România nonsensului giratoriu / Dragul meu copil în curs de educare …

Astăzi am mai aflat câte ceva despre pronumele de politeţe. Dumneavoastră, dumneata, matăluţă, dumitale. Le ştii. Mi s-au inoculat şi mie. Ţie încă dinainte de grupa mică de la grădiniţă, când îţi spuneam că orice om care nu se joacă cu tine la groapa de nisip se numesc „tanti” sau „nene”, „doamnă” sau „domn”, spui săru-mâna şi vorbeşti cu ei ca şi cum ar fi mai multe persoane.

Din punctul ăsta de vedere, te-am „educat”.

Astăzi, însă, mi s-au dus pe apa sâmbetei toate regulile pronumelui personal de politeţe. O bună prietenă mi-a spus că nu îi place să i se spună „săru-mâna”. Nu e o noutate. Nici mie nu-mi place, dar nu aveam nicio explicaţie logică pentru asta. Prietena mea, însă, avea: când te rogi, în rugăciuni nu se spune niciodată „Daţi-mi, Doamne”, „Ne rugăm la Dumneata” şi alte „dumneavozităţi”. De ce El nu are pretenţii să-l numeşti „Excelenţă” ca pe episcop, „Domnia voastră” ca pe vecinu’ de la trei sau „Domniţă”, ca pe vânzătoarea de la magazin?

Se spune că în pronumele ăsta stă tot respectu’ de care eşti tu capabil. Nu cred asta. Poţi să-ţi numeşti prietenul „mă, Găbiţă”, respectându-l, la fel de bine cum poţi spune „toată stima, domnia voastră”, scuipând în urma „majestăţii” atunci când nu te vede. Cred, mai degrabă, aşa cum ţi-am mai spus, că respectul nu se impune prin norme şi etică, ci se câştigă, prin sinceritate. La fel cum ar trebui şi oferit: cu sinceritate.

PS. Acest editorial nu-ţi dă voie să-i spui „Bă” episcopului, vecinului de la trei sau vânzătoarei de la magazinul din colţ.