Tomograful lui Sabin / Interviu

„ - Nu te-am văzut de mult. Ce mai faci prietene?

- Sunt ok. Nu mă satur de lucrurile pe care le iubesc, mai am dorinţă mare să învăţ, îmi mai dezmorţesc aripile, e drept, atunci când sunt singur sau cu cei cărora nu le este teamă de mărimea lor şi mai ales de umbra lor.

- Am impresia că problema ta cu aripile a devenit o obsesie…

- Deloc. Am zburat mult, dar în momentul în care am început să fiu privit ca o ciudăţenie, mi-a fost teamă de singurătate şi nu le-am mai întins, nu am mai fost sus, sus unde oricum nu prea este înghesuială.

- Şi chiar nu te consideri o ciudăţenie?

- Mai degrabă o relicvă. Cândva se zbura, făceam ceva. Astăzi ajunge să fii purtător de aripioare şi să stai la locul tău.

- Am vrut întotdeauna să te întreb, te-ai născut cu ele aşa de mari sau...cum?

- Le-am avut şi eu de la naştere ca toţi ceilalţi, dar le-am CRESCUT folosindu-le mereu. Acum, cu atâtea semne de circulaţie restrictive şi cu trafic aproape absent acolo SUS unde îmi plăcea mie, prefer de cele mai multe ori să le ţin lipite de mine şi să merg pe jos. Oricum zborul nu se uită, e acolo, în toţi cei care au avut parte de el măcar odată. Poate că rămâne dorinţa, ca o sete de nestins.. .dar se poate supravieţui cu ea.

- Încerci să fii patetic?

- Credeam că mă cunoşti mai bine decât arată întrebarea asta. Oricum nu am nicio problemă, nu am de gând să le tai pentru că aş sângera de moarte şi în ultimă instanţă sunt bune chiar şi jos în nisip, pe apă sau chiar în mlaştină, te ajută să îţi păstrezi echilibrul, să pluteşti... cumva.

- Şi nu ţi-e dor de cerul cel albastru?