Rugăciune

Doamne, monahul Nicolae Steinhardt, trecut la Tine de trei decenii, zice că pe Cruce nu Te-au ținut cuiele, ci iubirea. Și știu Doamne, știu că ești cu totul Iubire. Dar să-i iubești pe cei care te răstignesc în fiecare zi prin păcate, ifose, frică, prostie, răutate, trădare, orgoliu... Să-i iubești chiar și pe cei incapabili să iubească pe cineva, să îi suporți pe cei care nu-și suportă nici aproapele, să-i ierți pe cei care nu se iartă nici măcar pe ei, să-i ajuți pe cei care nici măcar nu îți cer ajutorul, să veghezi asupra celor care te reneagă și să te numești Tatăl celor care au uitat că sunt fiii Tăi, mi se pare cea mai mare minune a Ta.
Suntem slabi, Doamne. Slabi și răi și limitați. Și neputându-Te înțelege, neputându-ne ridica nici măcar până la picioarele Tale, Te-am coborât pe Tine, Doamne, în mocirla noastră. Îți atribuim gândurile noastre suficiente, judecățile noastre nedrepte și neiertătoare și Te privim, din prisma noastră. Niciunul n-avem curajul să ne rugăm asemeni lui La Hire, căpitanul Ioanei D’Arc: „Doamne, poartă-te cu mine cum m-aş purta eu cu Tine, dacă Tu ai fi în locul meu şi eu în locul Tău”. Pentru că fiecare știm, în sufletul nostru, că suntem mai aspri și mai neiertători decât Tine. Și că, dacă ar fi după noi, nimeni n-ar fi destul de bun pentru a ajunge în Rai.
Doamne, Doamne, Tu știi toate astea. Și totuși, te urci din nou pe Cruce, te jertfești din nou pentru noi și ne speli, cu sângele Tău nevinovat, păcatele și neputințele, fără să ne reproșezi și fără să ne spui că e nedrept.
Doamne, Tu îmi știi gândurile și știi că, dincolo de mulțumire și iertare, am vrut să-ți cer multe-multe lucruri. Am vrut să-ți cer curaj, și sănătate, și viață, și bunătate, și înțelepciune. Și să te rog să cruți lumea asta, Doamne! Dar acum nu pot, pentru că mi s-a făcut rușine.
Te rog doar să nu ne părăsești și să faci ca, prin Învierea Ta, să înviem puțin, sufletește, fiecare. Și să stăm la umbra Crucii Tale, nu ținuți de „cuiele” disperării, a neputinței și a necazurilor, ci din Iubire.