Schimbul de azi / Demn pana la moarte. Si dincolo de ea...

... a mers direct in Rai, fara sa „faca” antecamera. Nici macar ingerii nu si-au permis sa-l intarzie de la intalnirea pe care o avea cu Cel Bun. A murit. Iar eu va cer ingaduinta, pentru ca acum nu voi scrie litere, ci lacrimi. A murit. Dar nu cutezam sa-i spunem adio. I-am spus doar ramas bun, soptindu-ne gandul printre fulgii mari de zapada si privind spre cer, locul de unde el ne ningea tulburat, cu aceeasi demnitate pe care a avut-o si in celula tortionarului Turcanu. Cu aceeasi demnitate pe care a avut-o mereu, pana la moarte. Si dincolo de ea... Era 13, o zi de marti azvarlita-ntr-un decembrie infrigurat. Dimineata aceea a debutat trist, doctorul Aurel Coza murise. Restul nici nu mai conta, cel putin nu atunci. 79 de ani in slujba vietii, cum ar fi spus, zambind larg, luminos. Ne „avertizase”, ca de fiecare data. Dar nu l-am crezut, convinsi fiind ca isi castigase dreptul la vesnicie in inchisoarea de la Pitesti, sinistrul lagar al luptatorilor impotriva comunismului. „Se spunea ca acela care n-a murit acolo, nu mai moare niciodata...” Doctor Aurel Coza, fost detinut politic. Asa s-a recomandat. Avea mainile inghetate, dar cata caldura emanau! „Cand m-au eliberat, timp de trei ani am avut mainile reci, indiferent ca era vara sau iarna. Acum, e de la batranete... Iarna vietii”, a zambit. Un an in „celula mortii”, pe atunci studentul Aurel Coza, „vinovat” de demnitate, avea sa treaca prin cea mai dificila provocare a vietii. Pastrarea demnitatii in pofida torturilor echipei Turcanu, cel mai dement produs al Securitatii unicului partid (nu am considerat nicicand acea organizatie terorista drept un serviciu special pus in slujba Statului, a poporului). „Un individ atat de crud, incat pana si comunistii s-au inspaimantat de felul in care a degenerat, si l-au impuscat.” A reusit. Cu pretul propriei sanatati, studentul Coza a parasit demn inchisoarea. Multi ani dupa aceea s-a intalnit cu fosti ofiteri de Securitate. „Erau cei care m-au anchetat. Cei din cauza carora am ajuns acolo. I-am tratat ca pe oricare dintre pacienti. Unul chiar m-a intrebat: doctore, m-ai iertat? Nu i-am raspuns. L-am privit in ochi. Cred ca a inteles ca nu-i putem ierta, nu pentru ce mi-au facut mie, ci pentru ce-au facut, si continuau sa faca, poporului roman. Dar i-am tratat cat de bine am putut. I-am vindecat. Din pacate, doar de boala. De felul lor de a fi, nu i-am putut vindeca. Nu era in puterea mea...” Cu cateva zile inainte de a „pleca”, GAZETA i-a acordat doctorului Aurel Coza cea mai inalta distinctie a Galei 2005: Premiul de Excelenta - O viata pentru Maramures”. O statueta de bronz atat de grea, incat nici nu o putea ridica singur. Insa o facea sa pluteasca doar privind-o. Cu demnitate. A fost ultima lectie de viata pe care ne-a dat-o Aurel Coza. Un OM demn pana la moarte. Si dincolo de ea... P.S.: Nici n-am observat cat de aproape e Craciunul! Ar fi trebuit sa astern litere pentru Sarbatoare? Poate, dar nu am putut sa nu astern lacrimi pentru el. A fost o mare onoare sa te cunosc, doctore. Catalin VISCHI