Schimbul de azi/Romania ''sinucisa''

l Trilogia saptamanii: Mineriada - eliberarea lui Miron Cozma - invinuirea tovarasului Ion Iliescu ... in acel iunie ’90 am pierdut maximum din ce puteam pierde. Si am pierdut „pe mana noastra”. Pesimist? Da, poate ca sunt pesimist (ma amagesc spunandu-mi ca nu sunt singurul), dar imi amintesc ca un... in fine, cineva mi-a spus ca „la Mineriada” Romania a semanat cu o pusti calcat mortal pe trecerea de pietoni. Apoi, a completat: calcat cu buldozerul. Indraznesc sa spun ca „pustiul”acela (mi-l imaginez balai, dezorientat si cu pistrui - ca o tara care-si cauta identitatea pentru a deveni Patrie), „pusti” pe care-l purtam cu totii in inimi, s-a aruncat in fata buldozerului. S-a sinucis. In iunie ’90, Romania s-a sinucis. Traim intr-o tara suferinda de sindromul dublei personalitati. Nefiind tratata la timp, una dintre personalitati a infipt pumnalul in inima celeilalte, fara sa constientizeze ca astfel, o data cu trupul ucis, se stinge si personalitatea violenta. Pentru ca e una si aceeasi entitate. Atunci, in iunie ’90, noi, romanii, „ne-am sinucis” un drept esential al normalitatii: liberatea de exprimare. Si am facut-o calcand in picioare alt simbol sine qua non al normalitatii: demnitatea. Cei din Piata Universitatii s-ar fi dus „Cu Romania la psihiatru”, dar „doctorul Sobel” (magistral personaj „creat” de Billy Crystal, vi-l mai amintiti?) lipsea din cabinet. Atunci au inceput sa cante. Era un „tratament” cu un ecou care inapoia darnic sunetele normalitatii noastre pierdute si niciodata regasite... „Mai bine golan, decat activist / Mai bine mort, decat comunist.” Apoi au venit minerii. Apoi... toata lumea stie ce s-a intamplat apoi. Implicarea Securitatii, manipularea, „chemarea la arme” a tovarasului Iliescu, securea sefului de sut, sila, aplauzele, blocada economica din vest, stupefactia ziaristilor straini („Capitala Romaniei a fost invadata de Fetele Negre”), mascarada proceselor, dosarele fabricate peste noapte de „reactivati” profesionisti, disculparea lui Magureanu, „Armata a tras in populatie”, eliberarea lui Cozma, invinuirea tovarasului moscovit Iliescu Ion, refrenul lui Paturca, reverberatii. Si atunci, daca toti stiu ce s-a intamplat „apoi”, de ce repeta. Mereu si mereu. „Pentru ca istoria sa nu se repete”. Desuet. Real. Dureros. Real. Patetic. Real. Real. Acum... daca privesti atent, pe caldaramul din Piata Universitatii e sange. Sangele scurs din trupul „pustiului” sinucis in iunie ’90. Oricat l-au spalat nu au reusit sa indeparteze petele. Si oricate flori au plantat. In urma a ramas o lista pe care scrie simplu: Romania. P.S.: Un „pusti” care a citit scrierea asta m-a privit mirat, contrariat si, plin de speranta, mi-a spus: „cand o sa cresc mare, vreau sa fiu Romania!” Iar eu am plans. Catalin VISCHI