Sărbătoarea Sânzienelor, zânele bune ale mitologiei româneşti

Sărbătorite la 24 iunie, Sânzienele sunt, în mitologia românească, zâne bune din categoria ielelor, dar care atunci când nu le este respectată sărbătoarea devin surate cu Rusaliile care sunt zâne rele. Uneori Sânzienele sunt sinonime cu Drăgaicele, manifestându-se, potrivit superstiţiei, în ziua Sfântului Ioan Botezătorul. În mitologia folclorică românească, Sânzienele şi Drăgaicele sunt personaje mitice nocturne. Faţă de Iele şi Rusalii, Sânzienele şi Drăgaicele sunt binevoitoare faţă de om, ajută la rodirea plantelor şi copacilor, a vieţuitoarelor în general.

Imaginaţia populară a închipuit Sânzienele ca pe nişte fete foarte frumoase, care trăiesc îndeobşte prin păduri sau prin câmpii, cel mai adesea jucând. Sunt personaje feminine misterioase, cărora le place cântul şi dansul prin văzduh, vara. Cei care, din nebăgare de seamă sau din prea multă curiozitate, le surprind atunci când ele nu vor să fie văzute sau auzite vor fi pedepsiţi cu asprime.

Sânzienele sunt numite în tradiţia populară şi Sfintele, Frumoasele sau Măiastrele. Fuioare de vânt în timpul zilei, noaptea se transformă în zâne cu părul galben şi rochii albe de abur, ce dansează hore ameţitoare prin grădini, mutându-se dintr-un loc în altul, cântând cu glasuri nemaiauzit de melodioase. Sunt entităţi ale aerului, transparente, pure şi nobile, foarte greu de perceput, dată fiind natura lor instabilă, fluidă, predispusă la mişcări foarte rapide. Dau miros şi puteri tainice florilor. Sub un nume sau altul, aceste făpturi mitice există în folclorul tuturor popoarelor. Sânzienele sunt o pluralitate anonimă, dar există şi o zână bună: Iana Sânziana.

Sărbătoarea lor are loc la trei zile după solstiţiul de vară, cea mai lungă zi din an, moment de răscruce situat la mijlocul anului şi înscris sub semnul focului, al Soarelui.

În cinstea acestuia se aprind focuri uriaşe pe culmile dealurilor. Încinşi la brâuri cu pelin, oamenii se rotesc în jurul focului, apoi aruncă în foc brâurile respective ca să ardă odată cu toate posibilele necazuri viitoare. La final, se rostogolesc la vale roţi aprinse, şi ele simboluri ale Soarelui, care se îndreaptă odată cu vara către toamnă şi care au rolul de a alunga spiritele rele.

Uneori sunt lăsate să plutească pe ape mici ambarcaţiuni cu lumânări. Se mai practică săritul peste un fir de apă purificator. Se crede că cine va sări peste foc sau va trece prin el în această noapte se va purifica şi întregul an care urmează va fi apărat de duhurile rele, de boli şi va fi fericit. În această noapte se înconjoară casa cu făcliile aprinse, la fel câmpurile cu cereale, fâneţele, grajdurile, aceasta pentru ca anul următor să fie mai bogat. În acelaşi timp, se fac puternice zgomote pentru a alunga duhurile rele. Aceste tradiţii sunt mai vechi decât creştinismul cu câteva secole.

După ce se trece de miezul nopţii şi focurile se sting, oamenii se îndreaptă în linişte spre casele lor, lăsând locul spiritelor care, după credinţa populară, se întorc în lumea aceasta. De aceea, cu această ocazie se realizează şi practici de pomenire a morţilor, se face curăţenie la morminte, se pun flori, se aprind lumânări şi se dă de pomană la cimitir.

Sânzienele plutesc în aer sau umblă pe pământ în noaptea de 23 spre 24 iunie, cântă şi dansează, împart rod holdelor, tămăduiesc bolnavii şi apără semănăturile de grindină. Sânzienele sunt cele care aduc vara rod pământurilor, noroc, sănătate şi copii frumoşi femeilor căsătorite, alinare şi tămăduire celor bolnavi şi aflaţi în suferinţă, protecţie faţă de furia naturii.

Pe lângă manifestările tipice făpturilor supranaturale din clasa ielelor, Sânzienele au şi manifestări oraculare: flori de scaieţi, tunse de puf, sunt atârnate peste noapte de streaşină şi, după cât creşte puful dimineaţa, se stabileşte norocul celor care înfăptuiesc datina. Cei bătrâni aruncau coroniţe de sânziene pe casă, pentru a afla când vor muri. Se credea că atunci când coroniţa cădea de pe acoperiş, moartea era aproape. Pentru ţărani, această zi era foarte importantă pentru prognoza vremii. Dacă ploua în acea zi, înseamnă că va ploua timp de patruzeci de zile fără întrerupere.

Florile culese în noaptea de Sânziene, prinse în coroniţe sau legate în formă de cruce, erau duse la biserică pentru a fi sfinţite şi erau păstrate apoi pentru tratarea bolilor sau alungarea tuturor relelor. De altfel, acum, odată cu venirea verii, era un bun prilej pentru culegerea plantelor de leac, toate având o eficacitate sigură. În noaptea de Sânziene răsare şi floarea albă de ferigă, care aduce noroc celui ce o va culege, înfruntând curajos duhurile care o păzesc. Acesta va putea citi gândurile oamenilor şi va descoperi comori ascunse. În această noapte, ca şi în noaptea de Crăciun, se spune că animalele stau de vorbă. Cine le pândeşte, le poate înţelege graiul şi poate afla multe. 

Tot în această noapte, pentru a avea eficienţă, se culegea verbina. Romanii îşi împodobeau cu ea templele. Se credea că aceasta este sub influenţa planetei Venus, de aceea era folosită în ritualurile pentru dragoste. Dacă se punea pe câmp, atunci aducea prosperitate şi recoltă bogată. Dacă se punea în pantofi, îţi lua oboseala pe loc. Se spune că nu e voie să o scoţi din pământ cu un obiect din fier, ci doar cu unul din argint. Însă, înainte de a o soate, se toarnă pe pământ ceară şi miere. După ce este scoasă, trebuie să fie pusă uşor pe pământ şi să fie vegheată până la răsăritul zorilor.

În medicina populară, sânziana este folosită pentru a trata foarte multe boli, dar trebuie culeasă în timpul zilei. Se spune că sânzienele puse în apa de baie întăresc copiii slabi şi sensibili, acest procedeu fiind folosit şi pentru tratarea frigurilor. Roua căzută pe flori în noaptea de Sânziene vindecă bolile de ochi şi de piele. Medicina populară recomandă florile de sânziene pentru tratarea unor afecţiuni des întâlnite la femei, iar ceaiul de flori de sânziene este cuprins în farmacia verde.

Sânzienele sunt flori de câmp mici, de culoare galbenă, cu inflorescenţe mărunte, dese, cu parfum dulce şi un gust foarte amar. Ele cresc la marginea pădurilor şi a fâneţelor. Au un efect antireumatic, laxativ, uşor afrodisiac. Vindecă bolnavii de friguri şi urmele loviturilor, atunci când sunt puse în alcool. Cea mai bună zi de culegere a plantelor vindecătoare este ziua de Sânziene, florile potenţându-şi puterile şi mirosurile înainte să le înceapă declinul. În medicina populară se mai spune că verbina culeasă de Sânziene, înainte de răsăritul soarelui, te fereşte pentru tot restul anului de dureri de cap.

Frunzele de arţar culese în această zi şi puse la uscat vindecă orice rană şi înlătură durerea de cap. Totodată, se atârnă frunze de arţar la uşi şi la ferestre, pentru a îndepărta spiritele rele. În unele zone se mănâncă turte de aluat cu flori de soc, pentru a fi sănătos tot anul. Crenguţe de soc sunt atârnate la ferestre şi la uşi, pentru a apăra în felul acesta casa de orice necazuri şi boli şi pentru a se asigura astfel bunăstarea în tot anul următor. Din cele mai vechi timpuri, socul a fost plantat lângă casele oamenilor, deoarece se credea că în el sălăşluieşte un duh sau o zână bună care-i apără pe oameni de nenorociri. Se mai spune că dacă culegi şi mănânci la miezul nopţii petalele florii de grâu, numită albăstrica, tot anul vei avea noroc în toate.

Credincioşii ortodocşi sărbătoresc Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, sărbătoare cu mai multe conotaţii populare, în special legate de dragoste şi fertilitate, fiind cunoscută şi ca Drăgaicele sau Sânzienele. Sărbătoarea apare atestată documentar în secolele IV-V, când a fost fixată definitiv şi data Crăciunului.

Deşi sunt asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar. Sărbătoarea se mai numeşte în unele locuri şi „Cap de vară”. În unele zone este denumită de popor şi „Amuţitul cucului”. Această pasăre cântă doar trei luni pe an, de la echinocţiul de primăvară, până la solstiţiul de vară. Se spune în popor că, dacă cucul încetează să cânte înainte de Sânziene, înseamnă că vara va fi secetoasă.   

Se spune că, în noaptea de Sânziene, se deschid porţile cerului şi lumea de dincolo vine în contact cu lumea subpământeană. Cu acest prilej, în foarte multe zone din ţară se fac pomeni pentru morţi, de moşii de Sânziene. Ziua de Sânziene este considerată sfântă de către credincioşi. Nimeni nu are voie să lucreze în această zi, când soarele joacă pe cer sau stă în loc la amiază.

Legat de această zi sunt diverse obiceiuri, dar cele mai importante sunt cele dedicate dragostei. Sărbătoarea Sânzienelor este, în tradiţia populară, un prilej de a sărbători soarele şi muncile agricole, specifice verii. În multe zone din ţară se aprind noaptea focuri pe dealuri. În unele sate, oamenii umblă cu făclii aprinse, înconjurând casa, ogoarele şi grajdurile. Spre dimineaţă, flăcăii umblă prin sat şi aruncă cununiţe cu flori de sânziene pe casele unde stau fete de măritat.

În ziua de Sânziene au loc bâlciuri şi iarmaroace, acestea fiind un foarte bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei. Târgurile de fete erau des întâlnite în această zi, iar printre cele mai renumite târguri care aveau loc de Sânziene se numără cele de la Buzău, Focşani, Piteşti, Buda, Câmpulung Muscel, Broşteni, Ipăteşti, Cărbuneşti şi Giurgeni.

În preajma Sânzienelor abundă practicile privind căutarea alesului în vederea căsătoriei. Astfel, fetele aveau obiceiul să arunce o cunună de sânziene pe acoperişul casei. Dacă aceasta rămânea pe acoperiş, fata urma să se mărite chiar în acel an, în timp ce, dacă ajungea pe jos, fata o mai arunca până rămânea pentru a şti câţi ani mai are de aşteptat. Uneori, cununa era aruncată pe colţul casei, fata venind să o ia a doua zi dis-de-dimineaţă. Ea aducea cununa în ocolul vitelor şi, cu ochii închişi, o dădea de mâncare unei vite. Se spune că, după cum arăta această vită, aşa urma să arate şi viitorul soţ. În alte zone, coroniţa era aruncată în ocolul vitelor. Dacă aceasta se oprea în cornul unei vite tinere, fata urma să se mărite cu un tânăr, dacă se oprea în cornul unei vite bătrâne, ursitul ei urma să fie un om în vârstă.

În anumite zone, coroniţele de sânziene sunt puse la un loc ferit în grădini şi spaţii deschise. Dacă dimineaţa florile de sânziene sunt încărcate de rouă, înseamnă că Sânzienele i-au hărăzit fetei care le-a aşezat acolo o căsătorie în anul respectiv.

În dimineaţa zilei de 24 iunie, a Sânzienelor, multe fete obişnuiau să se scalde în rouă în zone neumblate. Roua sânzienelor era strânsă de babe într-o cârpă albă, de pânză nouă, apoi o storceau într-o oală nouă. În drum spre casă, babele nu vorbeau deloc şi mai ales nu trebuiau să întâlnească pe nimeni. Dacă toate acestea erau împlinite, atunci cine se spăla cu rouă era sănătos şi drăgăstos peste an. De asemenea, fetele obişnuiau ca, în timpul zilei, considerată o perioadă extrem de benefică, să se supună descântecului de întors inima unuia către altul, de unde se poate vedea că aproape toată ziua era dedicată în special iubirii.

În noaptea de dinaintea sărbătorii, fetele obişnuiau să pună sub pernă flori de sânziene, în speranţa că astfel îşi vor visa ursitul. Femeile căsătorite aveau alte griji, astfel că îşi înfăşurau cu sânziene mijlocul, pentru a nu avea dureri la muncile câmpului. Atât fetele, cât şi femeile, fără deosebire, îşi puneau în păr sau în sân floarea, pentru a atrage atenţia asupra frumuseţii lor. Din spicele de grâu, sânziene şi alte plante, fetele îşi făceau cununi cu care se împodobeau şi jucau dansul Drăgaicei. Acest dans era pentru belşug, precum şi pentru protecţia gospodăriilor şi ogoarelor.

În tradiţia populară se credea că, odată cu Drăgaicele, juca şi Soarele la amiază, astfel că el stătea mai mult pe cer decât de obicei.

Sub numele de Sânziene se ascund trei elemente strâns legate între ele. Primul se referă la zânele, de obicei bune, zâne extrem de harnice în noaptea de 23 spre 24 iunie, adică noaptea Sânzienelor; al doilea este reprezentat de florile galbene ce înfloresc în preajma zilei de 24 iunie, flori având importante atribute vegetale ale zânelor cu acelaşi nume. Ultimul element vizează chiar sărbătoarea de pe 24 iunie, sărbătoare numită, mai ales în sudul României, şi Drăgaica.

Ele sunt socotite zâne ale câmpului, dând puteri deosebite florilor şi buruienilor, astfel încât acestea, în preajma sărbătorii de 24 iunie, devin plante de leac. Nu întâmplător, după sărbătoarea Sânzienelor, toate plantele dau îndărăt, adică nu mai cresc deloc.”

Marcel Lutic, etnolog

„Pârvan presupune că Diana daco-romană (Diana sancta, potentissima) era aceeaşi divinitate cu Artemis-Bendis a tracilor (Herodot IV, 33). Această echivalenţă, oricât de probabilă ar fi ea, nu este încă demonstrată, dar nu este nici o îndoială că sub numele roman al Dianei s-ar ascunde, sincretizată sau nu, o zeiţă aborigenă. Or cultul acestei zeiţe a supravieţuit după romanizarea Daciei şi numele de Diana se găseşte în vocabula românească zâna. Diana Sancta din Sarmizegetusa a devenit Sânziana (Sancta Diana), figură centrală a folclorului românesc. Continuitatea religioasă şi lingvistică a fost asigurată mai ales datorită faptului că procesul de transformare a avut loc într-un mediu popular, adică rural (Campestru şi silvestru)”.

Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis Han