Sandro Botticelli – Mirajul liniei în arta picturii (II)

Începusem săptămâna trecută câteva gânduri și concepte care au stat la baza creației unor mari artiști, relevate în cartea „Viața secretă a marilor artiști” a autoarei Elizabeth Lunday. De această dată m-am oprit asupra personalității marcante a pictorului florentin Sandro Botticelli și a mirajului desenului în creația sa, dublat de misterul omului aflat în spatele creației sale artistice.

Născut în anii de glorie ai Renașterii florentine, s-a „bucurat” din plin de blestemul - ce era una­nim împărtășit în vremea sa, și anu­me „îți doresc să trăiești vremuri interesante!” - astfel că „(...) a supra­viețuit invaziilor și tentativelor de lovitură de stat și a tremurat în fața predicilor pătimașe ale călugărului excomunicat Girolamo Savanarola.”
Pe numele său adevărat Alessandro di Mariano Filipepi, cel căruia i se spunea Sandro a fost cel de-al patrulea copil al unei familii înstărite din Florența. „Numele de Botticelli se trage de la porecla fratelui său, Botticello (însemnând butoiaș).” După spusele artistului Giorgio Vasari care are relatări importante și interesante despre biografia pictorului, îi subliniază tocmai aceste calități a unui rafinament desăvârșit al liniei și al desenului, iar pictura sa diafană însuflețește într-un mod aparte acest omagiu adus eleganței și expresivității feminine în compo­zițiile „aglomerate” de personaje mitice, pictate diafan printr-o „mân­gâiere” a tușelor de culoare! Com­pozițiile de referință prin care Botticelli și-a format stilul liniar, ornamental și elegant, „inspirându-se din perioada gotică și ignorând rea­lismul anatomic, în timpul uceniciei sale la Filippo Lippi.”
În picturile sale de mari dimensiuni, printre care și „Primăvara” și „Nașterea lui Venus”, „a tratat subiecte mitologice la fel de serios cum a tratat și temele religioase”.
„Deși era cunoscut pentru lucrările, mai ales pe teme laice și-a dedicat ultimii ani, aproape în totalitate de subiectele religioase, fiind influențat de călugărul și preotul dominican Savonarola.” Cu excepția a doi ani petrecuți la Roma lucrând la frescele din Capela Sixtină, ignorate astăzi de vizitatori, pentru că în afară de tavanul pictat de Michelangelo, pereții verticali nu mai constituie un punct de atracție (pentru vizitatorul grăbit să bifeze încă un obiectiv turistic), lucrează numai la Florența.

„Nașterea Zeiței Venus” devine astăzi din ce în ce mai stranie pe măsură ce ne dezvăluie mai multe detalii și semnificații despre ea. „Experții încă se mai chinuie să o interpreteze. Este o prezentare neechi­vocă a unui mit clasic? Un tratat filosofic complex asupra artei? Venus, enigmatică pe jumătatea ei de scoică nu ne oferă nici un fel de răspuns.” Sprijinit și ajutat deopo­trivă de „Il Magnifico” (Lorenzo de Medici), a lucrat sub patronajul acestuia încă din timpul vieții, prin comenzile executate în atelierul propriu ca o personalitate distinctă, respectată de confrații de breaslă (Rafael, Michelangelo, Leonardo da Vinci).
În anul 1475 finalizează compoziția „Adorația magilor”, o pictură care avea să-i aducă faima, întrucât tratarea chipului Fecioarei cu Pruncul este în aceeași măsură, repre­zentată de omagiul adus patronilor săi, Familia Medici. O mare parte din membrii familiei sunt reprezentate prin ierarhia și rangurile pe care le ocupă în societate, adăugând un portret al unui tânăr înveșmântat într-o mantie ocru-galben ce privește direct aproape pro­vo­cator înspre privitor de­voa­lân­du-ne aici, primul său autoportret. La fel de evocatoare sunt seriile de desene executate în creion de argint, la Divina Comedie ce a constituit pentru noi - elevii și studenții de la artă - un îndreptar de „perfecționare” a mirajului liniei ca element de limbaj plastic.