Romania nonsensului giratoriu / Cai avem, poveºti ne-om face

Cand eram mic, visam sa ma fac calaret. Imi citise bunica povesti si de acolo stiam ca printii de treaba circula numai pe cai albi, salveaza blonde din ghearele zmeilor si pe mastihoaie (cel mai adesea o baba lalaie sau o vrajitoare) ori o imprastie, ori o turteste sub o stanca, ori o transforma in pietricele. Multa vreme, mai apoi, tovarasa invatatoare era mastihoaia, dar nu-mi gaseam nici zmeul, iar colega de banca era o bruneta rautacioasa care imi „fircalea” caietele si, prin urmare, nu merita sa o salvez. Apoi, dupa ce bunica a renuntat sa-mi mai spuna povesti, am inteles ca „blonda” e numai un fel de-a spune si ca intotdeauna exista un zmeu, chiar daca nu vine sa se prezinte, ca-n basme. Dar la calul meu alb tot nu renuntasem. Si nici la jumate’ din imparatia nu stiu carui imparat. Pe astea le-am abandonat mai tarziu. Cand am stiut cu certitudine ca povestile nu pomenesc de apa fermecata cu bun-simt pentru ca nu prea exista. Exista, insa, printi circuland pe jos sau cu masini de mana a doua pe care le adapa cu taciuni fara plumb. Exista zmei paralei la care merg blondele de buna voie si nerapite de nimeni, in schimbul unor imparatii peste care sa domneasca cu aroganta si o mereu surprinzatoare imbecilitate. Si mai exista imparati care, de obicei, sunt dati afara din imparatii sau angajati cu juma’ de norma pe plantatiile spanilor, supravegheati indeaproape de zmeii mici sau mijlocii, cu frunti tembele si ranjete demente. Am inceput sa recitesc povesti. Ma ambitionez sa cred ca imparatiile au grinzi de care vor da cu capul zmeii dospiti prea mult si blondele care le lustruiesc pantofii supradimensionati. Si daca nu exista grinzi, avem destui printi cu maini de tamplar care sa le construiasca. Si apoi, stiu cu siguranta ca undeva, prin grajduri subterane, mai exista caii albi. Mihai DRAGUS mihai.dragus44@gmail.com