Românce care au scris istorie (I)

REGINA ELISABETA

Regina Elisabeta a României, sau Carmen Sylva, pe numele ei complet Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied. A fost soția regelui Carol I, regină, patroană a artelor, fondatoare a unor instituții caritabile, poetă, eseistă și scriitoare. De-a lungul vieții, ajutându-se de pozi­ția în care se afla, Elisabeta a făcut diverse eforturi pentru a promova arta și cultura țării pe care o conducea. Aceasta a obținut locuri artiștilor români la expoziții internaționale, fă­când cunoscute lucrările acestora. De asemenea, Elisabeta a promovat turismul care era foarte slab dezvoltat la vremea respectivă, reușind să impresioneze vizitatorii cu peisajele țării. Astfel, regina Elisabeta a deschis calea spre integrarea culturală a României în Europa.
De asemenea, regina Carmen Sylva și-a devotat întreaga viață desăvârșirii spirituale și carierei de scriitor. A scris în mai multe limbi, fiind fluentă și perfect inteligibilă în ger­mană, fran­ceză, engleză și ro­mână. Cu­noș­tea la perfecție limba latină și limba greacă. A colaborat la scrierea mai multor cărți cu doamna ei de curte, Mite Kremnitz, una dintre iubitele lui Mihai Eminescu. Mite era cumnata lui Titu Ma­io­rescu, și a devenit eroina prin­cipală a unui roman de dragoste scris de Eu­gen Lovinescu, „Mite” (1934), despre povestea de dragoste dintre cei doi, la fel de faimoasă ca relația cu Veronica Micle. Titu Maiorescu era căsătorit cu Klara Kremnitz, dar după moar­tea prematură a acesteia, în urma unui cancer la sân, își notează în Jurnal interesul său pentru Mite. Prin intermediul lui Mite Kremnitz, Carmen Sylva l-a cunoscut pe Mihai Eminescu. Într-o scrisoare pe care Titu Maiorescu i-o trimite lui Mihai Eminescu și care conținea asigurări că volumul de „Poesii” îngrijit de Maio­rescu și publicat în 1883 la editura Socec, acesta îi transmite poetului că la curtea de la Castelul Peleș doamnele de curte și regina însăși au învățat deja poeziile sale pe de rost!

În 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul orbilor Regina Elisabeta” pe strada Vatra Lu­minoasă din București, care funcționează și în prezent, acest centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vi­zuale, o școală postliceală sani­tară etc.
Regele Carol a sprijinit acțiu­nea umanitară a Reginei, adre­sându-i lui Ion I.C. Brătianu, Președinte al Consiliului de miniștri, pe 26 noiembrie 1909, o scrisoare prin care dorea ca statul să se implice în acti­vi­tățile acestui așezământ, regele „punând la dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor în ființă și terminarea clădirilor trebuincioase”. Și Regina a adresat lui Ion I.C. Bră­tianu, pe 25 noiembrie 1909, o scrisoare în care scria: „În via dorință de a veni în ajutorul orbilor, am luat acum câțiva ani inițiativa de a înființa un azil menit a le da adăpost statornic deprin­zându-i în același timp la o muncă folositoare. (...) Sunt încredințată că acest așezământ va răspunde și în
viitor menirei sale umanitare și că deapururea infirmii se vor bucura într-însul de o adevărată alinare”.

REGINA MARIA

Alteţa Sa Regală Principesa Maria Alexandra Victoria s-a născut la 29 octombrie 1875, la Eastwell Park, în comitatul Kent din Anglia.

După o copilărie petrecută în Anglia, în mijlocul naturii din comitatul Kent, după vizite la Curtea ţarului, bunicul său, dar şi în Malta, unde a petrecut clipe frumoase împreună cu Principele George, viitorul Rege George al V-lea al Marii Britanii şi Irlandei, Maria a venit în ţara ei de adopţie în 1893, ca soţie a Principelui Moştenitor Ferdinand. Calităţile ei remarcabile au transformat-o repede într-o figură publică de primă mărime, iar naturaleţea sa i-a cucerit pe români. La venirea în ţară, George Coşbuc îi închina o poezie în care îi ura să devină un „al doilea soare” pentru România. Inteligentă, frumoasă, plină de curaj şi de hotărâre, viitoarea regină participă de la început la viaţa culturală românească şi îşi leagă numele de multe proiecte sociale și culturale.
În anul venirii sale, 1893, a luat fiinţă Societatea „Domniţa Ma­ria”, care avea să cultive arta populară. Un deceniu mai târziu, în anul 1904, Principesa Maria a organizat, în parcul Cotroceni, spectacole de caritate, în beneficiul unui orfelinat. Unul dintre spectacole, „Vi­sul unei domniţe”, a fost regizat de Alexandru Davila, actori amatori fiind Maria şi copiii ei, Carol şi Elisabeta.
Maria devine regină în 1914. Unită prin legături de sânge cu Anglia şi Rusia şi convinsă că Anglia nu va fi învinsă niciodată, a susţinut ne­cesitatea alierii Româ­niei cu Antanta, în vederea recu­perării pro­vinciilor româneşti afla­te sub stăpânire austro-ungară. Rolul său de sfătuitor al Regelui Ferdinand a atârnat greu în decizia acestuia de a intra în război împotriva patriei sale de origine, iar Regina a pledat cauza României în corespondenţa cu verii ei primari, Regele George al V-lea al Marii Britanii şi Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei.
Primul Război Mondial o trans­formă în erou naţional. Participă activ pe front, încurajează răniţii şi soldaţii din cele mai fierbinţi puncte de luptă, nu se teme de gloanţe, nici de epidemii, de tifosul exantematic sau gripa spaniolă, de răni sau de sărăcie. Maria sfâr­şeşte prin a fi supranumită „Mama Regina”, „Mama răniţilor” şi „Re­gina-soldat” (ea a şi fost comandant onorific al Regimentului 4 Roşiori, care i-a purtat numele şi a cărui uniformă a îmbrăcat-o, fiind şi o iscusită călăreaţă). A înfiinţat organizaţia „Regina Maria”, care a dezvoltat o reţea de spitale în Mol­dova şi serviciul de ambu­lanţă. Nu numai că nu s-a temut, dar a privit apropierea de poporul său ca pe un privilegiu pe care alte capete încoronate nu îl aveau. Nicolae Iorga scria: „Numai din adâncul disperării era menit acest neam românesc să se ridice la culmile spre care râvnise, şi zilnica împărtăşire a Regelui şi Reginei cu imensa durere a unei naţiuni zdrobite punea temelia morală a Dinastiei, o prefăcea dintr-un res­pectat factor constituţional într-un element esenţial al vieţii naţio­nale însăşi”.
 
După război, Regina vizitează Franţa şi Marea Britanie, fiind tri­misă de Rege şi susţinută de clasa politică, pentru a pleda cauza ţării la Conferinţa de Pace de la Paris. Oricărui om politic român i-ar fi fost imposibil să egaleze bunul nume al Reginei în lume şi puterea ei de convingere. Iar România avea nevoie de cei mai buni emi­sari pe lângă puterile victorioase, spre a obţine recunoaş­terea visului istoric al românilor: România Mare. Deşi neoficiale, vizitele Reginei aduc multă simpatie cauzei româneşti. La Paris, la 8 martie 1919, după dejunul cu Raymond Poincaré, Preşedintele Fran­ţei, este invitată să treacă în revistă garda de onoare de la Palatul Elysée, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie. În aceeaşi zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie printre bărbaţii acestei ins­tituţii. Vizita sa la prim-ministrul francez Clemenceau (7 martie 1919), a devenit legendară.

Într-o epocă în care implicarea femeilor în politică sau societate nu prea era preţuită, Regina Maria a cutezat să îi ceară omului de stat francez ajutorul pentru revenirea la România, după Primul Război Mondial, a Transilvaniei până la Tisa şi a Banatului, în întregimea lui. Este evocat un schimb de replici, pe care nimeni nu-l poate totuşi confirma. Clémenceau, su­pra­numit „Tigrul”, i-ar fi spus: ­­„Ma­dame, ceea ce cereţi este par­tea leului!”. La care Regina Maria ar fi răspuns, fără ezitare: „Este ceea ce leoaica cere tigrului!”.

După moartea lui Ferdinand I, în 1927, Maria a României îşi consacră toată energia bu­nului mers al ţării, sub domnia nepotului său, Re­­gele-copil Mihai. Alături de Principesa-mamă Elena, ea îl însoţeşte pe noul Rege în toate îm­prejurările, ocrotind copilăria celui chemat prea devreme să ia locul buni­cului. Este profund rănită de atitudinea fiului său cel mare, Carol, care prin excesele din viaţa per­sonală pune în pericol dinastia şi ţara.

Regina Maria a fost mamă a şase copii: Principele Carol, Princi­pesele Elisabeta şi Mă­rioara, Principele Nicolae, Prin­cipesa Ileana şi Prin­ci­pele Mircea. Re­gina a fost foarte legată sufle­teşte de două lo­curi: Castelul Bran şi Domeniul Balcic, de pe malul Mării Negre. Pe amân­două le-a decorat după gustul ei şi le-a dat ceva din per­sonalitatea sa. Această am­prentă dăi­nuieşte în timp.
 

ECATERINA TEODOROIU - Eroina de la Jiu
 

Pe numele său adevărat Cătălina Toderoiu, eroina noastră s-a născut la 16 ianuarie 1894, la Vădeni (astăzi parte a oraşului Târgu Jiu), judeţul Gorj, şi a luptat în Primul Război Mondial.

Contribuţia sa iniţială la eforturile armatei române a constat în activitatea de infirmieră la spitalul din Târgu Jiu, făcând parte din cohorta de cercetaşi „Domnul Tudor”.

La 15 august 1916, ziua în care România a intrat în război, toţi cercetaşii au fost chemaţi să intre în serviciile auxiliare ale armatei, în rândurile lor aflându-se şi Ecaterina. Pierderea în luptă a fratelui ei Nicolae, a determinat-o pe Ecaterina să ia hotărârea de a lua calea frontului.
Bătălia de început la care a participat a prins-o în primele rânduri, iar încetul cu încetul a câştigat respectul camarazilor pentru dăruirea şi curajul ei. A parcurs traseul Târgu-Jiu, Dă­neşti, Brătuia, Floreşti, Răşina, Peş­teana, Tunşi, unde a fost luată drept prizonieră şi dusă la Cărbuneşti, dar a reuşit să scape împuşcând santinela de pază. Revenind pe câmpul de bătălie este rănită uşor la picior, iar mai apoi un obuz îi fracturează tibia şi coapsa stângă. Pentru Ecaterina misiunea nu se încheiase încă, iar începutul anului 1917 o prinde cu rănile aproape vindecate, cu onoruri oferite de regele Ferdinand: Ordinul „Virtutea cercetăşească în aur de război”, Ordinul „Virtutea Militară de război clasa a Il-a” şi cu dorinţa de a reveni în luptă.
La 22 august 1917, a avut loc bătălia de la Varniţa şi Muncelu. Acţiunea ofensivă a armatei germano-austro-ungare a fost oprită de către armata română, iar în cursul acestei bătălii, Ecaterina Teodoroiu a căzut eroic, în fruntea plutonului pe care îl comanda ca sublocotenent, fiind lovită de două gloanţe în piept. Ultimele sale cuvinte, dar pline de însufleţire şi patriotism, au fost: „Înainte băieţi, nu vă lăsaţi, sunteţi cu mine!”.
Iniţial a fost înmormântată în satul Poieni, comuna Fitioneşti, judeţul Vrancea, dar în iunie 1921, osemintele sale au fost strămutate la Târgu Jiu, în mormântul-monument din centrul oraşului. Monumentul ridicat în cins­tea Ecaterinei Teodoriu a fost creat de Miliţa Petraşcu, sub forma unui sarcofag din piatră sculptat în basorelief.
 

HARICLEA DARCLÉE, „Privighetoarea Carpaților”
 

Hariclea Darclée s-a născut la Brăila, pe 10 iunie 1860, într-o fa­milie cu rădăcini elene. Este una dintre personalitățile muzicale cele mai importante ale României și ale lumii. N. Carandino scria în cartea „Darclée”: la nașterea ei s-a prezis că „duduia va călători mult și va fi mereu în sărbătoare”. A debutat într-un recital de canto, în 1881, pe scena teatrului din Brăila.
În februarie 1881 s-a căsătorit cu tânărul locotenent de artilerie Iorgu Hartulary. În 1886 pleacă la Paris, continuând să ia lecții de canto. „Am făcut progrese și sper să ajung departe. Mi se prezice un viitor strălucit”, scria Darclée familiei. Este remarcată la Paris de Charles Gounod, care îi încredințează rolul Margaretei din opera sa Faust, rol cu care își face debutul pe scena Operei, în anul 1888. A debutat pe 26 decembrie 1890 la Scala din Milano, fiind aplaudată chiar de Giuseppe Verdi.
Unul din cele mai importante momente pentru Hariclea a fost în 1900, când Puccini i-a oferit rolul Floriei Tosca. Premiera a avut loc la Roma, unde Darclée a cântat alături de tenorul Emilio de Marchi şi baritonul Eugenio Giraldoni (se pare… marea ei iubire).
Activitatea desfăşurată în perioada 1893 – 1910 a făcut-o cunoscută pe întregul mapamond, Darclée impunându-se pe principalele scene din Paris, Berlin, Florenţa, Roma, Buenos Aires, Lisabona, Monte Carlo, New York și Moscova.
Regele Carlos al Portugaliei, care-i trimetea adesea scrisori de dragoste, îi scria: „Dacă aș putea, te-aș păstra pentru mine și ți-aș cere mereu, mereu să cânți”, sau „Admir artista, iubesc însă femeia”.

Și-a dorit mereu să cânte în România unde era denumită „Privighe­toarea Carpaților”. A susținut crea­rea Operei Române din Bucu­rești, în 1921. S-a întors definitiv în România în septembrie 1936, cu intenţia de a găsi un post la Conservator, sau la Opera Română. Marea ei dorinţă a fost să înfiinţeze o şcoală românească de canto, dar nu a găsit susţinere din partea statului. Tradiția muzicală a rămas în familie, fiul său, Ion Hartulary-Darclée, devenind dirijor și compozitor.

A murit în sărăcie, uitată, fără ca autorităţile române să se intereseze de soarta ei. A fost înmormântată la Cimitirul „Bellu”, funeraliile fiind finanţate de către Ambasada Italiei.
 

ELENA NEGRUZZI, prima femeie avocat

Elena Negruzzi nu a fost doar prima femeie avocat din România, ci și din Estul Europei. A făcut parte dintr-o familie de rang înalt, tatăl său fiind omul politic Leon C. Negruzzi, iar fratele său, generalul Mihai Negruzzi, familia acesteia jucând un rol extrem de important în viața politică românească.

Din nefericire, tatăl lor a murit foarte devreme, motiv pentru care, Elena și fratele său au fost lăsați în grija unchiului lor, Iacob Negruzzi, membru fondator al Societății „Junimea” și in­telectual de prim rang. Elena Negruzzi a studiat școala primară la Externatul de fete și a absolvit Facultatea de Drept din Iași. Motivația ei pentru a urma calea dreptății a fost datorată suferinței ei vizavi de discriminarea din acele vremuri, cât și de latura ei feministă care dorea să facă dreptate și în rândul femeilor.
La 1 an de la finalizarea studiilor, Elena Negruzzi a cerut să fie admisă în Baroul din Iași, oraș în care bunicul ei, Costache Negruzzi, fu­sese primar. Din păcate, cererea i-a fost respinsă, fiind femeie și neavând drept de vot. Ea nu s-a lăsat înfrântă după primul refuz, motiv pentru care a mai avut zeci de cereri refuzate. S-a luptat cu avocații, a inițiat procese care au durat aproape 6 ani, iar într-un final a câștigat. Astfel, Elena Negruzzi a devenit prima femeie avocat din România.
În perioada interbelică a militat pentru drepturile femeii, punând bazele Asociației „Emanciparea femeii”, alături de două mari intelectuale. Asociația avea ca scop emanciparea civilă și politică a femeii prin prisma dezvol­tării acesteia în toate domeniile. S-a preocupat de femeile de la sate, ajutându-le să cunoască cât mai multe îndeletniciri care să le ajute la organizarea gospodăriei și a familiei cât mai bine.
După instaurarea fascismului în Germania, Ella Negruzzi s-a manifestat ca o luptă­toare împotriva războiului, făcând parte din organizaţia „Grupul avocaţilor democraţi”, înfiinţată în 1935. De asemenea, a înfiinţat organizaţia „Frontul feminin” (1936), organizând numeroase întruniri şi conferinţe menite să contribuie la antrenarea femeilor în acţiunile pentru apărarea drepturilor lor economice, politice, sociale şi culturale.
A desfăşurat o activitate susţinută şi în pu­blicistica vremii. Mai mult, după ce Constituţia din 1923 conferea femeilor din România dreptul de vot şi de a fi alese, Ella Negruzzi s-a înscris în Partidul Naţional Ţărănesc şi, în 1929, a fost aleasă consilier local în Bucureşti, alături de alte feministe precum Alexandrina Cantacuzino şi Calypso Botez. Ella Negruzzi a mi­­litat toată viaţa pentru emanciparea femeii, pentru promovarea culturii, împotriva războiu­lui. Jurist de seamă şi luptătoare pentru emanciparea femeii în România, Ella Negruzzi s-a stins din viaţă la Bucureşti, pe 19 decembrie 1948.