Romania nonsensului giratoriu / Doispe fix

La doispe fix ma gandeam la prieteni. Le uram ani fericiti celor de departe sau celor de la doua blocuri departare. Eram fericit ca ii aveam. Si norocos ca pe multi dintre ei ii puteam strange in brate. Le multumeam in gand (cu voce tare puteam parea patetic) ca sunt atat de aproape. Ca pot sa-i privesc chiar in noaptea aia in care nu stii daca esti in anul trecut sau in anul viitor, dar dintr-o data te simti convalescent, dorindu-ti sa apara un nene doctor sa-ti spuna ca va fi bine. Ca inima bate in limite normale, ca sangele circula bine si mintea functioneaza mai sanatos decat pare. Apoi s-a facut unu fix. Nu mai stiu cand s-a facut dimineata si-a fost zece fix. Am intrat in odaia care mai inainte era plina de prieteni. Acum era pustiu. Aproape ca mi-au dat lacrimile. Era ca si cum aproape s-a facut foarte departe, iar eu pierdusem ceva foarte drag. Am inteles pana la urma ca nu-mi pierdusem prietenii, iar faptul ca nu-i vedeam nu insemna ca nu-i mai simteam sau nu mai erau. Am inceput sa cant. Nu stiu de ce. „Dar ce trist ar fi, / Daca intr-o zi / Fara iubire, langa tine, m-as trezi”. Cred ca atunci am simtit cu adevarat ce inseamna versurile astea. Sa te trezesti, intr-o zi, langa aceeasi oameni, dar fara prieteni. Nu cei de pe facebook, unde prietenia se cere si se acorda, de parca ar fi o bucata de telemea cumparata de la piata. Nu acolo, unde calculatorul iti numara o suta, sau doua sute, sau trei sute, dar de fapt nu-l simte pe niciunul. Cei patru, cinci, poate zece, carora le poti spune ca esti deprimat, ca esti suparat sau ca esti fericit. Fara ei, as intra in fiecare trista zi ca intr-o odaie pustie. Si se spune ca sunt patru odai. Doua ventricule si doua atrii. Nu mai vreau camere pustii. Si, chiar daca n-o sa fie in fiecare secunda doispe fix, si chiar daca o sa fiu patetic si chiar daca n-o sa-i pot strange in brate, fiecare camera din cele patru stie ca ii iubesc. Mihai DRAGUS