Satul Breb și oamenii săi de vază

Brebul este atestat în inima Maramureșului de vreo 600 de ani, la poalele Crestei Cocoșului,  lângă stațiunea balneoclimaterică Ocna Șugatag și în apropierea pârtiei de schi de la Cavnic.
Numele satului vine de la breb, un animal de apă dispărut, castorul european, care trăia în Breboaia, râul ce traversează satul. Breb e satul bisericii și al caselor ridicate din lemn. Măiestria de a construi din lemn, în strânsă legătură cu elementele de veche cultură spirituală, reprezintă dovezi ce probează existența unor originale creații arhitectonice țărănești.
Bogăția pădurilor a permis locuitorilor să îmblânzească lemnul și să și-l apropie, creând un stil aparte de îmbogățire a lumii, cu construcții și obiecte din lemn.
De la organizarea spațiului interior al caselor, până la construcția bisericii și așezarea satului, totul vorbește
despre o concepție străveche asupra lumii și rosturilor ei.
Biserica din lemn cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril se numără printre cele mai importante monumente din țară, datorită vechimii construcției, 1531, a picturii murale și a icoanelor datând din secolele 17, 18 și 19. Biserica din lemn nu reprezintă un simplu exponat de muzeu destinat doar vizitării de către cei interesați, ci, dimpotrivă, a rămas până astăzi funcțională, ca ieri, ca odinioară. Și în ziua de azi, biserica invită oamenii la rugăciune, la întâlnirea cu lumina, la reîntoarcerea la sine, la căutarea gândului lăuntric și la sete de înalt.
E sărbătoare mare, Ziua Crucii. Biserica ne-ar invita mai degrabă la tăcere și nu la cuvinte.
Apropiindu-ne urechea de grinzile vechi de lemn, simțim cum urcă spre noi scâncete de copil, bocete de înmormântare, cântece și descântece. Impunătoare, cu turla străpungând cerul, biserica înalță parcă mesajul oamenilor, dincolo de lumea grijilor spre Divinitate.
De asemenea, este uimitor și misterul crucilor celtice ale cimitirului evreiesc din Breb. În niciun cimitir din Maramureș nu au existat atât de multe cruci din lemn, ce atestă vechile forme ale crucilor de mormânt ca aici. Din nefericire, cu timpul, numărul acestora s-a redus consi­derabil. Modelul cel mai  vechi îl constituie crucea simplă și crucea înscrisă în cerc.
Am stat de vorbă cu oameni reprezentativi ai satului Breb, fotograful Vasile Oanea și o familie de cojocari.

Vasile Oanea

În satul Breb trăiește un personaj de legendă, ale cărui pasiuni de a scrie articole și poezii, de a fotografia și a filma, l-au transformat într-un veritabil cronicar al micii localități. Maramureșeanul se numește Vasile Oanea și a devenit celebru în lumea largă.

Are poarta deschisă pentru  toți  turiștii. Unora le dedică poezii, cu alții se fotografiază: „Întâie am împrumutat un aparat de la Vasile Dunca. Și am filmat foarte mult. E o pasiune, nu pierd ocazia, cu mine tre să fie un aparat ori două de fiecare dată. De mai mult de 30 de ani filmez. Am făcut un film, două, alb-negru și restul color. Fotografiez lucruri, ființe, peisaje frumoase sau documentare. Tot timpul am la mine un aparat foto. Nu am timp să merg anume la un eveniment. Dar când merg pe drum și văd ceva, îl strig pe sătean: «Stai, mă, că uite, ce imagine faină», cine știe ce are interesant. Rar am ieșit pe deal să filmăm satu. Am filmat pomi înfloriți primăvara, frunze uscate toamna, satul acoperit de zăpadă iarna. Lăsam jos uneltele de lucru, coșu din spate, geanta și luam imagini care mi-au plăcut. Am pățit de vo câteva ori, că ba mi-o fo rușine să zic cătă oaricine și am regretat.
Acele sunt imagini pe care o dată în viață le întâlnești, poți să faci milioane de poze. Sau în același loc. Cum te-ai întors, ești alt om. Treceam pe lângă femei frumoase, aveau un zâmbet, pe când le fotografiam, nu mai  puteau să zâmbească așa, era un zâmbet artificial.
Am pățit cu  o femeie frumoasă. Spăla ceva la râu. O întreb dacă îmi permite să-i fac o fotografie. Zice: «Poi, nu-s îmbrăcată cum trebuie, mă duc și mă aranjez». Era atâta de frumoasă înainte, cu  părul ei șaten spre blond, parcă aranjat de vânt. Pă când o venit era ca o păpușă. Îmi venea deja să o refuz, nu mi-o mai plăcut. Mai frumoasă era nearanjată.
Mie îmi plac lucrurile frumoase și eu așa scriu, despre prietenie, bunătate, iubire, tot ce mi se pare că-i frumos merită să rămână în amintire. Am vreo mie de acrostihuri. Și majoritatea îs dedicate femeilor. Eu am înclinație spre artă, cultură, literatură, sculptură. Scriu de 50 de ani, fotografiez și filmez de 30 de ani la evenimente din zona noastră. Apoi am sculptat patru cruci la bunici și la părinți, așa mi-am dorit eu cu mâna mea să sculptez. Aș ști și să pictez.
Eu îi îndemn pe toți tinerii să  nu se descurajeze, chiar dacă vreo lucrare nu le iese bine. Trebuie să insiști până te specializezi. Doar să  ai plăcerea să faci ceva. Eu zic că în perioada asta s-a stricat satul. Chiar dacă unii cred că e civilizație, vin oameni din toată lumea, nu-i cum o fost mai în urmă cu câteva zeci de ani. Atunci bunătatea oamenilor era altfel, sufletul lor era mai curat. Acum interesul e numa de bani, de câștig, de afirmare, vor toți să fie celebri, bogați, cunoscuți; la ei să meargă toate bene­ficiile. Atuncea oamenii avea răbdare, te asculta dacă povesteai. Amu nu. Iau telefonu, nici nu să uită la tine. Stai pe gânduri dacă te ascultă sau se uită la telefon. Nu-i bunătatea ceie naturală ce era demult. La mine, amu mă laud, o venit din vo 30 de țări sute de turiști.
Pe majoritatea nu i-o înțeles decât că îs celebri. Nu i-o interesat ce fac, că  scriu, că  fac poze, filmez, o trecut așa ca și cum treci pe lângă un magazin, fără să intri, să vezi. Te uiți în vitrină și treci mai  departe. Nu îți dai seama ce e înăuntru. Asta mi se pare regretabil, de ce nu e interes spre lucrurile bune, de a-l asculta pe seamăn, de a-i da sfaturi, de a-l înțelege. E numa graba, nu știu unde vor să ajungă, ce să cucerească, ce să aibă”.
 

O familie de cojocari
 

Încă de când s-au căsătorit, din mâinile dibace ale soților Ana și Ioan Tăut din Breb ies cojoace. Sunt foarte mândri când își văd cojoacele purtate. Soții Tăut își îmbracă în strai de sărbătoare atât consătenii, cât și pe cei ce vin tocmai de pe Valea Izei și chiar și din sudul țării să dea comandă de un cojocel, atrași fiind de calitatea muncii acestor păstrători de tradiții.

„Io când am fo fată, am vrut să îmi fac cojoc. O făcut șî în Berbești niște țâgănci, da nu le-o făcut așe faine, noa, altfel, nu mi-o plăcut cum le-o făcut. Șî am auzât de unu Nicoară Hotea, a Ciotului din Șugătag. Și m-am dus la el și mi-o pus formă și am cusut io. Șî i-o plăcut cum am cusut și mi-o dat și mie trei să-i cos. Și el mi le-o strâns. Și oglinzâle mi le-o pus atunci Nicoară a Ciotului.  Apoi nu i-am dat bani pă cojocu meu, că tare i-o plăcut cum am cusut și o zâs să-i mai cos. Și apoi mi-am vândut cojocu, că am văzut altu mai frumos în frunză de trifoi, model nou. Și mi-am făcut altu, da acela o fo  mai  greu de cusut, că nu s-o cusut la acela pă formă numa roatele.
Amu avem trei femeie care ne cos, Claudia, Raveca șî Anișoara lu Văsâi. Aieste ne cos așa cum coseam eu demult, numa pă pânză. Amu eu pun buzunarele, pun oglinzâle, îl cleim și îl băgăm în presă. Și după ce-s oglinzâle și buzunarele pusă, îl băgăm în presă. După ce-l scoatem din presă, apoi punem lacurile și îl strângem. Tre să zie la probă cela la care îi coasem, ca să stăie bine, bine, după om. Că unu-i mai îngust, altu-i mai lat, după care cum. Demult, îl făcem cu ptiele înlontru.
Lucram cu ptieile de mniel cum tăiem mniel la Paști. Le lucram eu ptieile, albe șî negre. Punem primele și albu înlontru. Acum nu mai punem priei, că le mănâncă mola. Punem altfel de materiale.
Demult și cusătura o fost cu lână, cu lâniță. Și tătă o ros-o mola. Da amu harastu iesta-i sintetic și nu-l rod moliile. Eu am vopsât și lână. La altu i-o plăcut mai întisă culoare, la altu mai  deștisă. O fost pă ptiaț lâniță și am vopsât-o șî verde și tăte culorile.
Podu apoi cum le-o plăcut, mai  închis, mai deștis, cum le-o trebuit. Avem bugăți cumpărători. Am avut și mai demult când făcem cu lâniță. Vreo 40 de ani nu s-o făcut la noi, numa la aieștia de la ansambluri, la oricare și la oricare, da n-am făcut pé multe. Amu-s 40 de ani am făcut multe. Atunci încă s-o purtat cum poartă amu, feciori, fete, într-una. Atunci cu lâniță am cusut. Cu lâniță și ptiele înlontru am făcut atunci. Am făcut și în Craiova 2-3 cojoace. Turiștii vin, da nu cumpără, ei numa vor să vadă. Nu cred că am dat la nime din alte țări, le place numa să le vadă.


Eu fac lacurile, șârele, dumneaei soțâia face penele, după aceea eu pun bumbdii, soțâia oglinzâle. Află de noi din unu în altu, cum am tăt făcut pă tăte satele. O cerut număru de telefon de la unu la altu. După ce o văzut cum am făcut, și o văzut cât de frumoase-s, apoi vin.  Noi lucrăm pă rând, nu lucrăm cu  un singur cojoc, coasem bumbdii, coasem lacurile, coasem primele. Nu lucrăm cu un cojoc de amu până îl gătăm, când lucram, ies 2-3 cojoace. Am trimis și amu o femeie să cumpere harast, că zine gioia un om cu  fibră, cu tăt. Până nu ies bine, nu ne lăsăm, până nu stă bine pă om șâ mândru pă fată. E de lucru dacă vrei să stăie bine. Dejaba om face numa să sie făcut. Zine omu, ieu metăru, măsor pă spate până la șale, cât trebe de lung, de gros. Șî scriu, încep, fac lacurile, pun forma, tăt hucurel.
Le facem la care cum îi place, ce culoare îi place. O zinit un om și am avut ștergători în ceie casă. Zâc: «Ce te uițî?» «Că aș vré să fac cojoc de culoarea ceie.» Îi zâc: «Astăzî îi marț, mâni te hodiné și joi du-te, la Ocnă șî cumpără, adă negru, albu, ce vrei». Apoi o zâs să-i pun galbine. «Măi, eu îți pun, da nu ț-a plăcé.» «Api di ce?» «Că a si ca o icoană, cu galbânu cela. Da de vrei, îți pun».  «Api, pune-mi verde, să  știi că-i foarte bine.» O și zinit apoi mulți din Giulești. O zinit și fata lui și s-o uitat la cojoace. Pă când o ajuns acasă, m-o sunat: «Da, unteșu, puneți și oglinzi pă ele?» Am zâs în băjocură: «Nu, noi nu punem oglinzi pă cojoace.» «Poi, eu  m-au uitat, da n-o fo oglinzi». «Eu de vrei, îți pun o oglindă de ceie mare, în spate la cojoc.» Le făcem, până nu stă bine pă om, nu ne lăsăm, dacă-i om să stăie bine, de îi fată, să-i stăie mândru.”