Romania nonsensului giratoriu / Despre Justinian. Despre copii. Despre pasiune.

Ma intrebam de ce atunci cand ma gandesc la Justinian, imi apare in minte chipul unui copil. Parintele n-are nimic din naivitatea unui copil, desi tindeam sa cred asta, pentru ca amandoi cred cu tarie ca oamenii sunt buni. Parintele n-are nimic nici din franchetea, cateodata cruda, a unui copil. Si nici din temperamentul pus pe sotii al celui din urma. Si, desi Parintele priveste in urma cu aceeasi candoare si optimism cu care priveste un copil inainte, tot nu seamana, parca. Si nici copilul n-are nimic din intelepciunea lui Justinian. Pana la urma, cred, cu taria cu care cred Justinian si copiii in oamenii buni, ca pe ei doi ii reuneste pasiunea. Pun aceeasi cantitate, niciodata prea putina si intotdeauna prea multa. Si vine de undeva, din interiorul lor, plecand nedefinit spre oriunde. Nu conteaza ca e vorba de lectia de viata a bunului Justinian sau ca e vorba de papucii de casa albastri ai copilului. Niciodata, nicaieri si pe nimeni n-am auzit vreodata, sa vorbeasca cu atata dragoste, aproape plangand, despre oameni si Dumnezeu deopotriva, asa cum o face Parintele. La fel cum niciodata, nicaieri si pe nimeni n-am auzit vreodata sa vorbeasca cu atata dragoste cum vorbeste un copil despre mamaliguta pe care i-o face bunica la tara, despre autobuze, masinute si papusi. N-au nici o legatura unele cu altele. Sau poate noi suntem legatura. Cei care auzim zilnic de Dumnezeu, de oameni, de mamaliga, autobuze, masinute si papusi, dar ni se par atat de aberante, atat deplasate si atat de puerile, incat uitam dragostea pe care am avut-o, candva, pentru toate. Ne uitam pasiunea, invocand mereu aceeasi criza economica, acelasi control de la gaze si aceleasi taxe la stat. Ne-am calcat demult in picioare orice urma de candoare, orice pasiune, orice dragoste si orice sentiment. Si, in mod ciudat, nici macar nu cautam sa le regasim. Mihai DRAGUS mihai.dragus44@gmail.com