Săptămâna a treia

A treia întrebare: Cine sunt aliații Rusiei?

Adevărații aliați ai Rusiei nu sunt nici Iranul, nici China, nici măcar Coreea de Nord. Toate sunt dictaturi, toate dețin câte un adevăr suprem, complet diferit și de sens contrar de la un regim la celălalt iar, pe de altă parte, ca un făcut, mai mereu în istorie alianțele între dictaturi, ce să vezi, nu prea au funcționat. Exemplu. În al Doilea Război Mondial, celebra axă „de fier” Germania - Japonia - Italia n-a funcționat nicio clipă. În niciun moment nu și-a coordonat acțiunile economice, politice sau militare, n-a încercat nici măcar să se sincronizeze în vreun fel.

Bine că nu a făcut-o!

Xi, popii de la Teheran, toți ceilalți din BRICS, până și Kim ăla micul caută acum doar să profite cât mai mult de necazurile Rusiei. Îi cumpără petrolul și gazul la preț de dumping, la fel cărbunele și minereurile, îi vând scump drone, obuze și rachete vechi, îi preiau cu bani puțini prăvăliile abandonate de către vestici, o jumulesc pe îndelete. Nu-s aliați. Sunt cămătari.

Adevărații aliați ai Rusiei sunt între noi. Bolile care rod fără vreun antidot la îndemână întreaga noastră civilizație. Ce pare muribundă.

Nu-s greu de enumerat.

Inocularea lipsei stimei de sine.

Nu mai suntem mândri de valorile noastre, de tot ceea ce ne-a creat, am creat și tot ceea ce am fost și suntem. Nu mai suntem mândri de civilizația noastră, cea care a creat aproape întreaga cunoaștere a lumii. Aproape că ne este rușine de asta. Nu mai suntem mândri de credințele noastre. Dimpotrivă. Ne batjocorim singuri permanent. Ne insultăm trecutul, ne învinovățim pentru tot ceea ce noi sau antecesorii noștri au făcut sau măcar credem că ar fi făcut. Nu mai suntem mândri de steagurile noastre. Ne scuipăm icoanele. Ne dărâmăm statuile. De fapt, ne tăiem rădăcinile.

Nesiliți de nimeni.

Am uitat că fără catedrale nu-și mai au rost spitalele.

Și, atunci, ce ar mai fi de apărat?

Control.

Am declanșat, și asta nu chiar de ieri de azi, o întreagă prigoană asupra libertăților individuale, asupra libertății fiecăruia dintre noi, singura care de fapt garantează „dreptul fiecăruia de a-și căuta fericirea”. În numele unui vag și niciodată bine definit „interes colectiv”, pas cu pas, ni se restrâng libertățile firești cândva. Începe să ne fie controlat modul în care ne câștigăm și ne cheltuim bănuții, ce, cum și cât consumăm, în ce condiții, cât, cum și unde vom putea călători, ce putem viziona, citi, asculta.

Libertatea individuală, cea care de fapt ne-a garantat dreptul de a gândi, inventa, plămădi toată bunăstarea care ne înconjoară acum, este pe cale de a fi sacrificată pentru a putea fi controlați de către unii nealeși niciodată de către noi.

Dar, mai presus de toate, parcă ne dorim a putea fi controlat și ștanțat tot ceea ce putem iubi, tot ceea ce putem crea, tot ceea ce ne putem dori să fim în trecerea noastră pe acest pământ. De fapt, ceea ce suntem fiecare dintre noi.

Adică totul.

Și, atunci, ce ar mai fi de apărat?

Nimic.

Toate grozăviile astea de nedescris care ne sunt permanent fluturate în față, toate fiind acute, toate fiind prezente, toate fiind catastrofale, molime, încălziri globale și zisele calamități ecologice diverse, nenumăratele schimbări climatice, toate împărțirile astea aberante după origini, rase sau presupuse preferințe sexuale, toate amestecurile astea toxice și fetide de extremism ecologic cu marxism cultural, condimentate cu ideologii de gen și ateism idiot, toate acestea la un loc sunt cei mai mari aliați ai Rusiei.

Politica de gen, green deal și amprenta de carbon sunt aliații Rusiei.

Și nu numai ai Rusiei.

 Căci, vezi bine, de toate aceste zise catastrofe iminente pare-mi-se că numai nouă ne pasă. Toate celelalte șapte miliarde de contemporani, adică tot restul lumii, ne privesc și le privesc cu o nepăsare politicoasă.

Și încep să ne disprețuiască.

S-ar putea să vină ziua, și asta poate foarte curând, când unul ca Putin sau un altul asemenea lui să-i câștige pe mulți dintre noi doar promițând că ocrotiți de el vor putea face focul în sobă.

Că bărbatul și femeia lui vor putea merge la biserică să se închine, să se căsătorească și să-și boteze plozii.

Că aceștia vor putea spune mamei mamă și tatălui tată.

Că vor putea tăia porcul și împodobi după datină bradul de Crăciun.

Că vor putea găti și duce-n cimitir coliva și colacii, ca să-și plângă și să-și pomenească morții.

Toate cele simple și firești devenite brusc atât de complicate și de discutate. Cu dușmănie.

A venit vremea să fie puse la locul lor familia, casa, steagul și credința.

Altfel, ce ar mai fi de apărat?