Romania nonsensului giratoriu / Nu ma bate, Doamne, rau...

…Ca si io-s copilu’ tau… Nu ma bate, Doamne, tare… Ca si io-s a dumitale… Tanguirea asta suna frumos. Suna a ruga cantata de ciobanul cu trei cojoace, care-si suie oile in pragul verii. Numai ca atunci cand poezia se termina, incepe maneaua. Cand se termina ruga, incepe milogeala. Si cand se termina transhumanta, incepe „Romanii au talent”. Pe cand eram un pusti, prin spatele blocurilor, erau la moda marile hituri, (predecesoare, cred, ale manelelor de astazi) cu copii saraci si-ai nimanui, care cantau urland-plangand de le sareau bojocii ca „nu, nu nimeni nu ma vrea…”. Si mai erau ceva cantecele, preluate de prin puscarii, cu „vai si-amar de viata mea”. Mi se parea, inca de pe atunci, deplasat sa canti de sa te-auda sapte blocuri departare „vai si-amar de viata mea”, calare pe-o bicicleta Pegas nou-nouta. Nici nu credeam, pe atunci, ca se poate ceva mai deplasat. Fiindca pe atunci romanii nu aveau talent. Acuma au. Unii cu carul, dar tot degeaba. Poti tu canta dumnezeieste, te poti roti de sase sute de ori, poti ridica in gambe un alt om, da’ daca vine unu’ cu „vai si-amar de viata mea, da’ daca sunt roman, pot” ti-a luat titlul. Nu ca ar fi el mai talentat, da’ e copil sarman. Si asta prinde bine la imagine… Nu m-as fi mirat nici sa candideze la presedintie si sa fie votat! De fapt, cred ca nu ma mai mira nimic. Numai ma dezgusta. Ne purtam cu mandrie in piept certificatele de handicapati si pancartele de carton cu „Dati un vot, ca suntem sapte copii si tata-i mort”. Si, mai mult decat atat, facem din asta o mandrie nationala numai buna de premiat. Am stins televizorul si mi-am decretat ca romanii nu-si merita talentele. Apoi, pe intuneric, m-am gandit la George Enescu, la Beethoven, la Mozart si la Ciprian Porumbescu. Vai si-amar de viata si de arta lor era daca traiau, astazi, in Romania. Mihai DRAGUS mihai.dragus44@gmail.com