Salvatorii din adancuri

Povestea celor care intra sub pamant pentru a-si salva semenii incepe cu constatarea unui batran salvator miner: „a fost sange prea mult in mineritul acesta”... Salvatorii din adancuri iti povestesc experientele cu o precizie uluitoare, dovada a intensitatii trairilor momentelor. Meseria lor e riscul. Si merg „cu Dumnezeu inainte”, scormonind gaurile intunericului, cautandu-si semenii si sperand sa-i gaseasca in viata. Salopeta, cizmele, lampa... Apoi drumul „spre gaura”. Reflexul, devenit neconditionat, ii incetineste in dreptul rastignirii. Isi scot casca, ingana un „Doamne ajuta”, isi fac cruce si continua drumul. In fiecare moment, cineva este pregatit sa-i anunte ca e nevoie de ei. De fapt, oamenii astia traiesc intr-o stare de alarma continua. Cand suna telefonul, incepe lupta contracronometru. Acasa, sotiile si copiii lor asteapa incremeniti, framantandu-si speranta intre palme. Uneori, salvatorii din adancuri risca TOTUL. E meseria lor. Ultimii cinci Reducerea sistematica a activitatii de la Exploatarea Miniera Cavnic (condusa astazi de inginerul Vasile Marchis) a scazut si numarul accidentelor din subteran. O data cu numarul minerilor, a scazut si numarul salvatorilor. Astazi, grupa statiei de salvare e alcatuita din cinci oameni: Emil Popescu (seful), Grigore Hojda, Marius Petcu, Eugen Cozmuta si Stefan Mika. Salvatorii din Cavnic imi marturisesc ca au avut perioade in care tresareau ori de cate ori le suna telefonul si completeaza, batand in lemn, ca in ultimii sase ani i-a ferit Dumnezeu sa fie chemati la accidente mortale. Niciunul dintre ei nu a vrut sa-si incarce memoria cu numarul celor scosi fara suflare de sub mormanul de minereu, desi isi amintesc in detaliu clipele prin care au trecut. Cele mai cumplite momente le considera cele in care adunau in casca creierul prietenilor, pentru a „completa” cadavrul. In schimb, la revederea cu cei salvati, bucuria este greu de reprodus. Salvatorul cascador Greutatile prin care au trecut i-au apropiat pe salvatori, mai ales ca fiecare este constient ca, nu o data, isi lasa viata in mainile colegilor (isi amintesc de situatiile in care se lasau coborati, legati de picioare, in puturi de peste 8 metri). In urma cu 13 ani, echipa de salvatori de la EM Cavnic numara 17 persoane, cei mai multi asumandu-si riscurile pentru un plus la salariu, dar si din altruism, spirit de echipa sau pentru a castiga admiratia comunitatii. Desi acum echipa s-a redus, salvatorii din Cavnic respecta obiceiul de a se intalni in fiecare saptamana pentru pregatire si antrenament. Fiecare dintre cei cinci a intrat in echipa avand argumente diferite, insa cele mai ciudate sunt ale sefului de grupa, Grigore Hojda. In urma cu 23 de ani, Hojda visa sa devina... cascador. Chiar a fost admis la cursurile din Buftea, dar neavand bani pentru studii s-a decis sa se angajeze la mina din Cavnic. Apoi s-a insurat si stabilit acolo, dar ideea cascadoriilor nu i-a iesit din cap. Dupa 10 ani a gasit solutia sa-si implineasca macar o parte din vise si a intrat in echipa de salvatori (acestia sunt, in primul rand, muncitori ai exploatarii miniere). Cel mai mult l-a afectat o premonitie urmata de un accident de la locul de munca: „a fost singura data cand la intrarea in schimb am avut o stare inexplicabila de agitatie. Discutam normal cu cei din jurul meu si chiar inainte sa incepem lucrul, am observat ca unul dintre ei ma privea extrem de patrunzator. Pentru cateva momente ne-am uitat unul in ochii celuilalt. Dupa cinci minute de la acel schimb de priviri, o cuptura l-a luat dintre noi...” Drame si minuni Una dintre cele mai spectaculoase salvari de la Mina Cavnic s-a transformat in cateva zile intr-o tragedie. In 1998, un miner a fost acoperit de un strat de minereu gros de 8 metri. Salvatorii s-au chinuit 16 ore sa-l scoata, incarcand aproape 100 de vagoneti cu minereu. Surprinzator, omul a fost gasit viu. Avusese noroc, pentru ca la trei metri sub el, printr-o fisura, patrundea aer. In timp ce era transportat la ambulanta, victima a cerut chiar o tigara. Toti au respirat usurati, insa la spital medicii nu au descoperit ca avea splina rupta. Dupa patru zile, omul a murit. In aceeasi perioada, in Cavnic a avut loc un alt accident despre finalul caruia se vorbeste si acum ca despre „o minune de la Dumnezeu”. Petre Campan lucra pe un strat de minereu, care s-a surpat aproximativ 9 metri. Desi corpul i-a fost complet acoperit, peretii de minereu (din „clopot”) nu s-au surpat, ramanand loc sa coboare un singur om, cu capul in jos. Singurii care incapeau prin fanta aceea erau Grigore Hojda si Marius Petcu. Dupa 6 ore au reusit sa-i inlature minereul pana in jurul gatului si sa-i dea victimei un furtun cu oxigen. In timp ce scotea minereul cu propria-i casca (locul fiind foarte stramt), Hojda a simtit ca-i amortesc buzele si mainile. A apucat sa le strige colegilor sa-l ridice pentru ca se gaza. Si-a revenit si a reluat activitatea, dar s-a gazat pentru a doua oara. Exista pericolul ca peretele de minereu sa cedeze si sa-i acopere si pe salvatori. In tot timpul interventiei, salvatorii vorbeau cu victima, incurajandu-l. Astazi, isi amintesc cutremurandu-se ca dupa cateva ore, acesta le-a cerut sa-i curme suferinta: „va rog, omorati-ma, nu mai pot!” S-a luat decizia ca unul dintre peretii de minereu sa fie golit. Era o cantitate enorma, s-au incarcat 130 de vagoaneti! La un moment dat, interventiile s-au blocat din cauza unei bucati mari de roca. Varianta unei detonari era exclusa, iar solutia salvatoare a venit din partea lui Ilie Pop (un „pachet de muschi” de 140 kg) care a lovit piatra cu o bucata de sina, pana s-a dizlocat. Dupa 19 ore, s-a constatat ca victima mai avea doar un picior prins intre doua pietre, insa peretele de minereu a inceput sa se miste, riscand sa se prabuseasca si sa-l ingroape din nou. Atunci, salvatorii au riscat totul pe o singura carte: l-au tras cu funiile la suprafata. A fost „cartea castigatoare”, iar cel salvat lucreaza si acum la EM Cavnic. Povestile lor curg nesfarsit ca un argument rational al gestului acela neconditionat. In dreptul Rastignirii se opresc si ingana „Doamne, multumesc...” „Copiii” salvatorului Ing. Ionel Perta este pensionar, dar dupa 19 ani petrecuti ca salvator ii este imposibil sa nu vorbeasca despre activitate clipind des. Din cauza lacrimilor. Ar reactiona cineva altfel la retrairea sentimentului pe care-l ai cand pui in sicriu un ortac? Perta isi aminteste in detaliu fiecare accident (chiar data, ziua, locul si numele) si spera ca intr-o zi isi va aduna amintirile intr-un roman: „ ma cutremura si acum sa ma gandesc la faptul ca mi-am dus un coleg intr-o casa cu o singura incapere, unde il asteptau 3 copii si sotia. Am pus sicriul pe doua scaune langa pat, singura piesa de mobilier din incapere. Din orgoliu, nu ne aratam celorlalti trairile, dar cand am ramas singur am plans pentru saracia si statutul minerului”. Desi a salvat mai multi oameni, Perta stie ca trei dintre fostii sai colegi traiesc si datorita lui. De aceea le spune „copiii mei”. Mircea CRISAN