Rodrigo Borgia, Vicarul lui Cristos

Dupa funeraliile lui Inocentiu al VIII-lea, 23 de cardinali au intrat in conclav in Capela Sixtina din Sfantul Petru, la 6 august 1492; prin scrutinul din noaptea de 10 spre 11 august, a fost ales cardinalul Rodrigo Borgia, dar asupra alegerii sale planeaza banuiala de simonie. Rogrigo Borgia s-a nascut la 1 ianuarie 1431, la Játiva, acelasi oras in care s-a nascut si papa Calixt al III-lea, care il numise cardinal la doar 25 de ani. Ajuns vicecancelar al Bisericii din Roma, Rodrigo s-a imbogatit din beneficii uriase, astfel incat a dispus de o renta princiara. S-a obisnuit sa traiasca ca un print, inconjurat de curteni si metrese. In 1476 a devenit decan al Sacrului Colegiu si a primit titlul de cardinal-episcop de Porto. Borgia pe scaunul papal Cea mai apriga ambitie il mana pe Rodrigo Borgia, hotarat sa inceapa lupta pentru a-si incorona cariera cu cea mai inalta demnitate care exista pe pamant, aceea de Vicar al lui Isus Cristos. Ocazia s-a ivit atunci cand, dupa cinci zile de agonie, papa Inocentiu al VIII-lea s-a stins din viata la jumatatea lunii iulie 1492. La 6 august 1492, totul a fost pregatit pentru primirea la Vatican a cardinalilor care au intrat in conclav. In dimineata acelei zile, electorii si conclavistii lor urcau cu greu, in cortegiu, treptele bisericii Sfantul Petru. In acel moment s-a produs un fenomen ciudat: romanii au vazut aparand pe cer, in directia Orientului, trei sori asemanatori. S-a interpretat acest rar accident de refractie ca fiind vestitorul unei domnii care va stapani perfect cele trei puteri: temporara, spirituala si divina a pontificatului roman. In aceeasi seara, cei care se plimbau pe strazile Romei au zarit pe inaltimea unui turn al palatului lui Giuliano della Rovere, unde nu putea sa ajunga nimeni, saisprezece torte care se aprindeau brusc si apoi se stingeau una dupa alta, cu exceptia uneia singure care a ars toata noaptea. La 10 august 1492, Rodrigo Borgia a devenit papa Alexandru al VI-lea. Roma, oras in care s-a restabilit calmul, a privit cum intreaga lume se grabeste sa depuna juramant de credinta in fata noului papa. Contrar reactiilor asteptate, Siena, Lucca, Venetia, Mantova si Florenta, care se aratasera rezervate in timpul conclavului, s-au intrecut in atentii fata de Sfantul Scaun. Solia Milanului a impresionat prin lux, iar tarile mai indepartate au trimis si ele dovezi de supunere; regatul Suediei a trimis Romei blanuri si cai. Noul papa si-a propus sa faca din pontificatul sau o domnie de tip universal. El si-a dorit ca puterile lumesti sa-i fie subordonate tot asa cum ii erau supuse cele ecleziastice, in virtutea autoritatii acordate de Cristos Sfantului Petru de a lega si dezlega toate lucrurile atat pe pamant, cat si in ceruri. Un papa cu noua copii Pentru Alexandru al VI-lea, papalitatea si Biserica au constituit doar un mijloc pentru a-si imbogati si promova familia, asigurandu-i fiecaruia dintre copii o pozitie sociala dominanta; dintre acestia, Cesare Borgia a fost acela destinat sa culeaga roadele cele mai importante inca de la o varsta frageda. In 1493, Cesare a fost ales in colegiul cardinalilor, dupa care a primit arhiepiscopia de Valenza si titlul de duce de Romagna. Statul pontifical a pierdut astfel o importanta provincie a sa, aceasta devenind un principat ereditar al familiei Borgia. Fiul preferat al papei, Giovanni, a primit, in 1497, ducatul de Benevento, Terracina si Pontecorvo, devenind, practic, stapan peste o parte din Statul pontifical. Giovanni s-a bucurat de aceasta situatie destul de putin, pentru ca in acelasi an a fost ucis in conditii destul de misterioase. In fine, Lucretiei Borgia, Alexandru al VI-lea i-a lasat de cel putin doua ori – atunci cand a fost nevoit sa paraseasca Roma – conducerea orasului, innobiland-o astfel ca pe o veritabila „papesa”. Ducatul de Sermonetta a fost dat fiului Lucretiei, Roderico, in momentul in care acesta avea doar doi ani. Trebuie spus ca, la inceputuri, dincolo de donatiile promise in schimbul alegerii sale, Alexandru al VI-lea a reprezentat speranta intr-o insanatosire a principiilor in virtutea careia sa poata fi restabilita ordinea intr-un oras ca Roma, unde, in timpul scurtei perioade in care tronul era vacant, se inregistrasera mai bine de 220 de omucideri. In Alexandru al VI-lea erau puse si sperantele pentru pastrarea pacii in Italia. Ales papa sub numele de Alexandru al VI-lea, Rodrigo a dat senzatia ca s-ar fi pocait, dar aceasta impresie a durat foarte putin. Pe vremea cand era cardinal, Pius al II-lea i-a reprosat intr-o scrisoare oficiala viata de libertinaj pe care, de altfel, Rodrigo nici nu-si dadea osteneala sa o ascunda; avea o relatie cu o romana, Vannozza de’ Cattanei, care fusese casatorita de trei ori. Rodrigo a avut cu aceasta patru copii, dar de la alte femei necunoscute mai avusese alti trei. Ca papa, Rodrigo a continuat sa aiba acelasi comportament aflat sub semnul placerilor, astfel incat i s-au mai nascut doi copii, ultimul catre sfarsitul pontificatului. Amanta sa oficiala ca papa a fost sotia lui Orsino Orsini, frumoasa Giulia Farnese, pe care contemporanii o numeau concubina papae sau, in batjocura, „sotia lui Cristos”. Din acest punct de vedere, figura lui Alexandru al VI-lea apare cu adevarat „enigmatica incat ramane un mister chiar si pentru ochii celui mai iscusit psiholog”, dupa cum remarca Gregorovius si este in afara de orice discutie faptul ca „senzualitatea sa nedomolita avea un caracter patologic”, dupa cum a observat Seppelt, chiar daca nu a fost primul suveran pontif care sa se comporte astfel. Borgia-pontiful „nu a fost decat un om, in sensul de biet om. Niciodata, poate, tiara n-a mai fost asezata pe capul unui om atat de nedemn de a fi loctiitorul lui Cristos”, afirma Franco Molinari. Mai trebuie spus ca nimeni nu s-a gandit sa se simta ofensat ca la curtea pontificala se incalca zilnic juramantul de celibat. Pe vremea cand facea parte din ordinul bisericesc, papa Piccolomini a avut el insusi copii naturali si a fost auzit punand la indoiala virtutile celibatului pentru preoti. A 18 august 1503, Alexandru al VI-lea a murit subit. In toiul luptelor care au izbucnit la moartea sa, a fost inmormantat la inceput in bazilica Sfantul Petru, fara o ceremonie deosebita si mutat apoi in subteranele Vaticanului, in asteptarea unei inmormantari conforme cu rangul sau. Osemintele i-au fost mutate din nou, ajungand la Santa Maria di Monserrato, biserica spaniola din Roma, unde au ramas abandonate mult timp, fiind definitiv asezate abia in 1889. Otravit din greseala? Asupra felului in care a murit papa Alexandru al VI-lea, cauza oficiala fiind malaria, au existat dintotdeauna indoieli serioase avansate de istorici ilustri ca Guicciardini, care sustine ca papa ar fi murit otravit din greseala, intr-unul din nenumaratele comploturi puse la cale de el impreuna cu fiul sau, Cesare, impotriva cardinalului Adriano Castellesi di Corneto, pe ale carei averi voiau sa puna mana. Cardinalul ii invitase sa pranzeasca la vila sa de pe colina Gianicolo si paharnicul, corupt de ei, turnase cantaridina, o otrava pe baza de arsenic, intr-un pahar de vin care trebuia sa ajunga la amfitrion; dintr-o neatentie fatala insa, paharul a fost baut de Alexandru al VI-lea. Aceasta ipoteza este totusi putin probabila, pentru ca alte izvoare ne informeaza ca in acea zi Castellesi insusi a fost prada unui atac de malarie, fara a mai pune la socoteala faptul ca si Cesare se molipsise de aceasta boala. „Ca magnetul asupra fierului” Pe vremea cand era vicecancelar, Rodrigo Borgia s-a remarcat printr-o figura distinsa si o extraordinara prestanta. Lumea considera ca este de o extraordinara frumusete: inalt, brunet, vioi sau nonsalant, mereu surazator, nu lasa pe nimeni indiferent. Femeile se lasau cucerite de farmecul sau; barbatii il admirau, dar erau invidiosi si gelosi pe succesele sale. Preceptorul sau, Gaspare da Verona, a observat puterea sa de seductie: „Vocea lui este insinuanta. Vorbeste cu caldura si blandete in acelasi timp. Ochii sai negri sunt magnifici. Are intotdeauna pa fata o expresie placuta de voiosie si de fericire. Conversatia lui emotioneaza sexul slab intr-un mod ciudat. Atractia sa actioneaza asupra lor ca magnetul asupra fierului. Dar el ascunde cu abilitate cuceririle, astfel incat nu se stie cate au fost.” Manevre simoniace „A fost ales pentru ca era nevoie de un cardinal forte… care cunostea cel mai bine nevoile Sfantului Scaun”, afirma istoricul Ferrara, preluand teza lui La Torre care sustine ca „cererile si promisiunile facute in cadrul acestui conclav… nu erau considerate de catre cardinali ca avand caracter de simonie”. Pentru Pastor, „nu incape indoiala ca au contribuit la aceasta alegere anumite manevre simoniace”, aceasta fiind si opinia celor mai multi istorici; putinii aparatori inversunati ai unei alegeri „cinstite” se agita in zadar si, chiar daca nu invoca amestecul Duhului Sfant, aduc motivatii politice. „Ar fi de-a dreptul ridicol sa se considere ca o alegere simoniaca s-ar limita doar la bani lichizi, pentru ca aceeasi valoare o aveau si diferitele beneficii ecleziastice promise de Borgia in conclav si indeplinite, imediat dupa alegere: postul de vicecancelar si propriul palat lui Ascanio Sforza, principalul sau sustinator, posesiunile lui Monticelli si Soriano cardinalului Orsini, Subiaco cu castelele aferente lui Colonna, Civitacastellana lui Savelli.” – Claudio Rendina, Papii. Istorie si secrete. Imediat dupa alegerea sa ca papa, Alexandru al VI-lea a oferit peste 80.000 de ducati sub forma de episcopii, abatii, multiple castiguri ecleziastice si un mare numar de feude, orase si castele. „Un papa sub orice critica” Cativa apologeti incearca sa ne faca sa credem ca Alexandru al VI-lea a fost usa de biserica, dupa cum remarca Claudio Rendina. Astfel, Ferrara afirma ca Alexandru al VI-lea a fost „un preot, in sensul cel mai strict al cuvantului; intelegator fata de tot ce era omenesc, dar rigid in privinta privilegiilor seculare ale religiei sale”. Un alt istoric, Fusero, afirma ca: „opera lui Alexandru al VI-lea avea drept scop salvarea unitatii lumii crestine… si apararea puritatii sale doctrinare”. Sunt afirmatii gratuite, sustine Rendina, singura realizare a pontificatului lui Alexandru al VI-lea care poate inspira religiozitate, fiind opera unui artist genial: Pietà lui Michelangelo. Chiar si apartamentul Borgia din Vatican, cu splendidele fresce ale lui Pinturicchio, pare sa evoce o atmosfera de crime nestiute. Realitatea este ca Alexandru al VI-lea a fost „fara scrupule, fara credinta, fara morala”, dupa aprecierea categorica a lui Gervaso, care ii recunoaste totusi o energie exceptionala si un simt politic infailibil, motiv pentru care il considera pe Alexandru al VI-lea „un papa sub orice critica”, dar, in acelasi timp, „un foarte mare monarh”. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro