Salvamarul se lasă așteptat

Trăim zile grele. Viața ni se scumpește cu fiecare zi, iar promisiunile pentru ziua de mâine arată și mai rău. Toate se scumpesc într-o veselie, fără ca pe cerul de deasupra noastră să se ivească semne de vreme frumoasă. Noi, cetățenii de rând, am crezut dintotdeauna în alternanța anotimpurilor. Adică, după ierni geroase să se anunțe, la vremea știută ori chiar mai timpuriu, să-și facă apariția zilele îmblânzite. Acum, pare să se fi schimbat și rotirea anotimpurilor, după ger venind viscole de tot felul.

Au năvălit peste noi scumpirile energiei elec­trice și a gazelor naturale. Pe cale de consecință, devin tot mai mofturoase costurile legate de alimente. Că se scumpesc și benzina și motorina, asta e treaba celor care au în garaj motoare de mare putere sau aragaze cu multe ochiuri. De plâns este starea jalnică populației de rând, mai ales a celor cu venituri la limită.
Te-ai aștepta, după umila ta părere, ca factorii decidenți, ajunși în fotolii de lux, să n-aibă somn până ce nu aruncă pe fereastră problemele oamenilor îngrijorați. Și asta deoarece ei au ajuns acolo prin voința unei majorități încrezătoare în puterea lor de salvamari, gata oricând să se arunce în valuri de dragul tău, un necunoscut oarecare și în binele tău. Se poate observa cu ochiul liber că acest postulat moștenit de la bătrâni și-a pierdut trăinicia. Dacă te uiți în jurul tău ce observi?
Creșterii prețului gazelor și energiei electrice i se dau în momentul de față diferite cauze, bineînțeles toate de natură externă: „așa se întâmplă în toată lumea”, „rușii/ americanii/ ungurii/ UE etc. sunt de vină”, oricine altcineva în afară de noi. Iar dacă nu este întreaga lume vinovată de ce se întâmplă în România, atunci vinovatul de serviciu este „libertatea”, nu modul în care a fost pregătită în ultimii 10-12 ani, nu faptul că am devenit net importatori de energie (48% din energia României vine din import, putând ajunge, în 10 ani, la 73%, dacă continuăm actuala politică) și nu din cauza politicilor energetice, a incompatibilității dualității administrator în societățile de energie – funcționar public, a lipsei de profesionalism și viziune.
În locul unor încrâncenări specifice epocilor marcate de tunete și fulgere pe cerul patriei, când ai crede că tot ce înseamnă trebăluială pe banii statului, mari ori mici, cei în cauză să uite și de pauza de masă și de țigara uitată în scrumieră pentru a găsi rezolvări la care nimeni nu s-a gândit până atunci. Să se întrunească în dezbateri de urgență, reprogramându-și reuniunea următoare înainte ca aceasta să se fi terminat. Or, ce vedem? Ca într-o comună oarecare, unde gârla satului și-a ieșit din matcă, făcând prăpăd în casele și curțile oamenilor, iar primarul e de negăsit fiind la o nuntă. Prin urmare, nu poți să nu observi că, într-un anotimp în care intră pe ușă nenorociri de multă vreme pornite către noi, bine știute la nivele de sus, ne găsim timp – ei, cei de sus, nu noi – să mergem pe unde putem face reclamă unui sport cu „mare” audiență la noi – golful. Alții dau năvală la Vama Veche, acolo unde lumea bună nu poate lipsi, merg la vânătoare, grătarele au căutare de parcă ar fi înghețata pe băț pe timpul meu, afișăm în public costu­mație de casă mare, chiar și biciclete cu ștaif, avioanele oficiale plecate din capitală fac ocolul cuvenit pentru a „pickupa” însoți­toarea de drum lung, ca și cum s[ te deplasezi pe cont propriu de la Sibiu la București ar fi devenit un gest care „nu ne mai prinde”. Bălăcăreala la înalt nivel a devenit un joc de societate, ambițiile personale capătă statut de reglementare oficială. Când să mai încapă și dizertații de natură să creioneze ieșirea din încurcăturile vremii la care suntem cu toții supuși?
Suntem lăsați în tot acest timp în bătaia diverselor voci de amatori, programați să ne ia maul cu vorbele lor hodorogite. Prețurile la energie au luat-o razna, nu că dacă ne-ar plânge cineva pe umăr ne-ar fi mai dulce somnul, dar n-aș zice că ne liniștesc declarații de tipul: „plafonarea prețurilor în domeniu ar însemna un pas înapoi în dezvoltarea pieței”.
Cu alte cuvinte, să acceptăm cu seninătate umflarea facturii lunare, bucuroși că în acest fel ne-am adus modesta noastră contribuție la dezvoltarea pieței. Să nu mă intereseze deci nici perspectiva de a consuma, în absența posibilității de a plăti? Să-mi încurajez nepoții să suporte nu doar frigul din casă dar și pe cel din școală, argumentând că părinții lor au dus-o chiar mai rău? Să revenim cu seninătate la nopțile de coșmar de altădată când mergeam bâjbâind prin casă, de teamă că orice bec aprins în plus ne pune în cauză ce vom pune pe masă? Nu liniștiri de felul „Altădată era și mai rău”, ori spusele unui umorist „E bine că e rău, ne bucurăm că nu e foarte rău” ne fac viața suportabilă. Guvernanții, fiecare în parte și toți la un loc, știu ce răspunderi au pentru viața noastră. Nu le cerem să învețe ei în locul celor aflați la vârsta școlii pentru a le fi viața mai ușoară generațiilor de adolescenți de azi. Ei au pe birou toate secvențele existenței, sunt datori să sesizeze cu un ceas mai devreme orice viitură amenințătoare pentru viața noastră de fiecare zi. Sunt acre­ditați cu încrederea noastră. Ne sunt datori cu răspunsuri chiar la ecuațiile ce nu s-au formulat încă. De aia nu ajunge oricine acolo sus, ci doar cei însemnați cu stea în frunte. Să facă bine să înțeleagă ce au de făcut.
Când se sparge o conductă și alimentarea cu apă caldă a unei localități este pusă în cauză, în plină iarnă, de constatat constatăm cu toții. Cu diferența că ei, guver­nanții, trebuiau să aibă grijă cu mult înainte.
Aș localiza tot în acest perimetru coordonarea comportamentului nostru, ca țară, când vine vorba de dialogul nostru cu autoritățile comunitare. Am intrat în grupa mare a UE, normal este să luăm seama la ce avem de făcut pentru a primi note bune la purtare, meritându-ne avantajele ce ne vin de acolo. Nu pe gratis, cum începeam să înțe­legem tot mai apăsat, dar vina este a noastră dacă am crezut în naivitatea că este dispus cineva să bage mâna în buzunar și să arunce spre tine cu tot ce ai tu nevoie. Dar... este un „dar”. Pentru a fi admiși cu drepturi depline la Bruxelles, am avut de completat o lungă listă de îndatoriri. Începând cu acel interminabil Acquis communautaire. A trebuit revizuit din scoarță cadrul juridic de la noi și adus să arate a complet altceva.
Au fost prelungi negocieri pe diferite dosare și acceptate obiective și termene greu de suportat. Dar disciplina comunitară era una pentru noi. Ne-am aliniat fără atitudini de neadaptare majore. De acum, în horă fiind, trebuie neapărat să jucăm. Dar nu cu toate muzicile suntem deprinși. Una e să-ți cânte Barbu Lăutaru, starostele și cobzaru și alta e să dansezi după ce pricepi din ritmurile interpretate de nu știu ce formație rock sau metal. Aha, te obișnuiești după un timp. Așa e, nici papion n-am purtat unii dintre noi la reuniunile studențești. Noi nu, dar domnul Ioan Rațiu, da. Chestiunea ține de modelul în umbra căruia ai crescut. Ieșirea din impas ține de adaptare. Care, adesea, cere timp, oricât de mult ar scoate asta din sărite pe unii sau pe alții. Eu pot fi un excelent jucător de căluș dar mă îndoiesc de posibilitatea de a învăța să dansez în viața mea gopacul.

În această ordine de idei, mă uit la veselia cu care am primit semnarea acestui program financiar venind de la Comisia Europeană. Entuziasmul nostru este motivat de binefacerile pe care le promite. La semnarea lui am ajuns, târâș-grăpiș. Mulți s-au lăudat că totul era pus pe tavă, când fricțiunile nu încetaseră defel. Chiar și suma s-a dovedit gonflată, numai pentru a rupe gura la țărani. Dar greul abia acum începe. Orice abatere cu ispită de la trebi riscă să ne coste cât nu face. Se cer îndeplinite condiții severe. Realizează factorii responsabili ce sabie a lui Damocles îi privește de deasupra capului?
Aud că investițiile în irigații, atât de bine-venite, au dispărut din proiect din cauza lipsei de con­sistență a argumentației. Chiar să fi fost imposibil să avem câștig de cauză într-un domeniu vital ca acesta? Ne lipsesc, probabil, ­gălă­gioșii în stare să-și apere punctul de vedere până în pânzele albe... Exemple în această direcție s-ar mai găsi. Mă gândesc la imperativele ce se nasc din graba cu care statele îmbrățișează viitorul luminos al producerii de energie nepoluantă. Ne face bine la toată lumea această perspectivă. Întrebarea e: cât de ușor ne putem alinia, prin eforturi de adaptare, prin renunțări, printr-un efort de automodelare la noile cerințe? Fiecare își are condițiile lui specifice.
Am renunțat la atâtea în ultimele decenii că nu credeam că a mai rămas ceva la care trebuie și putem să mai renunțăm. Acum că e la modă energia verde, trebuie să pornim într-acolo și să ajungem acolo. Dar nu se poate cât ai bate din palme. Uniunea Europeană stabilește norme, elaborează standarde ce trebuie atinse. Dar este neștiut la Bruxelles că 70% din consumul energetic primar pe suprafața comunitară provine din folosirea surselor în prezent blamate? Statisticile sunt neiertătoare: 34,5% asigură petrolul, 23,1% gazul natural, 11,5% din centralele pe cărbune. De observat că energia nucleară nu reprezintă decât 13,5%, iar energia regenerabilă a ajuns la 15,8%. Când așa stau lucrurile, nu poți sta pe capul unora cu reale dificultăți să se înscrie între cei care de mâine încolo vor deveni verzi, dacă se poate sută la sută. Intervine aici și forța de convingere a celor ce ne reprezintă să pretindă, vorba poetului „s-avem parte egală, să ne avem ca frați”...
În urmă cu nouă ani, Guvernul României a convenit și agreat cu BM, FMI și UE liberalizarea pieței energiei, dar doar după parcurgerea unui proces complex. Practic, acțiunea de liberalizare a pieței de energie în ultimii opt ani s-a redus la o singură discuție și anume creș­terea prețului la energie, de care a beneficiat în primul rând STATUL, anumiți furnizori – „băieții deștepți” – și cei care urmează să asigure funcționalitatea pieței libere – ANC, Consiliul Concu­renței, ANRE. De altfel, Șeful Consiliului Concurenței îi „liniș­tea” recent pe consumatori „va trebui să învățăm să trăim cu prețuri mai mari la energie”.
Până una-alta, așteptăm să se ivească salvamarul priceput în a ne scoate din valuri, lăsându-ne să respirăm creștinește, mai ales în aceste vremuri bolnave.

8 octombrie 2021