Romeo Couți. Despre Lebedele Negre, despre Ungaria și politicienii români

Reporter: Ați lucrat în televiziunea română mulți ani. Cum a fost activitatea la  TVR?

Romeo Couți: Lucrez în TVR din 1991. Am fost de toate, reporter de știri, crainic de știri, director de televiziune, o perioadă prea lungă pentru un post public. Aproape 20 de ani. După care am revenit în redacție și am început să mă ocup de tot felul de emisiuni. Când am lucrat în sistemul managerial, am instituit tot felul de proiecte care știam că vor supăra. Dar, deși supărau managementul de la București, știam că satisfac anumite apetențe ale publicului pentru tot ce înseamnă informație. Am făcut o emisiune: Fake news! Pandemia din umbră. Ce aducea nou această emisiune? Nu faptul că există fake news peste tot, toată lumea lucrează cu fake news, însă eu abordam următoarea temă - politicile de fake news ale statului, care sunt mult mai păguboase pentru ascultători și urmăritori. Statul are o politică de fake news mult mai periculoasă decât au alte firme sau grupuri oculte sau de afaceri interesate să promoveze știri false.

Rep.: Dacă tot vorbim despre implicarea statului. Poate ne spuneți ce se întâmplă cu alegerile prezidențiale? Statul nu știe sau nu vrea să spună...

R.C.: Părerea mea este următoarea. A fost, cred eu, o bătălie. Garda din anii ’90 a preluat sistemul și a văzut vulnerabilizată poziția, prin apariția lui Călin Georgescu. Este foarte clar că președintele în România, noi fiind o republică semiprezidențială, are o putere destul de mare. Dincolo de puterea pe care președintele o are, acesta poate face și agenda națională de dezbatere. Apariția unui nou candidat care nu a făcut parte din acest grup care s-a tot perpetuat din 1990 - PNL, PSD, UDMR, chiar USR și așa mai departe - a produs niște frisoane actualului sistem, motiv pentru care a reacționat. Pur și simplu a hotărât că un candidat care le punea probleme trebuie eliminat. Ceea ce, din nefericire, arată că în România democrația este foarte fragilă și că există o politizare a instituțiilor importante din statul român. Ele execută decizii din comandamentul politic, fără să se țină cont de cadrul legal, ceea ce, după părerea mea, este foarte grav. Așa că, mai departe, vor putea să facă ce vor, cum vor și, din nefericire, și presa a dispărut. Presă independentă nu mai avem.

Rep: Dar la nivel mondial cum este? Sunt războaie, dispute economice și politice USA-Rusia, China e și ea acolo. Ce se întâmplă, de fapt?

R.C.: Sunt jurnalist și nu sunt analist de politică externă, folosesc informațiile apărute și instrumentele jurnalistice. În această calitate, pot face o apreciere.

Senzația mea este că lumea se schimbă. Lumea va arăta cu totul altfel, odată cu venirea lui Trump la putere. Și noi spunem venirea lui Trump! Nu este vorba de Trump, ci venirea unei echipe care va schimba filozofia de funcționare a lumii în ziua de azi. În guvernul lui Trump sunt peste 10 miliardari care au statut de miniștri. Au în spate o echipă care vede o cu totul altă abordare filozofică în ceea ce înseamnă exercitarea actului de democrație sau a actului de decizie. Foarte trist este că Europa rămâne cantonată într-un fel de conservatorism care i-a adus o bunăstare și un anumit control. Se uită întrebător, fără să înțeleagă profunzimea marilor schimbări care se întâmplă în lume. China vine din spate vertiginos. Noi nu ne uităm la China, ne uităm la Rusia, cea care își vede de interesele ei imperiale, cu un stil mai mult sau mai puțin agresiv, vezi războiul din Ucraina.

Dar este trist că România stă pe o bancă de rezerve și se uită. Dinspre SUA au venit semnale puternice privind derapajele de la democrație legate de anularea unui scrutin electoral. România nu a reacționat, nu a ripostat, ba, dimpotrivă, acum am început aproape la unison să înjurăm America, fără să înțelegem ce se întâmplă. O politică ultrapăguboasă, pe care o facem probabil la recomandarea celor de la Bruxelles. Asta e clar! America va impune un joc nou în lume!

Rep.: Avem politicieni care să se lupte pentru România să putem fi mai în față, între țările care contează sau nu avem? Și, dacă nu avem, de ce?

R.C.:  Nu avem politicieni care să ducă țara asta spre mai bine. Calitatea leadershipului, se știe, a scăzut, de la an la an. Am ajuns să avem un premier care are probleme cu diploma de bacalaureat, am ajuns ca principalele partide, încă nereformate, PNL, PSD, UDMR, să aibă o ofertă de candidatură la prezidențiale un fost șomer de lux, care 10 ani a stat pe terasele de la Bruxelles și a băut bere, fiind, probabil, întreținut de distinsa doamnă ce a fost comisar european. Oare doar atât poate oferi România? Avem în continuare candidați de foarte slabă calitate și, din păcate, partidele nu au avut în vedere problematica de resurse umane. Nu și-au crescut tineri politicieni pe care să-i formeze, ci doar a promovat tineri copii care sunt fie cu atitudine de slugă, fie compromiși, fie foști șoferi, fie foste secretare. De aceea, nu văd ca în România să apară curând o echipă care să propună o schimbare. În acest moment, România este ruptă în două: cei care l-au votat pe Georgescu și cei care nu îl doreau. Și întreb eu: Ce lider politic ar repara acest teren, încercând să vindece, să solidarizeze acest popor în jurul unei alte ideii. Care din candidații actuali de la prezidențiale va face acest lucru? Eu cred că niciunul.

Red: Mergem mai departe. Aveți un podcast Lebăda Neagră. De ce această denumire? Ce înseamnă?

R.C.: Inițiativa a apărut în urma celor două cărți pe care le prezentăm pentru băimăreni. Sunt două cărți pe care le-am coordonat împreună cu niște echipe de specialiști foarte buni pe politică externă. Lebăda neagră se referă la acest fenomen care este unic și care produce efecte devastatoare și care a fost descris și analizat prima dată de un analist al riscurilor Nassim Nicholas Taleb, un analist american.

Cel care spune așa: efectele neprevăzute, devastatoare pentru o economie sau pentru viața unui popor sunt fenomene de tip Lebăda Neagră. El descriind, de exemplu, prăbușirea Turnurilor Gemene ca un eveniment de tip Lebăda Neagră. Pentru că a fost un eveniment neprevăzut, cu efecte dramatice și catastrofale asupra economiei SUA și economiei mondiale. Lebăda Neagră se dă în spațiul de dezbatere liber, care își dorește să sudeze narativul oficial într-o Românie în care presa aproape că nu mai există, este cumpărată prin aceste subvenții din banul public către marile canale, iar agenda României nu mai e făcută pe realitate, ci pe aceste canale de televiziune care, la comandă politică, reacționează și schimbă total agenda de interes, subordonându-se narativului oficial.

Rep.: Să vorbim puțin despre Lebăda Neagră de pe Balaton și Lebăda Neagră de pe Bosfor, cele două cărți prezentate în Baia Mare.

R.C.: Momentul  de început al cărții Lebăda Neagră de pe Balaton a fost unul inedit. S-a declanșat după ce am consumat o experiență neplăcută pentru un jurnalist, dar devenită o normalitate în România de azi: cenzura.  O emisiune de televiziune pe care am realizat-o la TVR Cluj pe tema alegerilor din Ungaria, în anul 2022, a fost cenzurată. Am avut doi invitați bine pregătiți pentru această analiză din zona politicii externe. Din motive greu de înțeles atunci, emisiunea, înregistrată înainte cu câteva zile, a fost oprită de la difuzare de șefii de la București. Argumentele superficiale care au stat la baza deciziei de cenzură mi-au indus ideea că subiectul Viktor Orban este unul tabu pentru România. Atunci nu am reușit să înțeleg mecanismele și interesele care fac ca acest lider politic din Ungaria să fie foarte bine protejat mediatic în România. Am realizat, însă, mai târziu, când am redactat volumul într-o nouă ediție,  revizuită și adăugită, că obsesia controlului este înaintea banului și stă la baza a tot ceea ce guvernează lumea de azi. Când m-am apucat de scris cartea, Viktor Orban tocmai își făcea încălzirea pentru ceea ce urma să producă pe scena politică internațională, prin  mesajele suveraniste dar și controversate transmise de la Tabăra de Vară de la Tușnad.

„Lebăda Negră de pe Balaton – Viktor Orban și o obsesie asumată” a șocat piața prin temă, titlu și copertă. Mai puțin prin conținut, pentru că lumea nu apucase nici măcar să o răsfoiască prin librării. O carte despre carismaticul premier ungar, scrisă de un obscur jurnalist de televiziune din Transilvania nu părea să atragă atenția în mod special, chiar dacă avea la bază un delict grav de cenzură din Postul Public de Televiziune. După cum vă spuneam, cenzura a devenit un mod de lucru în mediile jurnalistice în timpul pandemiei și acum, mai nou, în numele binelui suprem legat de războiul din Ucraina. Strategi de comunicare își fac treaba foarte bine și îi protejează eficient imaginea lui Orban în Romania. Au lucrat eficient și fără prea mult efort, pentru că spațiul public de la noi din țară refuză categoric să discute acest subiect. Astfel, o parte din colegii din presa din Cluj și București sau analiști politici, fără să citească cartea, mi-au pus ștampila de antimaghiar și cu asta orice discuție serioasă pe tema „Lebedei Negre de pe Balaton” era aparent încheiată. A fost unul din motivele care m-au determinat să propun editurii să lansăm cartea la Miercurea Ciuc, în 15 martie. Voiam să văd cum va fi primită de publicul din zonă, dar mi-am propus și să mă folosesc de acest prilej și să explic comunității maghiare conceptul volumului: că nu este o carte antimaghiară, nici anti-Orban, ci o analiză serioasă făcută de experți bine pregătiți și documentați despre strategia defectuoasă a României în relația cu Ungaria, a incapacității diplomației române de a restabili bazele unei relații bilaterale benefice pentru ambele state. Era o  premieră și o provocare în același timp această dezbatere pe tema relației România –Ungaria, care nu se mai făcuse până atunci. Surpriza neplăcută a apărut imediat, evenimentul de lansare a fost interzis de autoritățile locale, prin anularea închirierii sălii de la Biblioteca Județeană din Miercurea Ciuc, motivând că este o carte politică. Ne-am organizat repede și, totuși, lansarea a avut loc într-o sală de evenimente a unui hotel, unde, spre plăcuta mea surpriză, au participat și numeroși secui interesați de subiect. Coincidență sau nu, presa a lipsit aproape în totalitate la eveniment, deoarece, exact la ora lansării, liderul UDMR Kelemen Hunor a anunțat o conferință de presă ad-hoc în aceeași localitate. Deși fac presă de 30 de ani și am lucrat împreună cu jurnaliști maghiari, colegi din TVR Cluj, la multe proiecte importante sau am interacționat cu comunitatea maghiară prin natura meseriei și nu numai, am început să realizez că lucrurile au devenit ceva mai complicate în România din acest punct de vedere, că între secui, maghiari și români se conturează perfid o barieră, acum puțin vizibilă, că există înțelegeri politice de care nu vom afla poate niciodată, dar îi vom vedea efectele.

    În Cluj-Napoca, un puternic centru universitar cu deschidere europeană, povestea a fost și mai interesantă. Unii au considerat că tema cărții este o provocare la adresa armoniei româno-maghiare, fără însă să o fi citit. Împreună cu editura, am încercat să găsim parteneri pentru a organiza dezbateri pe tema relației România-Ungaria, dezbateri care lipsesc cu desăvârșire din spațial public, dar și din mediul universitar. Cei avizați, istorici,  analiști, politicieni sau foști demnitari de rang înalt ori chiar antreprenori locali de carte, au preferat să nu răspundă invitației noastre sau măcar să evalueze această apariție editorială. Au preferat să  păstreze o distanță de igienă și confort personal. 

   Dincolo de Carpați, însă, la București, interesul a fost maxim în zonele vizate de noi: presă, mediul diplomatic, politicieni și cititori interesați de subiect. Lansarea volumului la Târgul Gaudeamus din iarna anului 2023 a atras atenția: Diplomați din câteva ambasade importante, jurnaliști, analiști de politică externă și universitari au onorat invitația noastră.

   De la apariția cărții și până acum, am primit numeroase mesaje, majoritatea de încurajare, altele de felicitare sau critice, acestea din urmă fiind în bună parte bine intenționate și argumentate. Au fost și reacții agresive, e drept puține, care încercau să pună cartea într-un registru al provocării deliberate de tensiuni între maghiari și români.  Cred că există un mare interes pentru subiecte legate de relația României cu Ungaria, contrar dorinței oficialilor care ne conduc de a nu se discuta pe aceste teme. Nivelul interesului crescut a fost confirmat de vânzările record care au plasat cartea pe locul 3 în topul vânzărilor anului 2023.
    Trebuie să recunosc însă acum, după mai mult de un an și jumătate, că această carte mi-a adus o mare bucurie, dar și o intensă senzație de împlinire profesională și m-au încurajat să demarez un alt proiect care acum, că l-am dus la bun sfârșit, se anunță ca un succes.

 Este vorba de a doua Lebădă, într-o analiză inedită a relațiilor România-Turcia. Un lucru e sigur, împreună cu un grup select de analiști, care a contribuit în mod esențial la realizarea proiectului, am reușit să provocăm opinia publică și să irităm clasa politică de la cel mai înalt nivel, prin abordarea corectă a relațiilor româno-maghiare a ultimilor 30 de ani. Diplomați, experți pe relația România-Ungaria, jurnaliști, foști demnitari de rang înalt din Republica Moldova, precum și analiști de intelligence au alcătuit  „grupul celor 12 voci”, cum foarte inspirat i-a numit unul din contributorii volumului, au construit o carte de succes. Împreună, ne-am propus și sper acum că am și reușit, în parte măcar, să aducem în atenția opiniei publice din România un subiect scos de ani buni de pe agenda de dezbateri publice din țara noastră, deși, de peste 100 de ani, este actualitate.

Un lucru pe care l-am explicat puțin este faptul că titlul acestei cărți a dorit să  forțeze  abordarea celebrului analist al riscurilor, Nassim Nicholas Taleb, care a dat Lebedei Negre o interpretare originală și cu semnificații complexe  în volumul de mare succes „Lebăda Neagră - Impactul foarte puțin probabilului”. Am vrut, însă, să provoc imaginația cititorului mai puțin avizat, care nu l-a citit pe Taleb și să-l fac să se gândească la Lebăda neagră din celebrul balet Lacul Lebedelor al lui Ceaikovski. Prin construcția cărții și alegerea contributorilor, am dorit să prezint informații care să provoace următoarea temă de reflecție: este personajul politic Viktor Orban, actualul premier al Ungariei, o Lebădă Neagră din perspectiva lui Taleb?  Poate provoca liderul autocrat de la Budapesta fenomene de tip Lebăda Neagră pentru politica mondială, pentru  Uniunea Europeană sau NATO? Evoluția actuală a politicii mondiale, dar mai nou și a celei din România, arată că această abordare este una de mare actualitate și lucrurile sunt în desfășurare, ceea ce justifică apariția ediției a doua revizuite și adăugite.

Pe de altă parte, pot afirma cu certitudine că, din perspectiva ceaikovskiană, premierul ungar este o Lebădă Neagră - carismatic, inteligent chiar hipnotic, asemenea lebedei negre din celebrul balet. Menținându-ne în acest registru, am  constatat că rolul de suveranist pe care cu mult talent îl interpretează Viktor Orban, într-o regie purtând semnătura Moscovei, a sedus și o bună parte a opiniei publice din România. Celebra valiză cu un milion de mărci germane, primită de Viktor Orban de la serviciile secrete ruse pentru implementarea proiectului FiDeSz, nu mai este un secret pentru Bruxelles și, cu atât mai puțin, pentru selectul club de intelligence al NATO. Presa occidentală a publicat anchete ample pe această temă.  Moscova are filmarea și a instrumentat foarte bine șantajul. 

  În ultimele luni, Viktor Orban se prefigurează ca o Lebădă Neagră și pentru civilizația europeană, anunțând că „500 de ani de dominație occidentală s-au terminat, lumea occidentală s-a epuizat în propriul context și viitorul este în Eurasia, unde se regăsesc Rusia și China”.
   Mi-am dorit ca, prin această carte, să reașez piesele dintr-un puzzle poate prea complicat pentru România. Cei care o vor citi vor înțelege mai bine că țara noastră  a cedat aproape tot, de la resurse până la suveranitate, iar în  marile cancelarii a rămas doar un singur subiect de negociat în privința României: TRANSILVANIA. 

În același format, mi-am propus să fixez un alt lider carismatic, puternic și cu influențe semnificative pentru România, folosind din nou expertiza unor specialiști din domenii importante: diplomație, istorie, servicii secrete, politic și militar. După câteva luni de documentare, m-am oprit la variante:  premierul Israelului, Beniamin Netanyahu, și președintele Turciei, Recep Tayyip Erdogan. Două personalități politice de prim rang care au ceva în comun: iubesc România. Nu este o exagerare și spun acest lucru în cunoștință de cauză. Este prea puțin cunoscut faptul că între premierul Israelului și Adrian Năstase este o relație veche de prietenie, bine consolidată în timp și prin vacanțele comune în România, la vila de la Cornu, ale fostului șef de guvern, unde, de cele mai multe ori, se reuneau împreună cu familiile. De asemenea, este de notorietate faptul că medicul personal al premierului israelian este un maramureșean din Târgu Lăpuș care a ajutat foarte mult România. Cred că lumea a uitat și că Adrian Năstase este un fel de naș de cununie al fiicei președintelui Turciei. Deși a fost o alegere grea, am optat în final pentru Recep Tayyip Erdogan, care devenea pe zi ce trece un actor mondial tot mai important și vocal prin strategiile lui foarte sofisticate, inclusiv față de România. Eram conștient că mă înham la un proiect complicat, cu mari riscuri de eșec. După cum bine știți, Turcia este o țară complicată, aveam să aflu în timpul documentării că relația acesteia cu România are multe zone întunecate unde sunt camuflate  acțiuni ale unor foști sau actuali demnitari de rang înalt, multe dintre ele controversate. Nu am reușit decât parțial să-mi dau seama ce se află în acea zonă.

    Turcia este o ecuație complicată pentru România care pare să fie mai degrabă un spațiu cu multe conexiuni financiare „exotice”, bine mascate de înțelegeri otomanice cu cei care au ocupat în România poziții publice la nivel înalt în structuri guvernamentale sau de intelligence, un spațiu dominat de interese ale unor grupuri de influențe invizibile pentru spațiul public și care secătuiesc țara de resurse și oportunități importante, cu politicieni care folosesc fără jenă demnitățile publice cu care au fost învestiți doar în interes personal. Turcia nu e o țară oarecare. Este tot mai importantă în jocurile politice globale și evident că și pentru România. Ceea ce este interesant în istoricul relațiilor dintre cele două țări e faptul că, de-a lungul timpului, omul politic Recep Tayyip Erdoğan, actualul președinte al Turciei, a reușit să formeze conexiuni interesante, evident în interesul lui, cu foști demnitari de stat ai României, conexiuni care au trecut dincolo de nivelul unor relații instituționale. Toți politicienii români importanți pe care i-am contactat pentru această carte au refuzat, mai mult sau mai puțin politicos, fiecare în stilul lui, participarea la această inițiativă. M-am întrebat: care să fie cauza? Teama, dezinteresul sau, în unele cazuri, după cum tot scrie presa, legendarele „schelete din dulap”? E greu de spus. Ca jurnalist, cunosc mediul politic din România și mecanismele de culise, așa că atitudinea lor nu m-a surprins. În momentul în care m-am apucat de această carte, aveam în bibliotecă un singur volum intitulat Turcia lui Erdoğan, scris de cunoscutul politolog Ahmet Insel. Avea prefața semnată de Cristian Diaconescu, fost ministru al afacerilor externe în trei guverne. M-am gândit să-l abordez și să discut cu el proiectul, să-i cer o părere și, eventual, să discutăm despre posibilitatea unei colaborări. M-a ascultat atent și mi-a cerut să-i transmit printr-un e-mail ideile proiectului și ce doream să discut cu el. Asta a fost tot. În ciuda insistențelor mele, nu mi-a mai răspuns nici la telefon, nici la e-mail. Probabil considera că este neinteresantă povestea și, prin urmare, nici măcar nu a mai catadicsit să-mi dea un feedback sau poate că subiectul în sine era prea complicat, știa prea multe și nu voia să se expună.

A urmat Victor Ponta. Este de notorietate faptul că fostul premier al României are o relație specială cu Recep Tayyip Erdoğan, președintele Turciei, fiind consilier personal al acestuia. M-am gândit că poate fi un personaj-cheie pentru cartea mea. Știe multe, e un politician inteligent, cu experiență consumată în perioade complicate pentru România și era evident că putea aduce un plus de valoare proiectului. Pentru că ne cunoșteam puțin, i-am scris un mesaj pe WhatsApp, fiind convins că va fi deschis, măcar pentru o discuție la o cafea. Nu a fost așa. M-a refuzat destul de copilărește, așa cum îi este stilul.

Marea surpriză a venit, însă, din partea fostului premier Adrian Năstase, cu care m-am întâlnit de câteva ori de-a lungul timpului, în calitate de jurnalist. Știam că e în relații foarte bune cu președintele Turciei. A acceptat rapid să colaboreze la carte.

 Urma să stabilim cum facem. Entuziasmul a durat însă puțin. Tăcerea care a urmat în următoarele săptămâni dinspre Adrian Năstase îmi sugera că s-a răzgândit. Cred că optase pentru o atitudine prudentă, mai ales că Erdoğan devenise deja un personaj foarte vizibil pe scena politică internațională prin declarațiile sale, care lezau și zonele în care România avea alianțe strategice: SUA și Israel. Refuzurile pe linie m-au descurajat și nu mi-au picat bine.

Un alt bun cunoscător al subiectului, pe care mi l-aș fi dorit angrenat în acest proiect și care a avut un rol important în dezvoltarea și cultivarea relațiilor cu Turcia, este Emil Constantinescu, fostul președinte al României. I-am adresat o solicitare, invitându-l în calitate de președinte al Institutul de Studii Avansate pentru Cultura și Civilizația Levantului, înființat de Parlamentul României în anul 2017. Răspunsul a fost dezamăgitor din partea unui fost șef de stat, despre care aflasem că a făcut multe pentru așezarea relației Turcia-România într-un registru benefic pentru țara noastră. Cabinetul lui m-a informat sec că agenda încărcată nu-i permite implicarea în acest proiect în calitate de contributor.

Lista celor care au refuzat participarea la acest proiect editorial este mai lungă, dar nu am să insist asupra ei. Am să amintesc în final că aceeași atitudine a avut-o și Viorica Dăncilă, fost premier al României. Inițial, a acceptat să participe la acest proiect, mi-a cerut întrebările, însă, după aceea, nici ea nu mi-a mai răspuns la telefon, mesaje sau e-mailuri. Cu Traian Băsescu am avut o discuție telefonică în care m-a refuzat din start, politicos, dar ferm, pentru a nu lăsa loc unor insistențe viitoare. În timp, refuzurile au început să-mi confirme că sunt pe un drum bun: zona politică de vârf a României fuge de subiectele complicate și „fierbinți” din politica externă, cum a fost cel legat de Viktor Orban și acum cel despre relația României cu Turcia. De ce? O să aflați din Lebăda Neagră de pe Bosfor.

Prin construcția cărților și alegerea contributorilor, am dorit să prezint informații care să provoace următoarea temă de reflecție: sunt Viktor Orban, actualul premier al Ungariei și președintele Turciei, o Lebădă Neagră din perspectiva lui Taleb?  Pot provoca fenomene de tip Lebăda Neagră pentru  politica noastră internă, dar și mondială, pentru  Uniunea Europeană sau NATO? Ceea ce se întâmplă acum în lume, prin venirea lui Donald Trump la Casa Albă, anunță că scena politică internațională are mari șanse să fie populată cu lebede.

Rep: O prezentare deosebită, dar dincolo de cele scoase în evidență de dumneavoastră, ce se poate spune despre relațiile dintre români și maghiari în această parte de țară, în Transilvania?

R.C.: Ambele Lebede abordează probleme legate de politica externă a României care e aproape inexistentă. Sunt două țări cu care România trebuie să aibă relații foarte bune. În ciuda unor dispute istorice și a unor tensiuni, România este obligată să facă tot posibilul pentru a avea relații cordiale, bune, cu Ungaria. Trebuie să treacă peste dispute. Din păcate, cei de la București nu reușesc să facă acest lucru. Relația România-Ungaria a rămas într-o zonă: Nu ne interesează!

Ungaria profită de această atitudine defensivă. Premierul ungar vine în fiecare an la Tușnad, unde face declarații care, de regulă, jignesc poporul român. Sunt declarații revizioniste și rămase fără nicio reacție din partea Bucureștiului. În această situație, apar frustrări atât din partea opiniei publice din România, cât și anumite semnale și din partea opiniei publice din comunitatea maghiară, care nu este foarte entuziasmată de tensiunile care există între români și maghiari.

Problema Transilvaniei, din această perspectivă, am încercat să o prezint în carte.

Ungaria nu mai vrea să ia Transilvania, cum încearcă fals să spună unii.

Problema care se pune în acest moment este a controlului. Cine controlează mai mult Transilvania din perspectivă economică și culturală? În acest moment, politica guvernului Orban, prin diferite programe, este de a cumpăra cât mai mult teren, de a face achiziții de terenuri, de a avea oameni în instituții de cultură și de a-și numi oameni, în urma unor înțelegeri politice din alianța de la guvernare, în principalele instituții de cultură din fiecare reședință de județ. Directori de teatre, de filarmonici, de muzee. Deci, sunt două zone: zona economică și zona culturală pe care Budapesta le exploatează foarte bine.

După cum se știe, s-a discutat ca zona de nord a țării, a rețelei de E.On gaz, să fie vândută Ungariei. Va fi vândută, până la urmă, în ciuda unor declarații oficiale, care spuneau că nu. De asemenea, Divizia Digi de internet a fost cumpărată de ungari care controlează rețeaua de internet din toată zona. Problema care se pune este cea de control. Ungaria câștigă foarte mult teren, dovada este în guvern. Vorbim de ministerul de Finanțe din guvernul României, un post cheie și care are ministru de la UDMR. Atenție, domnul Tánczos Barna, membru al guvernului, lucru mai puțin știut, are două cetățenii: română și maghiară. Să ne întrebăm, evident retoric, el a jurat să respecte două constituții: a României și a Ungariei? Acest domn, când ia decizii în numele guvernului României, ce constituție va respecta? Constituția României? Nu cred! Constituția Ungariei? Posibil!

Rep,: În acest context, va fi bine pentru români, mai ales în Transilvania?

R.C.: Nu are cum să fie bine pentru români. Să spun și de ce. Ungaria trăiește nostalgia Ungariei Mari. Dar, a nu se confunda Ungaria cu comunitatea maghiară de aici. Ungaria trăiește o nostalgie imperială, a unui Trianon, care, în viziunea ei, i-a spulberat marele regat. Totdeauna așa va funcționa Ungaria. Nu știu în ce măsură, acest regat se va putea reface fizic. Nu cred că va fi posibil. Dar, din perspectiva controlului, acest lucru se va putea reface. E foarte ușor să discutăm noi ardelenii, care am picat într-o capcană periculoasă pentru cei care nu cunosc istorie. Se spune, pe noi nu ne interesează, vrem să fim independenți de București, pentru că ăia beneficiază de noi. Este o teorie falsă! În opinia mea, strămoșii noștri s-au străduit să creeze o Românie mare, unită. Au venit niște situații de conjunctură în care niște politicieni mediocri, slab pregătiți, care nu pot gestiona situația asta, ne duc spre situații periculoase. Nu va fi bine în momentul în care Ungaria va prelua, sub o formă sau alta, controlul asupra Transilvaniei.

Rep.: Păi, atunci, o reorganizare administrativ-teritorială ar fi bine venită? UDMR vrea și nu prea vrea.

R.C.: UDMR vrea o astfel de reorganizare pe criterii etnice, astfel încât regiunile care sunt astfel reorganizate să cuprindă o minoritate maghiară cât mai intensă. Precum și Covasna și Harghita, unde 80% din populație este reprezentată de maghiari. Pe de altă parte, acum, când discutăm de ciopârțirea Ucrainei, când lumea se reașază, în ce măsură noi putem controla un asemenea proces de reorganizare administrativ-teritorială, care indiscutabil ar fi necesar? Cu actuala clasă politică e foarte puțin probabil. De multe ori, acești oficiali români confundă relația cu UDMR, cu relația cu Ungaria. Total greșit. UDMR este o organizație culturală. Punct! De exemplu, la întâlnirile la nivel de prim-miniștri, între Marcel Ciolacu și cel ungar este tot timpul și Kelemen Hunor. Ce caută acolo? Cel puțin teoretic, nu ar avea ce să caute acolo, nici măcar ca translator.

Rep.: Revenind, pe final, la politica internă, la alegerile care urmează, din cei 11 candidați, care credeți că ar fi cel care ar trebui să fie numărul unu? O părere personală...

D.C.: Cel mai potrivit ar fi Crin Antonescu. Pentru că ar fi un fel de Klaus Iohannis doi. Nu va munci nimic și, pentru că nu va munci, va face greșeli mari foarte puține.