Sacrificiul suprem al amiralului Nelson

Batalia de la Trafalgar a fost cea mai importanta batalie navala din timpul razboaielor napoleoniene, o batalie pentru manualele de tactica militara din secolul al XIX-lea. La Capul Trafalgar, in sud-estul Spaniei, Marina Regala Britanica, condusa de amiralul Horatio Nelson, a distrus o flota combinata franco-spaniola si prin aceasta a garantat Regatului Unit al Marii Britanii controlul de necontestat asupra oceanelor lumii pentru inca 100 de ani. In anul 1805, Napoleon Bonaparte nu-si facea prea mari probleme din cauza armatelor pe care Rusia si Austria le pregateau pentru un nou razboi. Principalul sau obiectiv era doborarea Angliei, motiv pentru care imparatul Frantei era concentrat asupra miscarilor si scopurilor trasate fortelor sale navale. “Ele vor avea o mare influenta asupra destinelor lumii”, afirma Napoleon. Preparativele franco-spaniole La inceputul anului 1805, Napoleon i-a trimis lui Villeneuve, comandantul flotei din Toulon, ordinul de a se indrepta “in timpul cel mai scurt”, cu toata flota sa, spre Martinica. Inainte, amiralul francez trebuia sa faca jonctiunea, in fata portului Cadix, cu flota spaniola condusa de amiralul Gravina. In Martinica trebuiau sa soseasca si escadrele conduse de contraamiralul Missiesy, care venea de la Rochefort, si de amiralul Ganteaume, aflat pe atunci la Brest. In total, escadrele reunite in Martinica trebuiau sa formeze o armada de 40 pana la 50 de vase de linie. Flota astfel reunita sub comanda lui Ganteaume trebuia sa revina in Europa, sa atace vasele engleze ce se aflau dincolo de Ouessant, sa forteze apoi trecerea in Marea Manecii si sa ocupe in sfarsit locul cel mai ingust al Pasului Calais, pentru a proteja viitoarea debarcare a armatei imperiale in Anglia. In acest timp, Villeneuve urma sa-l hartuiasca pe amiralul englez Horatio Nelson, atragandu-l intr-o urmarire ce trebuia sa-i extenueze pe englezi. Planurile imparatului, urzite in primele luni ale anului 1805 si apreciate astazi de marinari cu experienta ca fiind mai putin extravagante decat au fost considerate initial, au fost zadarnicite de vremea neprielnica si manevrele englezilor. Ganteaume a ramas blocat in Brest de o escadra engleza care patrula in fata iesirii din port. Exista si voci care condamna planul lui Napoleon. “Intregul sau plan de invazie era subred, depinzand nu doar de conditii climatice potrivite, ci si de conditia improbabila de a se asigura in acelasi timp suprematia navala franceza pentru o perioada de timp suficienta transportarii armatei peste Canalul Manecii”, sustine Andrina Stiles. Napoleon aproape le cersea amiralilor sai cateva zile in care flota franceza sa stapaneasca pasul Calais, pentru a putea invada in sfarsit “perfida” Anglie. Pentru a traversa stramtoarea Calais, imparatul avea nevoie, daca nu de o superioritate, cel putin de o oarecare egalitate pe mare. Ajuns la capatul rabdarii, imparatul i-a transmis lui Villeneuve, care continua sa se adaposteasca in portul Cadix, un ordin a carui indeplinire echivala cu o sinucidere: sa angajeze o batalie decisiva impotriva fortelor navale conduse de Nelson. Amiralul francez a ezitat sa indeplineasca ordinul pana in momentul in care a ajuns la el zvonul potrivit caruia imparatul intentiona sa-l inlocuiasca la comanda flotei cu amiralul Rosily, inlocuitor care galopa deja pe drumul de la Madrid la Cadix. In fata acestei perspective, deloc onorante pentru el, Villeneuve a dat ordinul de ridicare a ancorei. Pus in alternativa de a merge la o distrugere sigura sau de a nu executa ordinul imparatului, amiralul a ales cea de a doua solutie. Lovitura lui Nelson De cealalta parte, Nelson “isi dadea perfect seama de importanta exceptionala a bataliei ce avea sa urmeze. A-l invinge pe Villeneuve definitiv insemna a inlatura pentru un timp nedeterminat Franta si Spania de pe mari; insemna a permite Angliei sa-si consolideze hegemonia maritima, sa-si sporeasca puterea coloniala si, implicit, sa castige in cele din urma razboiul. Pe scurt, insemna a schimba fata lumii”, afirma René Maine. Nelson a gandit un atac atipic; in loc sa bombardeze cu tunurile linia inamica, amiralul englez a pus la punct un atac in dubla sageata, care viza atacarea simultana a vaselor din avangarda si ariergarda adversarului. Dupa dispersarea celor doua aripi si faramatarea acestora in mai multe bucati, urma atacul asupra centrului, un centru lipsit de doua corpuri de lupta. Planul lui Nelson a fost pus in practica intocmai. Cele 28 de vase engleze, care aveau si avantajul vantului prielnic, au format doua coloane (prima condusa de Nelson, aflat pe nava-amiral Victory, iar cea de a doua comandata de Collingwood, aflat la bordul lui Royal Sovereign) si s-au indreptat spre flota franco-spaniola. Neregularitatea formatiei flotei combinate, lipsa ei de coeziune, sovaiala provocata de atacul neasteptat i-au permis lui Nelson sa strapunga cu usurinta in doua locuri linia franco-spaniola. Rupta in trei bucati, escadra lui Villeneuve n-a mai avut scapare. Dar victoria l-a costat pe Nelson viata. La o ora de la declansarea bataliei, vasul-amiral Victory se afla agatat cu ancora de Redoutable, un vas francez comandat de capitanul Lucas. Cele doua vase se aflau lipite bord langa bord, prova unuia lipita de pupa celuilalt. In timp ce soldatii de pe cele doua vase au declansat un duel de flinte aproape corp la corp, amiralul englez se deplasa agitat pe duneta, cu mersul sau caracteristic, atat de bine cunoscut marinarilor. Nelson era insotit de capitanul Hardy, comandantul vasului Victory (astazi HMS Victory, cea mai veche nava aflata inca in serviciul Marinei Regale Britanice). La un moment dat, amiralul a cazut in genunchi, sprijinindu-se cu bratul stang de punte (bratul drept ii fusese amputat in urma unei rani capatate in timpul luptei de la Santa Cruz, din 1797). Impuscat de un gabier in coloana vertebrala, Nelson nu a mai putut fi salvat si, dupa trei ore, a murit. Rezultatul bataliei a fost dezastruos pentru francezi: o nava franceza a explodat, alte 17 au fost capturate, Villeneuve s-a predat. Dumanoir, amiralul care a reusit sa fuga cu cateva vase, a fost zdrobit ulterior in batalia de la Ortegal. Victoria engleza de la Trafalgar a fost decisiva in masura in care Napoleon ramasese fara o flota in stare sa se opuna Angliei; descurajat, el a cedat Angliei stapanirea marilor, cu alte cuvinte victoria finala. Dar la vremea aceea, nici macar primul ministru Pitt - asa cum afirma Jean Tulard - nu realiza ca englezii sunt cei care au castigat razboiul. Superioritatea englezilor In batalia de la Trafalgar, superioritatea britanicilor a fost evidenta. La superioritatea numerica a lui Nelson (35 contre 28 de vase de linie) se adauga aceea a armamentului, a instructiei echipajelor si a faptului ca flota lui Nelson avea o omogenitate care-i lipsea lui Villeneuve. Victoria decisiva a flotei engleze s-a datorat in egala masura nivelului tehnic superior al echipajelor sale si preciziei artileriei. Pe de alta parte, numarul vaselor franceze era inferior, chiar completat cu vasele spaniole aliate si de calitate inferioara; apoi, statele majore si echipajele franceze, constranse sa ramana aproape tot timpul in porturi, erau departe de nivelul personalului servind in marina engleza. Comandamentului escadrelor franceze le lipsea indrazneala si increderea in sine, iar abilitatea tehnica ii era straina. Din Cadix, Villeneuve ii scria ministrului Marinei: “Avem catarge proaste, panze proaste, ofiteri prosti, marinari prosti.” Cu o astfel de parere despre fortele pe care le comanda, Villeneuve nu putea merge decat la infrangere. Se poate pune intrebarea de ce imparatul a acceptat inferioritatea maritima a francezilor in fata flotei engleze. “Explicatia ar putea fi, mai intai, ca o flota nu se improvizeaza, si Napoleon era grabit sa invinga; ca o flota costa scump, si Napoleon, de la inceputul razboiului, este presat de greutati financiare, in sfarsit, ca Napoleon nu este comandant de forte navale si se teme, in cazul unei victorii decisive repurtate de un amiral, ca acesta sa nu devina un al doilea Moreau, insuportabilul rival intru glorie, a carui simpla existenta este o ofensa si o amenintare”, este raspunsul dat de Jacques Madaulle. Prin crunta experienta traita de flota sa la Trafalgar, Napoleon a realizat o data in plus ca marea constituie cel mai bun obstacol militar impotriva invaziilor. Zdrobitoarea lui superioritate militara terestra nu i-a fost de nici un ajutor in fata redutei britanice protejata de insularitatea sa. Nelson, cosmarul francezilor In 1798, Napoleon invadase Egiptul. Flota franceza, formata din treisprezece vase de linie si cateva fregate se afla in rada de la Abukir. Acolo a fost surprinsa de escadra engleza condusa de Nelson, care o urmarise multa vreme fara sa-i dea de urma. La 1 august 1798, englezii au atacat vasele franceze cu o inversunare nemaiintalnita in luptele navale de pana atunci, reusind sa distruga intreaga flota franceza si sa-l izoleze pe Napoleon in Egipt. Era prima mare corectie pe care amiralul englez o aplica francezilor. In 1799, la Neapole, s-a desfasurat o revolutie ce a constituit deopotriva punctul maxim de dezvoltare a iluminismului napolitan si o aplicare a celor mai raspandite principii ale Revolutiei franceze. Pe fundalul retragerii trupelor franceze din Neapole, Nelson a falimentat tanara republica si a reinstaurat monarhia lui Ferdinand IV, care si-a recapatat tronul cu ajutorul flotei engleze. Nelson a dezlantuit o prigoana careia i-au cazut victime cei mai de seama exponenti ai culturii si aristocratiei napolitane. In mod indirect, francezii erau invinsi de Nelson pentru a doua oara. Era insa o infrangere mult mai putin usturatoare decat cea care avea sa urmeze la Trafalgar… Sfarsitul protagonistilor Dupa batalie, corpul amiralului Nelson a fost introdus intr-un butoi cu rachiu, a fost dus in Anglia si inhumat intr-un sicriu facut dintr-un fragment - golit pe dinauntru - al marelui catarg al vasului-amiral francez L’Orient, invins la Abukir. Amiralul Villeneuve, comandantul flotei distruse a fost nevoit sa coboare pavilionul si din acel moment n-a mai fost decat un om care si-a asteptat moartea, cu resemnare. Un an mai tarziu, disperat, nereusind sa-si gaseasca scuze, Villeneuve s-a sinucis intr-o incapere din Rennes, aplicandu-si sase lovituri de pumnal. Napoleon, despre Trafalgar “In timp ce cuceream gloria pe uscat, englezii imi distrugeau flota pe mare. Trafalgar constituie o zi neagra pentru Franta… Nelson ne-a facut scrum, dar a platit cu viata. Acum era imposibil si sa ne gandim sa debarcam pe insula. (…) Da, ordinara insula s-a salvat cu flota sa… Distrugand armada spaniola, ei au cucerit oceanul - intelegeau ca doar stapanirea marilor ii va salva. Chiar si dupa marea biruinta de la Austerlitz n-am putut debarca pe insula… Blestemat Trafalgar! Da, Nelson este o personalitate mareata si destinul i-a trimis o moarte de invidiat - in timpul victoriei! Eu n-am avut un Nelson. Cu toate ca n-am incetat sa caut o asemenea persoana... dar in zadar. In acest gen de pregatire militara este o tehnica speciala, pe care eu nu mi-as fi putut-o insusi. Daca as fi intalnit persoana care ar fi putut realiza pe mare ideile mele… cate n-as fi putut face cu el! Dar o astfel de persoana n-a fost gasita.” Ioan BOTIS