Sa fii femeie in Mozambic

Mozambicul se dezvaluie in fiecare saptamana in paginile GAZETEI prin reportajele reporterului nostru, Adriana Szabo. Voluntar international, Adriana a vazut lucruri incredibile in statul african si a inceput sa trimita materiale mai mult decat interesante. In acest numar surprinde, in corespondenta sa, conditia femeii in Africa sub-sahariana. Cumplit si de meditat! * In anul 2000, lideri din toata lumea au cazut de acord asupra celor 8 Obiective de Dezvoltare ale Mileniului ce trebuie atinse pana in 2015. Strategia ONU a fost sa dea prioritate Africii sub-sahariene pentru ca in aproape toate tarile aflate la sud de marele desert situatia e critica. Voi enumera doar trei din ele, desi toate se leaga de povestea mea: obiectivul numarul trei – promovarea egalitatii intre sexe si afirmarea femeilor, obiectivul numarul patru – reducerea mortalitatii infantile, obiectivul numarul cinci – imbunatatirea sanatatii materne. Greutatile vietii de zi cu zi apasa greu pe capul si umerii femeilor mozambicane. La propriu si la figurat. Dupa doua luni in Africa, inca nu am vazut un barbat sa care copilul in brate. Nici bidoane de 20 de litri de apa pe crestetul capului. Toate acestea sunt de datoria femeilor. E devreme, devreme sa te trezesti, devreme sa umbli pe drumuri intunecoase, devreme sa incepi ziua. Inca nici nu a rasarit soarele, nu au cantat cocosii, nu e pic de lumina pe drum. Dar in fata farurilor masinii, de pe laturile drumului apar figuri greu de deslusit la prima vedere. Nu sunt creaturi extraterestre cu capete imense, ci femei mozambicane de la tara, ce au iesit din casa pe la 3-4 dimineata ca sa mearga pe jos 8-10 kilometri sa vanda verdeturi, rosii, paine, sau bagia, un fel de aperitiv facut din fasole fiarta si apoi prajita in ulei. Le cara pe cap, in lighene, paturi innodate, cosuri impletite. In spate, in capulana, o bucata dreptunghiulara de material, e pruncul adormit pe care nu au intotdeauna cu cine sa il lase acasa, mai ales daca inca alapteaza. Se duc tacute si anonime, zi de zi, spre orice punct unde pot vinde produsele agriculturii de subzistenta. Acasa au prunci si probabil si un sot de intretinut. Cand termina vanzarea se intorc acasa, e de facut mancare la odrasle. Daca mergi zilnic sa cumperi ceva de la ele, te primesc cu zambete, ba iti pun o rosie in plus in punga si se simt jignite daca incerci sa le convingi ca e mai bine pentru ele sa o tina si sa o vanda altcuiva, doar asta e singura lor sursa de venit. Fara a dori sa generalizez sau sa pun etichete, nu am intalnit inca femeie care sa cerseasca bani de la mulungu (alb) sau sa se targuiasca pentru doi meticali, sa motiveze ca are de cumparat paine la copii. Barbati insa, fumand si mirosind a alcool, in timp ce cereau sa mearga pe gratis in autobus cu motiv ca trebuie sa ia mancare la copil, am vazut. Prea multi. Si dupa doua luni am vazut un barbat ridicandu-se de pe scaun din autobus ca sa lase o femeie cu bebelus la san sa stea jos. La inceput de octombrie, televiziunea nationala a inceput difuzarea unor filme scurte ce promoveaza legea care incrimineaza violenta domestica. Laudabila initiativa organizatiei ce l-a lansat, doar ca povestile prezentate reflecta experientele unor femei din clasa de mijloc, care isi permit sa indrazneasca. In sate, fara acces la transport, uneori fara apa si fara acces la ingrijire medicala, zac mii de suflete mute. Pentru ele, unica alternativa e sa indure. 2010, mijlocul lui octombrie. Namjung, colega mea de camera, o tanara din Coreea de Sud ne povesteste cum a asistat impietrita la nasterea unui copil. Pe strada. Se ducea sa cumpere paine, la 300 m de casa noastra. Pe marginea drumului, o femeie statea asezata si cu picioarele departate, Namjung a vazut ceva neobisnuit. S-a uitat mai atent si a vazut ca intre picioarele femeii apare ceva, era capul unui bebelus. Inca doua clipe si copilul a iesit cu totul. Mama nu a scos un geamat, copilul nu a scos un scancet. Mama l-a luat in capulana si l-a pus la piept. Cateva femei care pana atunci doar se uitau la ea au venit si au inconjurat-o in timp ce una din ele ii apasa burta, ca sa faca placenta sa iasa. Toate acestea se intamplau pe marginea drumului, la doi metri de unde zeci de masini treceau ridicand praf, zeci de oameni treceau fara sa opreasca si sa o ajute pe femeie, sau sa mearga la clinica ce se afla la jumatate de kilometru ca sa ceara unui medic sa vina sa asiste nasterea. Dupa cateva clipe mama s-a ridicat cu pruncul la piept si a plecat, probabil spre casa. Pe nisip a ramas doar o pata de sange care sa dea de furca trecatorilor, ce la fel ca altii nu ar fi oprit cand in locul petei era o femeie aducand un copil pe lume. La clinica, medicul ne spune ca se intampla des ca femeile sa nasca... pe unde apuca pentru ca nu au intotdeauna vreme sa ajunga la un dispensar medical. Pentru ca nu au transport, pentru ca nu au bani de transport public, pentru ca nu le mai tin picioarele sa bata atatia kilometri pe jos, cu odrasla in burta. Dar sunt calite, ni se mai spune, doar femeile nasc asa de sute, mii de ani, nu? Da si de tot atata timp, mii de copii mor zilnic din cauza conditiilor sanitare improprii, mii de mame mor pentru ca nu sunt corect asistate la nastere. Si toate acestea trebuie sa se transforme in istorie peste 5 ani. Ce bine ar fi. Frustrarea de a te simti inutil nu are niciun sens. Femeile de aici, dupa o nastere, doua, sapte, se trezesc dimineata, umplu cosul cu arahide prajite, il pun pe cap, pun copilul cel mai mic in capulana facuta rucsac pe spate si merg prin oras sa faca un ban cinstit. La fiecare punga de alune vanduta, ofera un zambet, pentru ca li se usureaza povara, li se rasplateste efortul si li se asigura mancarea pentru inca o zi. Lectia s-a incheiat. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) constituie componenta principala a Declaratiei Mileniului, adoptata in septembrie 2000 la Summit-ul Mileniului, de 191 tari, printre care si Romania. Declaratia Mileniului este unica agenda globala in domeniul dezvoltarii asupra careia exista un acord la cel mai nalt nivel intre majoritatea statelor lumii. Adriana SZABO