mudda, hello Fadda,/Here I am at Camp Granada./Camp is very entertaining,/And they say we’ll have some fun if it stops raining.” Asaaa, a fost bine, aproape excelent as spune, tinand cont de aportul substantial al capacitatii toracice a doamnei din randul patru. Puteau sa ne acompanieze si jurnalistii corupti, pentru ca, nu-i asa?, “ridicati mainile-n aer,/Cine nu fura cu noi e un fraier!” Booon, melodia a sunat bine, a fost simplista (la modul in care am interpretat-o eu, pentru ca altfel, recunoastem cu fair play, Sherman a cam „imprumutat-o” din aria Dance of the Hours al operei La Gioconda a domnului Amilcare Ponchielli, dar... naiba sa-l ia de plagiat, scopul a fost unul nobil si mie tot imi place Camp Granada)... Ce ne ramane de facut? Sa vorbim cu totii despre sindromul zbuciumatelor lupte interne din presa. Care cu care?, de ce?, care-i miza?, care-s conturile?, care-s influentele?, cu ce ne afecteaza? Chiar, cu ce ne afecteaza? Mai exact, ne afecteaza atat de mult, incat sa nu meritam un refren anglofonizat care sa ne permita sa pastram intacta ipoteza ca am fi cool(ti)? Nu. Deci, va rog frumos, un „la minor”. „Laaa” „Multumesc. Doi, trei, siii: Take me home, oh Mudda, Fadda,/Take me home, I hate Granada!/Don’t leave me in the forest,/Where I might get eaten by a bear.” Bravooo! A sunat excelent, ceea ce poate insemna... orice avem noi chef (pentru ca in context exista acel magic „poate”). Oricum, a fost „beton”, poate si pentru ca ne-a ajutat la refren si domnul acela, politician (am aflat), cu fata de Cifa. Nu e de Cifa, e de guzgan rozaliu? Ma scuzati, oricum nu e actionar, deci are dreptul sa intervina. P.S.: Zic sa n-o mai lungim: sa moara presa? Acum? Tocmai intr-un moment in care si-a castigat pana si dreptul de a-si permite sa-si modifice total scopul pentru care a fost conceputa (acela de a te informa)? Aiurea. Ca si aceasta scriere... ha-ha-ha. Catalin VISCHI