Savonarola, călugărul reformator

Savonarola, călugărul care a ajuns să deţină puterea absolută în Florenţa şi a avut curajul de a critica Biserica, pe papă şi Curia romană, a fost arestat, judecat de un tribunal inchizitorial, torturat şi condamnat la moarte pentru erezie. În ziua de 23 mai 1498, după ce a fost spânzurat, trupul lui a fost ars pe rug în Piaţa Signoriei, iar cenuşa lui a fost aruncată în apele fluviului Arno. La locul supliciului se poate vedea astăzi o mică placă comemorativă. 

Născut la 21 septembrie 1452, în Ferrara, Girolamo Savonarola a fost un călugăr dominican italian, predicator, critic şi reformator al moravurilor religioase şi sociale catolice. A fost fiul lui Niccolo Savonarola, din mica nobilime locală, şi al Elenei Bonaccorsi, originară din Mantova.

Girolamo şi-a făcut educaţia în Ferrara cu studii de filozofie, muzică, medicină şi desen. La douăzeci de ani a publicat prima sa lucrare, De ruina mundi, în care critică corupţia şi decadenţa moravurilor societăţii din vremea sa. Ascet cu o pietate profundă, din care nu a lipsit extremismul şi fanatismul, Girolamo Savonarola s-a crezut profet şi şi-a identificat viaţa cu cea a lui Isus Hristos.

În 1474, după ce a ascultat predica unui călugăr, a plecat la Bologna, unde a intrat într-o mănăstire a Ordinului Dominican, fără ştirea părinţilor lui. Aici a scris a doua lucrare critică, de data aceasta la adresa Bisericii, intitulată De ruina eclesiale, în care a exprimat deschis exigenţa unei regenerări a clerului, care, după părerea sa, a pierdut funcţiunea hărăzită de mediator între Dumnezeu şi oameni. Se spune că s-a călugărit în urma dezamăgirii cauzate de refuzul familiei Strozzi de a-i da mâna fiicei lor Laodamia, la vârsta de 23 de ani. A ales ordinul dominicanilor datorită predilecţiei sale pentru Sf. Toma din Aquino.

La Bologna a fost dezgustat de viaţa monahală întâlnită, precum şi de dogmele şi abuzurile Bisericii romano-catolice. Ajunsese la un moment dat să se considere un profet de importanţa şi anvergura lui Ioan Botezătorul. Savonarola a călătorit prin oraşele din nordul Italiei şi, în predicile sale, a denunţat putreziciunea societăţii şi a prevestit venirea apropiată a Judecăţii de Apoi. A prezis moartea papei Inocenţiu al III-lea. Savonarola sugera că mulţi oameni răi şi mincinoşi au intrat în ordinele sfinte şi astfel, în unele situaţii, numai prin simpla lor prezenţă, perverteau credinţa catolică în favoarea unui model al creştinismului, extern, pompos şi lipsit de inimă.

Pico della Mirandola a fost fermecat de elocinţa lui, de frumuseţea şi sfinţenia spiritului şi caracterului său. Iniţial, predicile sale au fost dispreţuite, fiind considerate sofisticate şi lipsite de retorică. Stilul său oratoric, care fusese lipsit de vigoare, a dobândit o putere penetrantă şi triumfătoare, deopotrivă în amvon şi în discursul familiar.

În 1482, Lorenzo Magnificul, la îndemnul lui Pico della Mirandola, l-a chemat la Florenţa, unde a devenit prior al mănăstirii San Marco. Aceasta nu l-a împiedicat să denunţe în predicile ţinute de la amvonul bisericii Santa Maria Novella însăşi corupţia familiei di Medici, susţinând un model de viaţă auster şi atrăgându-şi prin aceasta simpatia populaţiei.

Pentru a înţelege ascensiunea lui în Florenţa, trebuie amintite viziunile sale apocaliptice. El a întărit tema consecventă în istoria Florenţei conform căreia florentinii erau un popor căruia Dumnezeu i-a hărăzit un destin deosebit. El a descris mileniul ca pe o epocă ce îi va lăsa pe florentini purificaţi şi deţinători ai locului de frunte în noua împărăţie. Se apreciază că, în zilele sale de glorie, predicile lui, asemănătoare luminii fulgerului şi reverberaţiilor tunetului, erau ascultate de până la 20.000 de oameni.

Savonarola a fost un impresionant tipic exemplu de predicare penitenţială de natură apocaliptică, cutremurător, dar cu rezultate deseori oscilante. Predicile sale abundau în episoade imaginare, avântate şi ameţitoare, care luau locul calmului şi expunerii logice. Se spunea că ştia mare parte din Biblie pe de rost. Un alt element care a dat vigoare şi putere predicilor lui Savonarola a fost elementul profetic.

Prestigiul lui Savonarola a crescut odată cu ocupaţia Florenţei de către trupele regelui Carol al VIII-lea al Franţei şi alungarea de la putere a Medicilor. A fost instituită astfel republica florentină cu un regim zis „democratic”, în care însă Savonarola deţinea puterea absolută. În această calitate, a luat o serie de măsuri, printre care abolirea luxului şi a cămătăriei, crearea unui „Munte de Pietate” şi perceperea impozitelor pe avere.

Structura politică, departe de a deveni democratică, a concentrat puteri ample în mâinile organului conducător, „Consiglio Maggiore”, în timp ce Savonarola, într-un fanatism religios excesiv, pe care l-am numi astăzi fundamentalism, a ars pe „rugul vanităţii” din Piaţa Signoriei instrumente ale păcatului: oglinzi, produse cosmetice, haine elegante, instrumente muzicale, obiecte de artă, cărţi considerate imorale şi textele în manuscris ale cântecelor laice.

Savonarola a luptat nu numai împotriva desfrâului şi a modului de viaţă ostentativ opulent, ci şi împotriva cultului păgân antic şi, ca o consecinţă, împotriva artei insuficient pătrunsă de spiritualitatea creştină. Călugărul, înzestrat cu talent oratoric de excepţie, a captivat masele, înspăimântându-le cu viziuni apocaliptice. El a impus oamenilor rigoarea morală şi un ascetism religios radical, considerând că acestea puteau salva oraşul de catastrofă. Chiar şi marele Sandro Botticelli şi-a aruncat în foc propriile tablouri mitologice cu nuduri feminine. Experţii de artă şi istoricii consideră că zeci de mii de obiecte şi lucrări inestimabile de artă din perioada renascentistă italiană au ars pe „rugul vanităţii”. „Ochii tuturor se holbau cu groază, lacrimile curgeau pe obraji. Oamenii se băteau cu pumnii în piept şi implorau urlând mila lui Dumnezeu”, scria într-o cronică un contemporan al călugărului.

Măsurile luate de Savonarola în Florenţa au dus la un mare aflux de vocaţii şi la o extindere a mănăstirilor feminine. Au fost instaurate sărăcia absolută, cerşitul şi munca fraţilor laici (sculptura, pictura şi miniatura pentru cărţile mănăstirii). Posturile, abstinenţele şi vegherile au fost impuse cu severitate. Savonarola a făcut din Florenţa oraşul plăcerilor şi al petrecerilor de până atunci, un oraş în care predomina spiritul Evangheliei. Serbările şi petrecerile au încetat; în locul cântecelor lumeşti, se rosteau numai cântări bisericeşti. Averile câştigate pe nedrept au fost restituite. Duşmanii de moarte s-au împăcat. Bisericile au devenit neîncăpătoare pentru mulţimea credincioşilor. Savonarola s-a implicat şi în politică, deoarece şi-a dorit să reformeze şi straturile cele mai înalte ale societăţii şi Bisericii.

Călugărul nu admitea jumătăţile de măsură, avea înclinaţii pesimiste, era absolutist în viaţa ascetică, iar în predicile sale extremiste se baza mai ales pe profeţiile din Vechiul Testament.

S-a încrezut în experienţele religioase personale, mai ales într-un fel de viziuni pe care el le credea revelaţii, prin care Dumnezeu i-ar fi făcut cunoscute evenimente ce aveau să aibă loc în viitor. Cuvintele sale impulsionau toate straturile sociale, care erau cucerite mai ales de prezicerea a ceea ce avea să vină în curând. În predicile sale nu ierta pe nimeni, nici măcar pe membrii clerului, pe care-i considera periculoşi şi corupţi.

Savonarola susţinea că nu există o reformă civilă fără una morală, nu există reformă morală fără Evanghelie şi fără viaţă creştină trăită în mod autentic. Îi considera pe guvernanţi responsabili pentru moralitatea supuşilor, motiv pentru care s-a străduit să-i determine pe aceştia să trăiască creştineşte. Astfel de reformă nu se putea aplica fără o guvernare care să accepte, în totalitate, programul său de reformă destinat formării unui oraş creştin sau a unei societăţi de creştini. Una dintre condiţii era aceea de a asigura o viaţă liniştită pentru supuşi, promovând binele comun, pentru ca, astfel, ei să se exercite în practicarea virtuţilor creştine prin care să ajungă la fericirea veşnică.

Din noiembrie 1494, până în martie 1498, Savonarola a condus activitatea guvernului florentin. Înfocatul predicator a aprobat noi legi şi dispoziţii drastice. Sodomia era pedepsită cu arderea pe rug. Celui ce blestema i se făcea o gaură în limbă. Copiii erau pregătiţi în spionarea locuitorilor şi în denunţarea păcătoşilor.

Savonarola şi-a continuat predicile, a căror ţintă a devenit papa Alexandru al VI-lea Borgia şi întreaga Curie romană. Modul său de interpretare a Sfintei Scripturi i-a atras în 1495 acuzaţia de erezie. Cum Savonarola a refuzat să dea ascultare papei, acesta i-a interzis să mai predice, interdicţie pe care Savonarola a ignorat-o. Girolamo Savonarola a dispreţuit avertismentele şi pedepsele canonice, deoarece era convins că Alexandru al VI-lea nu era un papă legitim, ci un ateu nebotezat. A vrut să convoace un sinod care să ia măsuri împotriva ereticului şi „uzurpatorului” de la Roma. Între timp, situaţia din Florenţa a devenit tot mai critică, partizanii vechii oligarhii a Medicilor, cunoscuţi sub numele de „Înfuriaţii”, şi populaţia nemulţumită de rigorile morale, au câştigat teren şi au dus la revoltă.

În 1497, în momentul culminant al luptei pentru putere, a sosit de la Roma vestea excomunicării lui Savonarola, pe care acesta a declarat-o nevalabilă. Urcat în amvon şi identificând lucrarea sa cu cea a lui Hristos, Savonarola a strigat: „Înţelege-mă bine, o Romă! Cine contrazice această lucrare, îl contrazice pe Hristos.” Savonarola a fost chemat la Roma pentru a explica viziunile sale profetice, dar a refuzat.

Sub noua putere politică instaurată în 1498, Savonarola a fost arestat, judecat de un tribunal inchizitorial, torturat şi condamnat la moarte pentru erezie. Savonarola a fost arestat împreună cu doi dintre cei mai fanatici adepţi ai săi, fratele Domenico şi fratele Salvestro. Toţi trei au fost torturaţi cu cruzime, după care au fost duşi spre locul execuţiei în urletele şi huiduielile mulţimii. Întrebat de un preot cum se simte în faţa propriei execuţii, Savonarola a rostit ultimele sale cuvinte: „Mă simt foarte bine. Domnul Hristos a suferit la fel de mult pentru mine”. Ucenicii lui au fost spânzuraţi primii, după care a venit şi rândul său. 

În ziua de 23 mai 1498, după ce a fost spânzurat, trupul lui a fost ars pe rug în Piaţa Signoriei iar cenuşa lui a fost aruncată în apele fluviului Arno. La locul supliciului se poate vedea astăzi o mică placă comemorativă.

Figura lui Savonarola nu avea să fie uitată prea uşor. În anul 1919, Partidul Popular Italian l-a declarat un adevărat campion al dreptăţii sociale, iar după 1945, Savonarola a fost luat drept model pentru reformarea catolicismului.

Biserica romano-catolică a hotărât, în 1998, la împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Girolamo Savonarola, să îl treacă în rândul sfinţilor. Prima etapă în declararea sfinţeniei, beatificarea, a fost făcută. Sanctificarea lui nu a fost încă hotărâtă, deoarece călugării iezuiţi refuză să-i recunoască sfinţenia. Apărătorii lui Girolamo Savonarola sunt călugării dominicani, care consideră că acesta nu a fost un eretic, ci un apărător al creştinismului. Mulţi îl consideră un precursor al Reformei.

„Veneţienii sunt departe de a se considera ignoranţi şi mărginiţi, şi cu toate acestea Fratele Girolamo Savonarola a reuşit să-i convingă că Dumnezeu îi vorbeşte acestuia. Nu am pretenţia de a judeca dacă acest lucru este adevărat sau nu, deoarece trebuie să vorbim cu respect despre un om atât de mare; dar pot spune că un număr mare de oameni au crezut acest lucru fără a vedea nici o manifestare extraordinară care să-i fi convins de acest lucru.”

Niccolo Machiavelli

 

„Dacă a fost bun, am văzut un mare profet al timpurilor noastre; dacă a fost rău, am văzut un mare om. Deoarece, dincolo de erudiţia sa, trebuie să admitem că dacă a fost capabil să inducă în eroare o lume întreagă timp de atâţia ani, în probleme atât de importante, fără a se dovedi că a minţit, trebuie să fi avut o minte înţeleaptă, talent şi inventivitate.”

Guicciardini

 

„Savonarola a stârnit o veritabilă confuzie până şi în minţile cele mai luminate.”

André Chastel