Saxoni in Maramures

Primii germani amintiti de documentele pastrate au fost colonizati in Comitatul Maramures, la marginea regatului Ungariei, de catre regii angevini ai secolului XIII. Istoria lor se confunda adeseori cu istoria comitatului maramuresean sau cu cea a oraselor si targurilor in care ei au coabitat impreuna cu romanii, maghiarii, ucrainenii, iar mai tarziu cu evreii, armenii si slovacii. Inaintea aparitiei documentelor scrise, adica de secol XIII, existenta germanicilor sau vorbitorilor limbii germane pe meleagurile maramuresene ramane ipotetica. Pentru mileniul I exista doar doua indicii fragile. Primul este o moneda de la imparatul roman de rasarit Marcianus (450-457), descoperita in secolul XIX la Slatina (in Ucraina de azi, la nord de Sighet), care ar fi putut ajunge acolo prin intermediul gepizilor. Acestia au stapanit Transilvania in secolele V-VI, vreme de circa 110 ani. Se stie ca imparatul Marcian a incheiat un “foedus” (act de alianta) cu gepizii condusi de regele lor Ardanaric, acordandu-se subsidii in moneda. Banii lui Marcian au fost descoperiti ici-colo in inima teritoriului carpato-danubian, fiind atribuiti ori autohtonilor care i-au obtinut pe calea schimburilor comerciale sau luptelor, ori gepizilor. Ipoteza, fragila, ramane deocamdata, in lipsa altor dovezi arheologice incontestabile, pe taramul supozitiilor. Apoi, in anul 892, regele german Arnulf incheie un tratat cu tarul bulgar Vladimir (pastrat in Annales Fuldenses), prin care cei doi se inteleg cu bulgarii sa nu mai permita moravilor cumpararea sarii care provenea de la ocnele din Maramures sau Transilvania de Nord. Textul tratatului, neclar si confuz, permite diferite interpretari dintre care cea mai plauzibila este cea legata de ocnele de sare de pe Somes, teritoriu aflat mult mai sigur sub suzeranitatea bulgara decat Padurea Maramuresului, care in acel secol era in afara drumurilor circulate. Si oricum, chiar daca referirea ar fi la ocnele maramuresene, asta ar dovedi doar ca acestea se aflau in acel an sub dominatia bulgara, nicidecum germana. Saxoni in Maramures Prima mentiune scrisa despre germanii din actuala Tara a Maramuresului o avem datata pe 19 februarie 1299, intr-un document in care episcopul Transilvaniei se plange regelui ungar Andrei al III-lea despre incalcarea drepturilor sale de catre episcopul de Agria care, “grabindu-se mai mult decat trebuie, sfintise niste locuri de cimitire in Maramures”. Este vorba despre satele Visc (cel mai vechi, colonizat de germani inca pe la 1271-1272, din cate se pare), Hust, Teceu (toate aflate azi in Ucraina), si Campulung la Tisa. Localitatile amintite au fost populate cu coloni germani si maghiari veniti din comitatul Ugocea (unde se afla o puternica asezare saxona la Vinogradovo, inca in 1262). Cat priveste asa zisa asezare a cavalerilor teutoni, in Maramuresul anilor 1213-1225, se stie acum ca diploma datata 1213, care ar fi atestat acest lucru, este falsa. Mistificarea efectuata de Joszef Kemeny inainte de 1855, desi dovedita ca atare, a fost preluata ca adevar incontestabil de multi istorici, inclusiv contemporani noua. Chiar daca s-ar face abstractie de dovedirea falsului amintit, toate celelalte argumente tind sa nege posibilitatea asezarii teutonilor in Maramures. Astfel, nici un alt act sau cronica medievala nu mentioneaza acest lucru, iar pe teren lipsesc total probele de ordin arheologic sau toponimic. Regele Carol de Anjou emite la 26 aprilie 1329 o diploma privilegiata in favoarea asezarilor colonizate deja cu germani si maghiari amintite mai sus, care primesc acum statutul de orase. Documentul vorbeste despre etniile oaspetilor din aceste noi asezari urbane: “Saxonum et Hungarorum” (saxoni si unguri). Ordinea in care sunt transcrise nu este intamplatoare, iar din aceasta se deduce ca majoritatea locuitorilor erau pe atunci de origine germana. Prin aceasta diploma s-a creat, spune Alexandru Filipas un fel de “stat in stat” al colonistilor sasi in Maramures (…) Comitele Maramuresului (echivalentul prefectului de astazi) este Andrei de Thar, un nume tipic german, desi nu pare sa fi fost localnic (…) Istoricul Vilmos Belay prezinta in lucrarea sa o lista de toponime si onomastici locale datand din secolele XV-XVII, prin care dovedeste exact contrariul a ceea ce si-a propus (adica faptul ca maghiarii ar fi fost initial elementul etnic majoritar). Documentele pastrate dovedesc ca in acele vremuri a avut loc o intensa actiune de maghiarizare a saxonilor maramureseni, ceea ce a dus aproape la disparitia lor in masa oraseneasca maghiara. Teofil IVANCIUC