Sanadrei, mon amour ! (2) File de jurnal panonic

Vrem „Integratio in Integrum!” Sanandrei (Szentendre), Ungaria (Magyarország): sambata, 1 octombrie a.c., orele 17,00 - vernisajul expozitiei „Colonii artistice europene: Baia Mare”. • De vreo trei ceasuri bantuim pe meandrele concretului rutier budapestan. Vom intarzia! E weekend si toata lumea vrea sa iasa din metropola. La fel si noi, dar ca un facut, trecem Dunarea de doua ori - dus-intors! - si refacem acelasi itinerar. La o intersectie oprim si cerem indrumari. Un tanar grabit si simpatic ne lamureste cu rabdare, prietenos, „da suntem din Romania”, „aveti grija la turnanta, sa aveti un voiaj placut”. Multumim frumos tinere european! • In sfarsit, ne inscriem pe traiectoria buna. Patru ceasuri mai tarziu aveam sa conchidem: „unde nu-i cap, vai de conducatori”. • Ajungem! Ne luam tehnica din dotare si intram zoriti in curtea Morii de Arta. Prezentam la intrare inscrisurile de jurnalisti romani acreditati oficial. Suim scarile. Spatiul expozitional e splendid. La etajul intai, sala mare, vernisajul inca se desfasoara. Dinu isi instaleaza rapid masina de inregistrat imagini, se strecoara discret printre personaje solemne si ii da bataie. La munca ! Restul privim si ascultam atenti finalul vernisajului. Rostiri poeticesti despre „Nagybánya” si „varsta de aur” a picturii maghiare, despre un spatiu artistic in care simtim ca acea „Baia Mare” cu care am venit noi de acasa nu are loc. Traduc. • Lume selecta, textile elegante, atmosfera placuta, cu staif. • Ni se adreseaza priviri curioase. Mirate, nu insa neaparat deranjate. La vernisaj, birjar, la vernisaj ! Da’ cu baimarenii vii ce aveti ? Descopar cu mare bucurie cativa „colonisti” baimareni contemporani din diaspora (adica vii, in viata!; na, pai uite de ce n-a murit Baia Mare cea artistica!): Rozalia Petre–Sütõ (cu simpaticul ei sot, stabiliti in Ungaria pe la sfarsitul anilor ’80) si József Buhály (pictor sanandreian si „taborit” baimarean in 1998), Gavril Pavluk (nativ baimarean naturalizat europeneste in Germania; se naturalizeaza si artistii, nu doar sportivii!). Ne imbratisam si vorbim cu caldura despre „Baia Mare” de acasa, despre acea parte vie din ei si din creatia lor care inseamna o portiune din prezentul (si, poate, din viitorul) artei baimarene. Din contemporaneitatea „Scolii de la Baia Mare” sau, mai complet spus, a „Centrului Artistic Baia Mare”. O contemporaneitate pe care, iata, un istoric de arta transilvanean (ce-i drept, de expresie maghiara, dar din Romania!) se opinteste sa o conteste „sub inaltul patronaj” al vice-prim ministrului Romaniei intr-un discurs rostit tocmai la vernisajul acestei expozitii sanandreiene: „In (actiunea de) selectare un principiu important a fost acela potrivit caruia generatia intemeietorilor (…) [trebuie] sa fie reprezentata masiv. Selectia a fost completata cu cateva lucrari nascute intre cele doua razboaie mondiale (…). Lista se incheie cu anii ’40, avand in vedere (faptul ca) dupa cenzura «realismului socialist» din anii ’50 s-a dezvoltat un alt fel de gandire artistica atat in Ungaria cat si in Romania” (Jenõ Murádin, „Egymás mellet áll, ami valamikor összetartozott”, in Bányavidéki Új Szó). Mirari culturale si presimtiri politicesti Ne privim consternati. Istoricul din Nelu (Botis) se tot mira despre „cata arta si estetica poate incapea intr-un asemenea «argument istoriografic» ce are treaba doar mecanismele politicului ?” Apoi ne mai mira niste intrebari: „Da’ cum adica?, dupa octombrie 1944 artistii baimareni nu au mai gandit baimareneste?; nici cei romani romaneste; nici cei maghiari maghiareste? Pai noi stiam ca artistii gandesc… artisticeste, caci dara arta e limbaj universal!”. Observam, sec si fara de placere: musai ca aici si-a „integrat” coada diavolul politicesc, ca prea se potrivesc unele cu altele. Baia Mare ar avea treaba (numai si numai) cu arta maghiara; baimarenii artisti sunt inregimentatii caprareste in „generatiile” visate de memorialistul István Réti candva prin anii 1940-43 (curioasa potrivire, nu?), iar „intemeietorii” musai sa se conecteze, peste epoca interbelica, la anii din rastimpul „divizarii Transilvaniei” cand Baia Mare s-a aflat sub jurisdictia statului totalitar ungar timp de cinci ani (1940-1944), iar viata artistica si „scoala de la Baia Mare” inca mai vietuiau! Nu pentru multa vreme. Numai pana cand - vezi Doamne! - sfarsitul razboiului (si al jurisdictiei statale ungare asupra Baii Mari?) dimpreuna cu cenzura „realismului socialist” (?!?) ar fi pus ipotetica cruce crestineasca peste destinul istoric al „scolii de la Baia Mare”. Destin „mort” la Baia Mare dar care ar fi facut „pasi” peste frontiera reinstaurata si si-ar fi gasit „salvarea”, – unde?, pai tocmai in „scoala de la Szentendre (care), oricat de greu ar fi de definit [noi despre „scoala” asta n-am auzit ori citit vorbulita – despre „colonie”da!, multe si importante – da’ vom auzi cu siguranta in viitor!], s-a bazat pe doua componente: continuarea traditiilor baimarene si „Scoala Europeana (…).” Printre atatea mirari ne incolteste o idee: aici se pune la cale uzurparea unei identitati. Adica, furtul unui brand cultural! Fix cu un an inainte de 1 ianuarie 2007, si - culmea - in numele „tentatiei” cu care priveste Romania la Uniunea Europeana. Alta coincidenta? Si ca tot veni vorba: cum se va integra Baia Mare artistica in Ioropa? Doar cu „scoala” presupus „decedata” prin anii 1940? Drept care conchidem: daca e pe din astea, atunci pretindem Uniunii Europene si statului roman (cofinantator al expozitiei, nu si al conceptului ei stramb si vicios) o atitudine onest europeana: „Integratio in Integrum” ! Statului ungar nu ii pretindem nimic, iar lui Jenõ Murádin ii dorim sanatate si indreptarea pixului. Daca se mai poate. Tiberiu ALEXA