Romania nonsensului giratoriu / Dragul meu copil în curs de educare …

Încearcă să ţii minte o simplă regulă de matematică, pe care n-am inventat-o eu, că nu sunt suficient de deşteaptă: toţi oamenii sunt egali, dar unii sunt mai egali decât alţii. George Orwell a spus-o încă din 1848.

Deşi ţi se pare aberant, din punct de vedere matematic, accept-o, ca realitate, dar niciodată ca pe o normalitate. Şi nici ca pe o conduită demnă de urmat. O să te intrige la şcoală, o să te rănească între prieteni, o să te facă să te răzvrăteşti în facultate şi o să te determine să iei decizii radicale la locul de muncă. De scăpat de ea, poate… altcândva, altundeva.

La şcoală, deja ai întâlnit-o. E atunci când colega ta răspunde cu cartea pe bancă, primeşte nota 10, iar tu înveţi acasă şi iei 9.

Între prieteni, sper să nu o întâlneşti niciodată. Pentru că atunci vei şti că cei dragi ţie nu ţi-au fost niciodată prieteni.

În facultate, regula se aseamănă cu cea din şcoală, o vei recunoaşte imediat, pentru că deja vei avea experienţă.

La locul de muncă, regula, deşi aceeaşi, în esenţă, va căpăta multe şi diferite forme. O vor numi „ordine ierarhică”, „măsuri date de criza financiară”, „competenţe” sau cine ştie ce titulaturi se vor mai inventa. E atunci când eşti unul din cei care munceşte în plus şi singurul penalizat (ei, bine, poate nu singurul, dacă veţi fi doi care se vor găsi să protesteze).

E şi atunci când, deşi îţi faci treaba aşa cum trebuie (despre pasiune, conştiinţă şi „tot ce ai mai bun” ţi-am mai povestit şi îţi voi scrie în altă rubrică), un altul îţi va fi superior, chiar dacă abia ştie să citească. Iar despre „niciodată să nu-ţi foloseşti corpul pentru a lucra cu mintea” îţi voi scrie, de asemenea, altădată.

Niciodată, dar niciodată, să nu închizi ochii. Nu ai voie să te resemnezi. Probabil vei tăcea. De zeci de ori. Dar o dată, poate a doua oară, poate a o suta oară, vei protesta. Şi, probabil, protestul va aduce „măsuri”. Sau, poate, vei fi devenit tu însăţi suficient de sătul şi de scârbit şi vei pleca, fără să te uiţi înapoi.

Însă, orice ar fi, să nu îţi pară niciodată rău pentru că ai spus adevărul.

P.S. Probabil că acum 24 de ani povestea despre egalitate şi protest ar fi fost un fel de „îndrumător pentru un viitor deţinut politic”. Mulţi au crescut învăţând să tacă, iar tăcerea le-a intrat atât de bine în circuitele neuronale, încât nici nu mai pot şi nici nu mai ştiu să vorbească. Poate e, şi asta, o scuză.

Însă neuronii tăi nu sunt atrofiaţi de minciună, iar resemnarea de acum e mai gravă decât cea de atunci. Pentru că ar însemna să te vinzi.