România nonsensului giratoriu / Dragul meu copil în curs de educare …

Cred că cea mai grea „materie”, indiferent de ce naţie ar fi vorba, este limba maternă. Şi sunt mulţi, aberant de mulţi, cei care cred că, dacă ştii unde să pui cratima, dacă ştii unde e cu doi i şi unde cu trei, dacă ştii părţile de vorbire sau de propoziţie şi dacă memorezi coloane întregi de citate şi versuri, gata, limba maternă ţi-e undeva, la degetul mic, între a treia falangă şi atmosferă.

Limba asta, care se numeşte „maternă” şi pentru tine e „limba română”, însă, trebuie să o simţi. Aşa cum simţi bucuria sau durerea. Cred că de-asta se şi numeşte „maternă” şi nu „(zgomot) de fond”.

Nicio carte de gramatică şi niciun profesor nu te va învăţa, vreodată, cu adevărat, limba română. Şi niciun test, niciodată, nu va putea, cu adevărat, să-ţi spună dacă o ştii sau nu. Singurul „profesor” îţi eşti tu, şi singurul „evaluator” valabil îţi eşti tot tu. Atunci când Coşbuc te va face să plângi, Topârceanu să râzi şi Rebreanu să oftezi, abia atunci vei avea, cu adevărat, limba română la degetul mic, între a treia falangă şi atmosferă.

Până atunci, vei continua să crezi - pentru că aşa spune DEX-ul - că „abandonul” înseamnă „renunţare”, „insistenţa” - „stăruinţă” şi „a fi mândru” - „a se făli”.

Diferenţa între aceste cuvinte e aceeaşi ca între Coşbuc şi factura de la gaz: ceea ce simţi.

Nu poţi „abadona” un suc, dar poţi „renunţa” la el. Pentru că un suc

nu-ţi atinge conştiinţa şi sufletul, ci doar cel mult papilele gustative. La ştirile de la ora 5 vei auzi frecvent cum un părinte „a renunţat” la un copil. Renunţatul ăla e un fel de a vopsi cioara în portocaliu. Un copil nu e un suc şi nici un mărţişor, ca să poţi „renunţa” la el.

Poţi „insista” să te tunzi cu moţ în creştet, la fel cum eu „insist” să duci gunoiul şi la fel cum o muscă poate „insista”, bâzâind incoerent şi enervant. E, de fapt, un fel de cicăleală, un fel de gălăgie făcută pentru un moft. Ţie - o freză, mie - o scutire de a coborî şi urca scările, muştei - un frigider deschis.

Pentru ca tu să citeşti, însă, nu „insist”, ci „stărui”. Nu e o gălăgie pentru un moft, ci o tânguire, o „ceva” care vine de undeva, dinăuntrul meu, ca şi cum singurul cadou veritabil pe care ţi l-aş putea da vreodată ar fi dragostea pentru citit.

Eu nu mă pot „făli” cu tine. Asta o face un vânător cu trofeele pe care le agaţă pe pereţi sau Nuţi de la piaţă cu roşiile pe care le aşează tacticos pe tarabă. Vânătorul a reuşit să împuşte căprioara şi Nuţi să cultive legume în sera de pe balcon.Vânătorul poate fi de fapt un sudor căruia îi place să ţintească în weekend, iar Nuţi poate fi, la fel de bine, un agent de marketing care se relaxează seara cultivând legume pe balcon.

Însă eu pot fi mândră de tine. Şi nu pentru că EU aş fi reuşit, într-o slujbă cu normă-ntreagă de părinte, să te „educ” corespunzător (aşa cum spun alţii). Ci pentru că TU ai găsit în tine putere şi ambiţie, talent şi motivaţie, muncă şi tenacitate. Şi nu pentru că îmi place să-mi spună vecina, într-o seară de weekend, ce copil grozav am. Ci pentru că acel copil grozav îmi oferă, în fiecare zi, raţiunea de a mă trezi dimineaţa.