România nonsensului giratoriu / Dragul meu copil (în curs de educare)

Mi s-a spus să-mi educ copilul. Pe cel care, acum ceva vreme, îmi spunea că mamele sunt de două feluri: mame bune şi mame cool. Îl educ, aşa cum ştiu eu. Şi pentru că nici eu, nici el, nu avem nici timp, nici răbdare pentru prelegeri la masa din bucătărie, am s-o fac în stilul meu. Îşi va face un portofoliu, decupând rubrica nonsensurilor, le va pune într-un album şi, probabil, dacă va deveni suficient de sentimental, le va citi înainte să-mi aducă flori la 1 noiembrie.

 

 

Dragul meu copil (în curs de educare),

 

Aş fi vrut, mai întâi, să-ţi vorbesc despre egalitate. Mi-am amintit, însă că, odată, mi-ai spus că mamele sunt de două feluri: mame bune şi mame cool.

Într-o vreme în care încă mai aveam probleme la înnodatul cravatei de pionier, aveam şi eu o ierarhie asemănătoare: „profi” şi dascăli.

 

Un „prof” era ăla care venea, ţipa că vrea linişte şi pleca, în prag de atac cerebral, după ce mâzgălea tabla. Oră de oră ne amintea că suntem nesimţiţi şi că „de la anul“ o să ia o altă clasă, cu progenituri mai „educate”. Nu cred că a avut parte vreodată de aşa ceva şi nu cred că a învăţat vreodată că liniştea, ca şi respectul, se câştigă, nu se impun. Dar astăzi sunt convinsă că şcolile de agenţi de securitate pierduseră un „prof” valoros.

 

Dascălul nu cerea niciodată linişte. Auzeam deseori muştele cum se încurcă în faldurile perdelelor pline de praf şi ne simţeam vinovaţi că ne uitam după ele, deşi nimeni nu ne reproşa nimic. A nu învăţa materia dascălului ni se părea tuturor o blasfemie.

Niciodată nu am auzit un dascăl impunându-ne ceva doar pentru că „aşa spune el”.

Fiecare cerinţă a lui avea argumente, pe care nu le ceream, dar le primeam. Dacă voia să scriem cu cerneala albastră, în loc de cea neagră, ne spunea şi de ce. Iar de acuzat, nu ne acuza niciodată până nu verifica dacă e drept sau nu. Chiar dacă asta însemna să „strice” o oră întreagă. De fapt, nu le „strica”. Orele alea erau mai valoroase ca un raft de cărţi. Am învăţat din ele mai mult decât au reuşit să înveţe alţii o viaţă întreagă.

Dascălul putea să spună „te rog”, „iertaţi-mă”, „nu ştiu, dar aflu şi vă spun”, dar niciodată nici măcar nu ne-a trecut prin minte că ar fi vreo specie inferioară. Dimpotrivă. Pentru noi era supra-omul, un fel de „Batman” sau „Superman” din zilele noastre. Asta, contrar opiniei unui „prof” care „ştia tot” şi avea întotdeauna dreptate.

 

Ţi-am mai povestit de astfel de oameni, atunci când ţi-am spus despre munca făcută cu pasiune şi dragoste. Îmi pare rău că ai parte prea puţin de ei. Ai fi priceput mai uşor şi, probabil, ai fi avut şi tu modele veritabile care să te ghideze. Nu ai mai fi spus niciodată că visezi să ajungi un Nuţu Cămătaru, că respectul şi valoarea sunt monede de schimb, pe care le cumperi aşa cum târguieşti o pungă de fasole.

 

Eu nu pot schimba lumea. Şi nici nu-mi mai doresc asta. Mi-ar fi, însă, de ajuns să ştiu că, peste ani, vei deveni şi tu unul dintre oamenii pe care-i pot preţui.