Rezistenţa armată anticomunistă

 

 

 

Constituit numai din voluntari, localnici, acest batalion avea un efectiv de 1378 luptători repartizaţi în trei companii. Plutoanele fixe erau instruite de învăţătorul din sat, care era ofiţer de rezervă.

După 23 august 1944, o parte din batalion a fost capturată de nemţi, iar altă parte a fost prinsă de N.K.V.D., care i-a considerat “criminali de război politici”, pentru că au luptat voluntar împotriva Armatei Roşii, deportându-i la muncă forţată în Siberia.

După ce România a intrat în război împotriva URSS pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, românii au putut vedea ce înseamnă teroarea sovietică. Trupele ruseşti jefuiau, violau, ucideau cu sânge rece, iar ei, oameni de munte, au reacţionat. Potrivit studiilor de specialitate, în ordinea cronologică a constituirii,    s-au format următoarele grupuri, numite după conducătorul respectiv: Vladimir Macoveiciuc, Vladimir Tironiac, Ion Vatamaniuc, Constantin Cenuşă, Petre Maruseac, cu efective de 15-120 partizani. În luna iunie, aceste grupuri au intrat sub protecţia Comandamentului româno-german din Câmpulung Moldovenesc. Încadrarea partizanilor era aprobată de căpitanul Constantin Popovici şi toţi au trecut, ca şi plutoanele fixe, în serii, prin şcoala din comuna Sadova, unde au fost instruiţi suplimentar pentru lupta în pădure şi pe teren muntos.

După 23 august 1944, foştii partizani au fost urmăriţi de N.K.V.D., anchetaţi cu bestialitate şi împuşcaţi. Câţiva au fost condamnaţi de tribunale militare sovietice şi deportaţi la muncă forţată în Siberia, unde au dispărut. După instaurarea regimului comunist, vechilor partizani li s-au alăturat şi ofiţerii care luptaseră pe frontul de Răsărit, organele administraţiei antonesciene, considerată “fascistă”, membrii partidelor istorice, nu­mi­te “fasciste”, foştii legionari, etc. O parte din aceşti opozanţi, cei mai curajoşi au pus mâna pe arme şi au luat calea codrului, alăturându-se partizanilor veterani din timpul războiului.

 

 

Una dintre zonele în care fenomenul rezistenţei armate s-a manifestat intens şi timp îndelungat a fost cea a Banatului. Colonelul Ion Uţă – care dispunea de o importantă experienţă militară, administrativă şi politică (era membru al Partidului Naţional Ţărănesc) – a fost unul din cei mai importanţi lideri ai rezistenţei bănăţene. Oamenii din jurul lui au fost mai ales ţărani din satele de munte ale judeţului Severin, dar au existat contacte şi în oraşele importante din Banat. Legându-şi speranţele de izbucnirea mult-aşteptatului război dintre Est-Vest, colonelul Uţă a iniţiat un plan de constituire a unui „Bloc Naţional”, care să unifice toate grupurile de rezistenţă din Banat şi să declanşeze o răscoală anticomunistă generală în regiune. Informate la timp, structurile represive ale statului comunist au intervenit în forţă la începutul anului 1949, în timpul luptelor fiind ucişi mai mulţi partizani, inclusiv colonelul Uţă. Sub conducerea avocatului Spiru Blănaru, a comandorului Petru Domăşneanu şi a notarului Gheorghe Ionescu, având orientări politice diferite (primii erau legionari, iar cel din urmă naţional-liberal), la sfârşitul anilor ’40 ai secolului trecut s-au constituit mai multe formaţiuni anticomuniste în aceeaşi zonă montană a judeţului Severin. Pentru anumite perioade, aceste formaţiuni s-au unificat, dar datorită concepţiilor politice diferite, precum şi orgoliilor liderilor, au apărut fricţiuni, ceea ce a dus la destrămarea lor. Mai ales grupurile conduse de Blănaru şi Ionescu au avut ciocniri dure cu numeroasele efective ale Securităţii aflate în zonă. Victoria a fost în cele din urmă a Securităţii, liderii şi cei mai mulţi membri fiind prinşi. Inginerul Aurel Vernichescu şi avocatul Ioan Târziu, foşti membri ai Partidului Naţional Ţărănesc, erau în toamna-iarna anului 1948-1949 liderii unei formaţiuni de rezistenţă care activa în satele de la sud şi est de oraşul Caransebeş. „Organizaţia Naţională Creştină de Luptă Împotriva Comunismului, Partizanii României Mari” (cunoscută şi sub numele de „Vulturul Negru” sau „Bastionul Negru”) a fost constituită la Timişoara în toamna anului 1948 din iniţiativa lui Ion Tănase, funcţionar particular, şi el fost membru al Partidului Naţional Ţărănesc. Formaţiunea s-a extins în zona Banatului, plănuind declanşarea, la 18/19 martie 1949, a unei răscoale anticomuniste prin atacarea simultană şi ocuparea instituţiilor publice, a sediilor Partidului Comunist etc. în principalele oraşe din regiune, dar şi în sate.

Între cele două formaţiuni amintite s-a stabilit o colaborare în februarie-martie 1949.

Securitatea a prevenit însă acţiunea acestor anticomunişti, trecând la reţinerea membrilor şi susţinătorilor organizaţiei. Liderii şi membrii importanţi ai tuturor organizaţiilor amintite mai sus au fost reuniţi într-un lot exemplar, judecat la Timişoara, în iunie 1949, în cadrul unui proces-spectacol. S-au pronunţat mai multe condamnări la moarte, aduse la îndeplinire, iar ulterior alţi partizani au fost asasinaţi, chiar dacă nu primiseră decât condamnări la închisoare. În afară de aceste grupări, în Banat, au mai activat şi altele, subversive sau înarmate. De asemenea, au existat şi luptători anticomunişti izolaţi. Cel mai cunoscut caz a fost al lui Ion Banda, considerat ultimul luptător anticomunist din Banat, dar şi din România, el fiind anihilat abia în 1962.

 

 

Organizaţia Vlad Ţepeş II a acţionat în trei mari regiuni ale ţării: în Galaţi, Stalin (Braşov), Victor Lupşa din Zagon, în judeţul Bihor nu s-a găsit o asemenea dovadă. Acţionând mai mult în prima regiune, Victor Lupşa l-a împuternicit, în iunie 1949, pe Ion Neguţ din comuna Zagon, să organizeze în judeţele Buzău şi Braşov grupuri de partizani.

În vara anului 1948, Victor Lupşa şi Gheorghe Corneliu (Szarvas) înfiinţaseră organi­zaţia anticomunistă Vlad Ţepeş II, cu scopul de a răscula populaţia din regiunile muntoase.

După eşecul din Vrancea, Szarvas s-a retras împreună cu Lupşa spre Zagon. Fiind încercuiţi de trupele de Securitate şi fiind bolnav, Szarvas s-a împuşcat în pădure, cadavrul său fiind găsit la 17 mai 1951. Cu toate acestea, Tribunalul Militar Braşov l-a judecat la 6 iulie 1951 şi l-a condamnat la 25 ani muncă silnică, fiind şeful unui lot de 24 partizani şi sprijinitori. În aceeaşi zi s-a pronunţat sentinţa în cel de-al doilea lot de 24 sprijinitori în frunte cu Gheorghe Chelemen şi Maria Lupşa (soţia lui Victor Lupşa), ambii născuţi în comuna Sita Buzăului. Au fost 32 condamnaţi, din care 23 ţărani şi 7 muncitori, 22 fiind membri de partid.

 

În vara anului 1948, fraţii Ion şi Cristea Paragină, originari din comuna Crucea de Sus, judeţul Vrancea, au constituit un grup de rezistenţă anticomunistă numit “Vrancea”. Ion, proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie, legionar, fusese constrâns de arestările din 14/15 mai 1948 să se refugieze din Bucureşti în pădurile de pe Dealu Mare, aproape de satul natal. Iniţial, scopul lor a fost să organizeze lupta împotriva comunismului pe plan ideologic. Cum guvernul comunist a hotărât, în martie 1949, să declanşeze campania pentru colectivizarea forţată a agriculturii, iar pe de altă parte fraţii Paragină l-au cunoscut pe Mihai Timaru, tânăr ofiţer deblocat din armată şi refugiat în pădure, s-a schimbat şi obiectivul organizaţiei: grupul de circa 30 de luptători să se înarmeze şi să fie instruit de Timaru, pentru a proteja drepturile ţăranilor vrânceni asupra pământului moştenit prin hrisov de la Ştefan cel Mare.

În pădure s-au construit două bordeie, unul pentru tineri şi altul pentru vârstnici, săpate în pământ, bine aprovizionate şi camuflate. Aprovizionarea era asigurată de satele de munte, o stână, dar mai ales de mănăstirea Moşinoaia.

Erau necesare legături cu reprezentanţii satelor. Aşa s-a ajuns la căpitanul Nicolae Anghel, invalid de război (fără un ochi), fiul învăţătorului din satul Clipiceşti. El lucra cu Securitatea şi a reuşit să introducă în grupul de munte doi agenţi, Uşurelu şi Vrabie. În noaptea de 17/18 octombrie 1949, Ion Paragină, Timaru şi Vrabie se înţeleseseră să se ducă la crama căpitanului Anghel. Acolo, Ion Paragină şi Timaru au căzut în capcana Securităţii din Focşani.

Simultan, trupele de Securitate s-au concentrat în jurul celor două bordeie ale partizanilor, la Câmpuri, unde acţiona agentul Uşurelu. Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan, ambii studenţi au scăpat printr-o ieşire secretă, în timp ce Aurel Condrea, care le-a acoperit retragerea, a fost prins. Cinci securişti au plătit cu viaţa prinderea unui singur partizan. În schimb, partizanii din bordeiul “bătrânilor” au fost surprinşi în somn, complet nepregătiţi şi arestaţi. Partizanii prinşi au fost duşi cu două camioane la Securităţile din Panciu şi Focşani. La percheziţie, asupra unuia s-a găsit o listă cu peste 50 de elevi şi studenţi din “Frăţie” care au fost arestaţi în aceeaşi noapte.

În primăvara anului 1950, Cristea Paragină şi Gheorghiţă Bălan sunt trădaţi că se află într-o moară părăsită. Securitatea o înconjoară, Cristea Paragină a fost împuşcat, iar Gheorghiţă Bălan a fost condamnat la moarte, în contumacie, în procesul judecat la 25 octombrie 1950, la Galaţi. Au fost 64 de inculpaţi, din care 25 elevi. Ion Paragină şi Mihai Timaru au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Alţi 7 partizani din grupul Paragină au fost urmăriţi şi prinşi pe rând, până în 1953.

Gheorghiţă Bălan îl va întâlni pe Victor Lupşa, alături de care va organiza răscoala ţăranilor vrânceni din noaptea de 23/24 iunie 1950, eşuată. Prins în 1950, a fost executat la Jilava la 16 august 1952.

 

 

Spre a se apăra de valul de atrocităţi comise de trupele sovietice, localnicii au format “gărzi cetăţeneşti” în baza ordinului nr. 45000 / octombrie 1944 emis de Inspectoratul General al Jandarmeriei. Asemenea formaţiuni au luat naştere şi în jurul Mediaşului, la iniţiativa a trei studenţi medicinişti, Teofil Mija, Axente Păcurariu şi Ion Golea, militari în termen.

În pădurile Fetea, în apropiere de comuna Noul Săsesc, s-au construit adăposturi pentru alimente şi armament. Multe săptămâni s-au transportat cele necesare, numai noaptea, prin păduri, ferind căile de comunicaţie. Armamentul era rămas după trecerea frontului sau de la Legiunea de Jandarmi Sighişoara, iar grupul paraşutat din Germania adusese un aparat de radio emisie-recepţie. Radiotelegrafist era Maruşca.

În acele adăposturi s-au refugiat sute de oameni în anii 1945-1949, acolo fiind şi centrul de coordonare a rezistenţei anticomuniste din centrul Ardealului. Acţiuni armate s-au desfăşurat în anii 1945-1949. La 15 mai 1948, cu ocazia masivelor arestări de legionari, s-au descoperit şi adăposturile din pădurea Fetea, când au fost arestaţi aproape toţi cei care au trecut pe acolo. Unul din cei arestaţi a vorbit, la anchetă, de centrul de rezistenţă de la Fetea, şi de aici dezastrul. Din cei 15 arestaţi, unii au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, alţii au fost împuşcaţi fără judecată (Ion Golea, Ştefan Popa, Axente Păcurariu, Ion Samoilă).

 

După Banat şi Moldova, Maramureşul a fost a treia provincie aflată în pericol de a fi smulsă din trupul României. Deşi eliberat de sub horthyşti de Armata a 4-a română, sovieticii au introdus şi aici un regim de ocupaţie, numind ca prefect un avocat ucrainean, Ivan Odoviciuc. Reprezentantul Comisiei Aliate de Control, generalul Zaharascenko s-a instalat la Sighet şi aprobă activitatea ucrainenilor care cereau lui Stalin să admită trecerea Maramureşului la Ucraina Subcarpatică. Presa locală cerea acelaşi lucru, sub îndemnul sovieticilor.

Maramureşenii, ameninţaţi să treacă sub o nouă stăpânire străină au hotărât să ţină o adunare a românilor la Sighet, pe data de 5 martie 1945. Fiecare comună, pregătită de preoţi şi învăţători, şi-a trimis reprezentanţii. Sufletul mişcării a fost Gavrilă Mihali-Ştrifundă, primarul Borşei, care cerea demiterea lui Odoviciuc, numirea unui prefect român şi anularea cererii de anexare a Maramureşului la U.R.S.S.

Mii de români, cu căruţe, călăreţi şi pedestrime, mulţi înarmaţi cu arme de foc, s-au îndreptat spre Sighet. Celor din Borşa li s-au adăugat ţăranii din satele de pe văile Izei şi Vişeului. În fruntea coloanei, călare, mergea Gavrilă Mihali-Ştrifundă. La Dragomireşti, coloana s-a oprit şi a fost trimisă o delegaţie din trei membri care să discute cu reprezentanţii Comisiei Aliate de Control şi ai Comandamentului sovietic. Răspunsul a fost negativ. Ştrifundă cu borşenii lui înarmaţi a evitat conflictul deschis şi s-au întors. Ceilalţi au mers până la Vadu Izei, unde podul era aruncat în aer de ungurii în retragere. Acolo, oamenii lui Odoviciuc în uniforme sovietice au deschis foc de arme de pe malul opus. Au căzut câţiva români.

Au început arestările. Se urmărea prinderea conducătorilor. Gavrilă Mihali-Ştrifundă, s-a dus la Cluj, unde a reuşit să ajungă la Petru Groza şi să-i înmâneze un memoriu. Pe data de 7 aprilie 1954, Odoviciuc a fost destituit şi s-a refugiat în Ucraina. Dar cei care au condus mişcarea împotriva lui au fost urmăriţi şi arestaţi sub diferite pretexte. Unii, între care Gavrilă Mihali-Ştrifundă, înarmaţi, s-au refugiat în păduri. Spre a-l constrânge să se predea, Siguranţa i-a arestat feciorul, student la Cluj, ţinându-l ostatic. Acolo s-a îmbolnăvit de TBC şi a decedat în 1948.

În 1947, printr-un şiretlic, Ştrifundă a fost capturat de Manole Bodnăraş şi dus la Malmaison, pe Calea Plevnei. Oamenii din Câmpulung Moldovenesc au intervenit pe lângă Emil Bodnăraş şi acesta a hotărât să-l atragă de partea regimentului. L-a vizitat la Borşa, dar Ştrifundă l-a refuzat diplomatic.

Fiind urmărit în continuare, Gavrilă Mihali-Ştrifundă a dispărut în munţi din mai până în noiembrie 1949, când s-a predat. A fost condamnat şi a muncit la Canal până în mai 1951, apoi se angajează la o întreprindere forestieră din Bucovina, până în 1957. În 1958 a fost arestat şi condamnat la 8 ani închisoare. A murit în închisoarea Botoşani în 1961.

 

La dezlănţuirea teroarei comuniste, maramureşenii au răspuns în diferite feluri. Un cioban din Budeşti, Vasile Dunca a format un nucleu de rezistenţă compus din 11 oameni şi a început să cutreiere satele de pe valea Cosăului, spre a pedepsi pe comunişti. A fost prins prin trădare şi împuşcat de plutonierul Coza din Săpânţa. După altă ciocnire, au fost prinşi şi condamnaţi ceilalţi membri ai grupului, originari din comunele Călineşti, Sârbi, Budeşti şi Borşa.

 

În anii 1948-1949, fraţii Vasile şi Ion Popşa din Sighet, ambii studenţi au hotărât să organizeze o mişcare de rezistenţă anticomunistă pe Valea Izei, laIeud şi Rozavlea. Gruparea era formată din 9 membri, preoţi, studenţi şi elevi. Depistată de timpuriu, Vasile Popşa a fost împuşcat în ziua de Paşti, 1949. Ion Popşa a scăpat atunci, dar a fost capturat spre sfârşitul anului şi trimis spre a fi “reeducat” în penitenciarul Piteşti. Au urmat numeroase arestări şi condamnări. Centrul N.K.V.D. de la Sighet, condus de maiorul Davidenko, funcţiona fără greşeală.

După lichidarea grupului de la Ieud, trei din membrii săi au reuşit să scape şi să se alăture, prin Vasile Paşca din Tg. Lăpuş, grupului de rezistenţă “Ţibleşul”. (vezi 6.5.).

 

Organizarea rezistenţei anticomuniste din Dragomireşti a fost făcută de Ion Popşa, în martie 1949, iar conducătorul grupului a fost ţăranul Ion Ilban. Cei 7 membri ai grupului au fost descoperiţi în luna mai 1949, dar au reuşit să fugă în pădure, în Munţii Ţibleşului. Acolo au întâlnit pe fraţii Gheorghe şi Dumitru Paşca din Săliştea de Sus, care le-au dat arme şi grupul de partizani s-a mărit. În vara şi toamna anului 1949, au avut câteva ciocniri cu urmăritorii, apoi şi-au construit un adăpost în faţa Călimanului.

În februarie 1950, adăpostul a fost descoperit de un paznic de vânătoare, Gheorghe Şimon-Răchită. Acesta a promis partizanilor că nu-i va denunţa, dar până la urmă i-a trădat şi a început să umble cu securiştii pe urmele lor. Prevăzător, Ilie Zubaşcu, unul din cei mai buni partizani din grup, a propus schimbarea adăpostului. Într-o zi, au auzit semnalul convenit cu Răchită. Venea cu o mulţime de securişti care încercuiau zona. Partizanii au ieşit din încercuire şi timp de o lună au stat liniştiţi în pădurea de pe Măgura. În altă zi a dat peste ei un dezertor, care a fost sfătuit să se predea şi a jurat că nu-i va denunţa. După două săptămâni s-au trezit încercuiţi de trei cordoane de securişti. Partizanii s-au despărţit în grupe de câte doi şi au scăpat şi de această dată.

Ca răzbunare, securiştii au intrat în comună şi au început să bată oamenii la întâmplare. Au fost arestaţi vreo 150, familii şi rude. Partizanii s-au hotărât să se predea, spre a-i scăpa de chinuri. Au fost duşi la Sighet, unde Ilie Zubaşcu a fost ucis în timpul anchetei, apoi au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Cluj 38 de inculpaţi.

A scăpat numai Gheorghe Paşca. După ce fratele său a fost ucis, a plecat spre Săliştea de Sus, cu securiştii după el, conduşi de acelaşi Răchită. Paşca l-a avertizat prin diferiţi oameni, dar Răchită a continuat să-l urmărească, până când a primit un glonţ drept în frunte.

Gheorghe Paşca a murit în păduri, împuşcat în ziua de 6 februarie 1956. A trăit cu Ioana Vlad, a doua soţie, în pădure. Acolo i s-a născut fetiţa, iar în luna mai 1953 soţia era din nou gravidă în luna a 6-a. A fost arestată şi anchetată la Miliţie. Cel de al doilea copil, Gheorghe, născut în temniţă, avea numai doi ani şi jumătate când i-a fost împuşcat tatăl.

 

Partizanii din Ţara Lăpuşului au acţionat împreună cu cei din Maramureş, vreme de 4 ani, sub conducerea pădurarului Nicolae Pop din comuna Lăpuşu Românesc. Om bun şi drept, în anul 1944, salvase câteva familii de evrei pe care horthyştii le-ar fi trimis la Auschwitz. Securitatea îl urmărea pentru că ajuta pe fugarii ascunşi prin păduri şi erau muritori de foame. Fusese şi membru al P.N.Ţ-Maniu. În mai 1949, profesorul de religie Vasile Paşca din Târgu Lăpuş, fusese prins ieşind din casa lui Nicolae Pop, noaptea. Securiştii au intrat ca să-l aresteze, dar el şi-a luat arma de vânătoare şi a ieşit prin uşa din spate, în pădure. Cu ajutorul unui alt partizan, l-a scăpat şi pe Vasile Paşca şi s-au unit cu trei partizani maramureşeni. Copiii lui Nicolae Pop, Aristina, elevă, şi Achim, ameninţaţi cu arestarea, s-au alăturat grupului. Conducător a fost ales Nicolae Pop, cunoscător al pădurilor din zonă.

În august 1950, li se alătură încă 7 tineri din Ieud, grupul atingând efectivul de 17 luptători. Erau ajutaţi de zeci de localnici. Toţi erau însă urmăriţi informativ, iar teroarea asupra ţăranilor pentru a-i sili să intre în colectiv, creştea. Familiile partizanilor erau arestate, bătute, umilite. Soţia lui Nicolae Pop a zăcut la pat 17 săptămâni după ce a venit de la Miliţie. La 15 august 1952, zeci de familii din zona Lăpuşului au fost deportate în Bărăgan, până în anul 1957, tăindu-se astfel căile de aprovizionare ale “oamenilor de pădure”, iar casele lor incendiate.

În munţi, în păduri, viaţa este dură. Alimentele se distribuiau cu raţia. Se dormea direct pe pământ, iepureşte. Iarna, înfăşuraţi în pături, pe zăpadă, sub cerul liber. Deplasarea pe zăpadă se făcea cu hârzoabele, nişte împletituri de nuiele de formă circulară, pentru a nu se afunda în zăpadă, iar ştergerea urmelor era obligatorie. Pentru iernat îşi construiau bordeie săpate în pământ, căptuşite şi podite cu lemn de fag, apoi acoperite şi camuflate cu frunziş şi arbuşti. Hrana se pregătea numai noaptea, pentru ca fumul să nu-i trădeze.

În iarna anului 1952, Securitatea a descoperit bordeiul partizanilor, dar, alarmaţi la timp, au scăpat. Rămânând fără adăpost şi alimente, grupul s-a dispersat, pentru a supravieţui mai uşor. Zona a fost invadată de trupele de Securitate, care scotoceau sistematic. Partizanii erau căutaţi şi cu avionul. Nicolae Pop a paralizat de partea dreaptă şi nu mai putea vorbi. Avea 54 de ani. S-a spovedit şi împărtăşit la călugărul din satul Ungureni şi a cerut, prin semne, să fie predat Miliţiei, unde a dispărut. Rămas fără conducător, grupul Ţibleşul a fost lichidat cu uşurinţă, de regulă prin trădare. Cei capturaţi au fost judecaţi la Oradea de vestitul general maior de justiţie Alexandru Petrescu. Câţiva au fost împuşcaţi în luptă, între care preotul unit Atanasie Oniga.

 

Ţăran din satul Odeşti, comuna Băseşti, din Maramureş, născut în 1911, orfan de război, era foarte priceput în prelucrarea lemnului. A făcut războiul pe frontul de est.

Vasile Blidaru a intrat în conflict cu gestionarul cooperativei din sat, care era necinstit. Ca răzbunare, acesta l-a denunţat ca duşman al regimului comunist şi Blidaru a fost arestat la 15 august 1949, dar a evadat. Spre a-l sili să se predea, i-a fost arestată şi torturată familia.

Cei care s-au prezentat drept fugari, în scopul de a-l trăda, au fost bătuţi zdravăn.

Se pare că între 1951 şi 1956 a reuşit să ajungă la Triest şi la Roma, unde a fost instruit pentru culegerea şi transmiterea de informaţii secrete, acte de terorism şi diversiune. În 1956 a revenit în ţară, dar nu a făcut altceva decât să se răzbune pe cei care i-au făcut rău şi l-au adus în situaţia de a trăi prin păduri. Blidaru a fost cel mai violent partizan din Maramureş, mergând până la lichidarea fizică a duşmanilor săi. A acţionat în zona Codru, situată la interferenţa judeţelor Maramureş, Satu Mare şi Sălaj.

A căzut în luptă, într-o ambuscadă, în vinerea de Rusalii a anului 1958. Soţia fusese obligată să divorţeze de el, dar a fost condamnată la 10 ani temniţă grea, pentru că i-a fost soţie.

Teodor Şuşman (senior) a fost primar al comunei Răchiţele, judeţul Cluj. Urmărit de comunişti, în august 1947, fuge în Munţii Bihorului împreună cu fiii săi, Teodor (junior) Avisalon şi Traian, cu Nuţu Bortoş, Gheorghe Mihuţ şi Ion Ciota, fost şofer al mareşalului Antonescu. În toamna anului 1948 au fost găzduiţi în casa pădurarului Mihai Giurgiu (Jurj) de pe Valea Someşului. În primăvara anului 1949 au revenit în munţi, având sălaşul în apropiere de cel al doctorului Capotă, cu care au colaborat strâns. Prin Ion Giurgiu, Teodor Şuşman avea legături cu locuitorii din Fildu de Sus şi din Huedin, unde exista un nucleu subversiv alcătuit dintr-un preot şi 8 ţărani. În august 1950, casa lui Mihai Jurj este atacată de Securitate. El fuge în munţi împreună cu soţia sa, Lucreţia, şi un unchi, Oneţ Roman, alăturându-se grupului Teodor Şuşman, ascuns pe atunci în judeţul Mureş. Securitatea se răzbună pe familie. Ecaterina Şuşman moare în urma torturilor, iar ultimii doi copii, Emil şi Romulică sunt arestaţi. Traian Şuşman, a fost prins la 12 decembrie 1948 şi condamnat la doi ani închisoare, apoi i se fixează domiciliu obligatoriu în Bărăgan, cu prelungire din doi în doi ani, deşi era tebecist, până când au fost lichidaţi toţi membrii grupului. În 1952, 3 partizani sunt ucişi în luptă, iar Teodor Şuşman (senior) se sinucide. În 1954, soţii Jurj sunt prinşi în Munţii Bihorului. Mihai Jurj este ucis în luptă, Roman Oneţ este condamnat la moarte şi executat la Oradea, în 1955, iar Lucreţia Jurj, bolnavă de tuberculoză, la muncă silnică pe viaţă. În noaptea de 1/2 februarie 1958, Teodor Şuşman (junior) şi Avisalon sunt încercuiţi în satul Trainiş şi luptă până la epuizarea muniţiei. Securiştii au dat foc şurii şi cei doi fraţi au ars de vii. Fuseseră trădaţi.

În 22-24 iulie 1958, are loc procesul grupului Şuşman, la Tribunalul Militar Cluj, dar nici un Şuşman nu era prezent. Toţi fuseseră ucişi, după ce rezistaseră comunismului timp de 10 ani, cu arma în mână. Grupul Teodor Şuşman nu a avut crime la activul său.

 

Tot pe versantul oriental al Munţilor Apuseni a operat şi grupul Dabija-Macavei. Maiorul Nicolae Dabija era originar din Galaţi şi era văr cu Gheorghe Gheorghiu-Dej. Participant la războiul din Caucaz, pentru modul competent cum şi-a condus ostaşii în luptele de la Novorosiisk şi Perekop, a fost avansat la gradul de maior, citat prin Ordin de zi pe Armată şi a primit ordinul “Mihai Viteazul” chiar din mâna mareşalului Antonescu. S-a stabilit în Aradul Nou prin căsătoria cu fata protopopului Cârnaţiu din Turda.

Fraţii Traian, Alexandru, Viorel şi Nicolae Macavei erau nepoţii conducătorului ţărănist Ştefan Cicio Pop, motiv pentru care au fost urmăriţi de comunişti cu o îndârjire rar întâlnită. Urmăriţi de jandarmi pentru “contrabandă cu aur”, au rănit patru poliţişti, apoi s-au refugiat în munţi în vara anului 1948. În luna octombrie 1948 ei au împuşcat în cursul unei lupte doi plutonieri majori de jandarmerie.

În februarie 1948, prin intermediul maiorului deblocat Ioan Opreanu, maiorul Dabija a cunoscut pe fraţii Macavei şi au constituit gruparea denumită “Frontul Apărării Naţionale - Corpul de Haiduci”, care a lansat manifeste şi se pregătea pentru acţiuni puternice în vara anului 1949. În acest scop, la 20 decembrie 1948, au jefuit suma de 320 000 lei de la Percepţia Teiuş. În paralel, s-au căutat legături în Bucureşti. Prin cumnatul său, maiorul deblocat Nicolae Niţescu, Dabija trebuia să primească informaţii cifrate cu caracter militar şi politic. Cifrul şi un chestionar s-au găsit asupra lui Niţescu, cât şi asupra lui Dabija.

Prin alt cumnat, Mihai Angheluţă, fost funcţionar al Ministerului Afacerilor Externe, Dabija a obţinut o audienţă la consulul turc la Bucureşti, căruia i-a înmânat un memoriu scris în limba franceză, cu rugămintea de a-i face legătura cu Misiunea Americană. După două zile, prin telefon, a primit răspunsul negativ.

În mai 1948, Dabija a luat contact la Bucureşti cu generalul Dumitru Petrescu, fost ataşat militar la Washington, spunându-i ce intenţii are şi că se pune sub ordinele sale, rugându-l să-l ajute prin legăturile ce le are cu cercurile americane. În cazul izbucnirii războiului cu sovieticii, Dabija intenţiona să blocheze defileurile Mureşului, Someşului, Oltului, Prahovei, Dornei şi să întreprindă sabotaje în zona petroliferă.

În februarie 1949, grupul Dabija-Macavei şi-a stabilit locul de adăpost şi apărare pe Muntele Mare (1825 m). Aici şi-a construit un bordei întărit cu grinzi rotunde de brad, încăpător şi cu paturi suprapuse. În apropiere de “cazemată” au construit un bordei îngropat ce servea ca depozit.

Numărul total al celor implicaţi în activitatea grupului era de peste 400 de oameni. În paralel, luase fiinţă o organizaţie subversivă de sprijin a partizanilor, denumită “Liga apuseană a moţilor” care avea nuclee constituite în toate satele de pe Valea Arieşului. Moţii excelau prin sărăcie, dar şi prin patriotism. Comuniştii erau duşmanii lor de moarte.

În ianuarie 1949, Securitatea Turda a recrutat prin şantaj pe Augustin Râstei din comuna Bistra. Acesta îl găzduise pe Dabija şi a fost forţat să colaboreze la prinderea lui, spre a scăpa de închisoare. Pe baza garanţiei fraţilor săi vitregi, Avram şi Traian Ihuţ, a fost primit în grup şi l-a convins pe Avram Ihuţ să se predea. De la acesta, Securitatea a aflat că pe Muntele Mare sunt numai şapte partizani. A doua zi, la 2 martie, au sosit încă 17 partizani trimişi de fraţii Macavei, iar în zilele următoare erau aşteptate alte câteva grupuri de partizani înarmaţi, din judeţul Alba. Maiorul Dabija a hotărât ca noii sosiţi să depună jurământul în ziua de 4 martie.

În noaptea de 3/4 martie 1949, adică în cea premergătoare zilei când trebuia să se depună jurământul, o companie din Batalionul 7 de Securitate Floreşti din regiunea Cluj, împreună cu securişti din Câmpeni şi numeroşi activişti de partid din zonă au încercuit tabăra grupului Dabija şi au ţinut-o sub tirul armelor toată noaptea. În zori, maiorul Dabija a ordonat să se deschidă foc împotriva inamicului. S-a încercat să se spargă încercuirea prin aruncarea unor grenade şi au reuşit să scape şase partizani: maiorul Dabija, Traian Macavei, Traian Ihuţ, Ioan Mişu, Cornel Pascu. În adăpost au murit 5 luptători: 4 bărbaţi şi soţia maiorului. Printre morţi era şi Ioan Cigmăian. Dintre partizani au fost luaţi 14 prizonieri (în momentul atacului erau numai 25). Disproporţia de forţe era destul de mare: de 6 la 1. Din cei 150 de securişti au murit trei (un subofiţer şi doi ostaşi) şi au fost răniţi 5 ostaşi din Batalionul 7 Securitate Floreşti-Cluj.

A doua zi, un pluton de soldaţi şi câţiva oameni din Bistra au revenit la locul luptei, au distrus bordeiul, au aruncat cele 5 cadavre în beciul-depozit, au azvârlit pietre, bârne şi pământ peste morţi, considerându-l mormânt.

Securitatea a început să-i vâneze pe cei scăpaţi de pe Muntele Mare şi pe cei care i-au sprijinit. Maiorul Dabija este trădat şi prins pe Valea Dobrei. La 8 martie sunt ucişi trei oameni şi grav rănit Alexandru Maxim, care va fi judecat şi condamnat la m.s.v., dar Securitatea nu se mulţumeşte cu atât: va fi luat din închisoare şi asasinat la 2 aprilie 1950. Ioan Turcu, elev din Vingard va fi ucis în anchetă, în aprilie 1949, la Securitatea Alba Iulia. La Aiud, în noaptea de 5/6 martie 1949, sunt împuşcaţi în casa lor doi soţi. La 7 octombrie 1949, sunt ucişi doi ţărani în Cheile Runcului. La 20 august 1950 vor fi asasinate de Securitatea Turda trei persoane: Ion Trifa (fratele episcopului Viorel Trifa) şi alţi doi ţărani, după ce au fost torturaţi.

Procesul grupului Dabija se judecă la 30 septembrie 1949: 7 sunt condamnaţi la moarte şi executaţi la 28 noiembrie 1949 la Sibiu (Nicolae Dabija, Titus Onea, Ioan Scridon, Gheorghe Opriţă, Traian Mihălţan, Augustin Raţiu, Silvestru Bolfea), iar 5 partizani, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă. Patru luni mai târziu, la 2 aprilie 1950, aceştia cinci vor fi ridicaţi din penitenciare şi asasinaţi de Securitatea Cluj: Alexandrina Pop, Mihai Angheluţă, Simion Moldovan, Nicolae Niţescu şi Alexandru Maxim.

Sprijinitorii partizanilor din grupul Dabija au fost judecaţi în 12 sau 13 loturi. Dacă nu ar fi fost trădat şi ar fi făcut fuziunea cu grupul lui Ştefan Popa, grupul maiorului Dabija ar fi devenit un adversar de temut pentru Securitate.

Trupele de Securitate şi Miliţia au pierdut în total 5 morţi şi 9 răniţi, cele mai grele pierderi suferite în lupta pentru lichidarea unui grup de partizani.

Maiorul Emil Oniga, născut la 29.7.1901, camarad cu maiorul Dabija, a creat, încă din anul 1948, o organizaţie anticomunistă din militari. Au fost trădaţi şi arestaţi în 1949. Faptul că se înţeleseseră să fuzioneze şi maiorul Oniga n-a mai trecut pe la Dabija, l-a determinat pe acesta să-l considere trădător. E posibil şi acest fapt, dar poate a fost constrâns prin tortură.

Constituit în 1948 din 7 membri, grupul condus de Ştefan Popa îşi avea sălaşul tot pe versantul oriental al Munţilor Apuseni şi anume pe Vârful Piatra Caprei, din judeţul Alba. Opera, deci, în apropiere de grupul maiorului Dabija.

Din acest grup a făcut parte şi Bratu, sublocotenent deblocat, fost student, fost legionar. Preotul greco-catolic Nicolae Suciu a făcut parte din conducerea organizaţiei; Petre Mărgineanu, fratele profesorului Nicolae Mărgineanu, condamnat în procesul Pop-Bujoiu; Silvestru Bolfa; ofiţerul invalid Nicodim Lazăr şi Alexandru Maxim, anterior membru al grupului Dabija, în total ajungând la 20 de membri.

Alexandru Maxim, în anul 1948, a luat legătura prin Nicu Marin cu studentul Radu Ionescu, fost membru al Tineretului Universitar Naţional Ţărănesc (TUNŢ). Acesta, împreună cu Ion Robu, secretar general al TUNŢ pe capitală, l-a împuternicit pe Maxim să organizeze nuclee ţărăniste în judeţul Alba. După ce a luat legătura la Cluj cu Seimereanu, văr cu Radu Ionescu, Alexandru Maxim a pornit la organizarea nucleelor P.N.Ţ., bazându-se pe preoţi şi pe gospodarii satelor din judeţele Alba şi Târnava Mică. Această organizaţie subversivă ţărănistă s-a extins cu repeziciune şi în judeţul Turda. Între timp, Alexandru Maxim a intrat în grupul maiorul Dabija, iar după dispersarea acestuia a trecut în grupul lui Ştefan Popa.

Organizaţia P.N.Ţ. ţinea şedinţe în care se stabileau cotizaţiile în bani şi alimente pentru sprijinirea partizanilor din munţi şi hotăra modul de atacare a sediilor autorităţilor comuniste din comune. Hotărâse fuziunea cu grupul Dabija.

În luna februarie 1949, Ştefan Popa a împuşcat, rănind grav un subofiţer de Securitate din Teiuş şi un altul la Aiud. După lichidarea grupului Dabija, a fost depistat şi grupul Ştefan Popa, acesta fiind ucis în timpul luptei, în martie 1949. Până la 23 iulie 1949, Securitatea arestase 177 partizani şi sprijinitori ai acestora.

A existat o legătură cu Ioan Popa, sergent în Regimentul 9 Cavalerie din Oradea, care a creat în cadrul regimentului o organizaţie intitulată “Vulturul Negru” din 11 membri.

Avocatul Leon Şuşman din Ocna Mureşului nu era rudă cu Teodor Şuşman din Răchiţele. Fiind urmărit de organele comuniste de represiune, este nevoit să-şi părăsească locuinţa şi să plece împreună cu Gheorghe Şuşman, fratele său, în comuna Ponor, unde sunt găzduiţi de pădurarul Nicolae Jurj. În anul 1946, s-au mutat în comuna Poşaga, pe Valea Arieşului. În Munţii Apuseni, în mijlocul moţilor, se simţeau mai în siguranţă. În anul 1949, Leon Şuşman a luat legătura cu grupul “Grimalschi”, paraşutat din Germania Occidentală în scop diversionist.

Un grup de trei partizani conduşi de Cornel Diac au reuşit să scape şi erau semnalaţi în regiunea Alba, Târnava Mică, Luduş, în anii 1950-1951. S-au stabilit în casa lui Vasile Crişan, unde au stat până la 18 iulie 1957, când Securitatea a înconjurat locuinţa şi a fost folosită forţa armată pentru a-i captura pe cei dinăuntru. Au fost împuşcaţi mortal Leon Şuşman şi preotul Simion Roşa, iar Vasile Crişan, gazda, a fost rănit şi arestat. În aceeaşi zi au mai fost arestaţi alţi doi locuitori. Arestările au urmat la 4 august 1957, apoi au continuat în serie până la 20 octombrie 1957. Din comuna Poşaga au fost arestaţi şi condamnaţi circa 140 de persoane, iar 58 de familii au fost deportate în Bărăgan, cam o treime din sat. Au fost condamnaţi la moarte şi executaţi 5 partizani din grupul Leon Şuşman, Vasile Crişan, Teodor Trâncă, Ilie Vlad, Vasile Bicuţ şi Vasile Răfăilă. Cruzimea represiunii avea scopul de a înspăimânta pe localnici, deşi n-au avut la activ crime.

În Munţii Apuseni, pe Valea Drăganului, locuitorii s-au ridicat la luptă împotriva politicii de colectivizare forţată a agriculturii impusă de comunişti. În septembrie 1948, se organizează pentru apărare grupuri de partizani, în componenţa cărora intrau legionari, ţărănişti, militari deblocaţi, oameni fără apartenenţă politică. Medicul veterinar Iosif Gheorghe Capotă, secretar P.N.Ţ. din Huedin - Cluj, ajutat de doctorul Alexandru Dejeu, avocatul Mureşanu din Beiuş şi alţii, au luat iniţiativa multiplicării unor manifeste prin care să lămurească problemele care frământau pe ţărani.

Grupul Capotă a fost ajutat de gazde şi iscoade, preoţi, notari, avocaţi, pădurari, dar mai ales de ţăranii de la Stâna de Vale, de pe Muntele Vlădeasa. Neavând arme suficiente pentru a se apăra, au fost arestaţi în urma unei acţiuni combinate a DRSP Oradea cu DRSP Cluj, la 20 noiembrie 1948. După o anchetă dură, doctorii Capotă şi Dejeu au fost condamnaţi la moarte şi executaţi la Gherla, în seara zilei de 2 septembrie 1958. În lot au fost 23 de ţărani din satul Brăişor, judeţul Cluj. Cinci au fost condamnaţi la muncă silnică pe viaţă, ceilalţi primind pedepse până la 25 de ani închisoare.

  

Paraşutat din Germania, în iarna lui 1945, Gligor Cantemir şi-a amenajat o tabără pe Muntele Drocea, lângă Gurahonţ, dizolvată la scurt timp. Începând din anul 1945, militari români înarmaţi s-au refugiat în munţi, spre a nu fi arestaţi.

Începând din iunie 1947, comuniştii n-au mai respectat înţelegerea din 1945 cu legionarii, întrucât îşi atinseseră obiectivele: câştigaseră alegerile prin forţă şi fraudă, iar P.N.Ţ. era în curs de lichidare.

Începând din 1947, s-au realizat legături între satele din munţi, iar Gligor şi prietenii săi s-au ascuns în păduri sau la prieteni.

În noaptea de 14/15 mai 1948 au fost arestaţi masiv legionarii. Mulţi au fugit în păduri, la cei din rezistenţă. Atunci a fost prins curierul Centrului, un student, care a fost torturat până când Siguranţa a aflat consemnul dintre Centru şi curierul din Arad, la care s-a găsit evidenţa tuturor legionarilor din judeţ.

În noaptea de 20/21 decembrie 1948, Gligor Cantemir a fost arestat în comuna Cil. În 1949, 40 de oameni au fost judecaţi în două procese, dar organizaţia iniţiată de Gligor Cantemir şi-a continuat activitatea. Au avut loc ciocniri cu Securitatea în comuna Iosăşel şi în august 1949, la 4 noiembrie 1950 şi, în final, la 28 mai 1952. Locotenentul Lazăr Maier şi sublocotenentul Haidu au fost răniţi. Au fost ucişi partizanii Ioan Jurcuţa, Iulian Hagea, Ioan Luluşa, Pavel Dobre ş.a., în luptele din Munţii Zarandului şi Munţii Codrului.

 

Răscoala ţăranilor din judeţul Bihor, datorită impunerii colectivizării agriculturii şi obligării ţăranilor de a treiera la arie, de unde autorităţile reţineau mai întâi cotele exagerat de mari, încât oamenii se întorceau acasă doar cu paiele, a izbucnit şi în judeţul Arad. În zilele de 1 şi 2 august 1949, s-au răsculat ţăranii din următoarele comune:

1.       Ateaş;

2.       Apateu, unde au fost împuşcaţi pe loc trei ţărani şi arestaţi 22. În noaptea de 3/4 august au mai fost împuşcaţi doi ţărani.

3.       Berechiu, unde la 1 august a fost ucis pe loc un ţăran şi arestaţi 18. La 11 august a mai fost împuşcat un ţăran.

4.       Chereluş;

5.       Gurba;

6.       Moţiori; au fost arestaţi 10 ţărani;

7.       Şepreuş, unde la 1 august a fost incendiat sediul Comitetului Provizoriu şi arhiva, au fost împuşcaţi 4 ţărani şi arestaţi 57.

8.       Şiclău;

9.       Sintea Mare;

10. Şomoşcheş, unde la 1 august a fost bătut preşedintele Sfatului Popular Judeţean, s-au tăiat firele telefoanelor, au fost împuşcaţi doi ţărani şi arestaţi 49. Numai în 4 comune au fost asasinaţi 12 ţărani. Au fost deportate imediat familiile acestora (33 oameni) şi au fost urmărite alte 30 de persoane. În cinci comune au fost arestaţi 156 de ţărani. La 3 august 1949, din staţia Cermei a plecat o garnitură de tren cu deportaţi spre Câmpia Bărăganului, în Muntenia.

 

Populaţia Dobrogei este alcătuită în bună parte din aromâni (macedoromâni), locuitori aduşi din Macedonia, majoritatea oieri, oameni sărmani. Asupra lor a exercitat o influenţă puternică Mişcarea Legionară, pentru că erau buni creştini şi patrioţi.

În vara anului 1947, înţelegerea încheiată în decembrie 1945 între comunişti şi legionari s-a deteriorat. Tot timpul s-au suspectat reciproc, iar după consolidarea regimului impus de sovietici, Siguranţa a început să-i aresteze pe legionari sub diverse pretexte, de regulă predarea recoltelor şi colectivizarea.

Prin luna iulie 1947, Nicolae Fudulea s-a întâlnit cu Nelu Rusu la Bucureşti, unde au hotărât organizarea rezistenţei anticomuniste în Dobrogea. În anul 1948, fraţii Nicolae şi Dumitru Fudulea din comuna Eschibaba (Vasile Alecsandri), judeţul Tulcea, s-au refugiat în pădurea Tistimelu. Ei vor fi conducătorii grupurilor de rezistenţă din Dobrogea de nord, în timp ce rezistenţa din sudul Dobrogei va fi condusă de Gogu Puiu, legionar macedoromân, revenit din Germania cu câţiva camarazi.

Pădurile Dobrogei s-au umplut cu refugiaţi după arestările din 14/15 mai 1948. Potenţialul rezistenţei a scăzut prin lipsa celor arestaţi, compensat prin modul de organizare stabilit de cei trei conducători. S-au creat nuclee de rezistenţă armată pe localităţi, capabile să acţioneze independent, având fiecare un conducător. Ele erau coordonate de grupul de comandă printr-un sistem de curieri bine pus la punct, o particularitate a rezistenţei din Dobrogea. Dăm câteva exemple de astfel de localităţi: Camena, Casimcea, Ciocârlia, Cobadin, Cogealac, Dulgheru, Mihai Viteazu, Mihail Kogălniceanu, Ovidiu, Târguşor.

Represiunea a început în vara anului 1948. În afară de arestări, Securitatea a împuşcat în scop de intimidare, începând din iunie 1949, numeroşi ţărani care s-au opus la colectivizarea agriculturii. Comuniştii planificaseră Dobrogea ca prim exemplu de colectivizare totală. Victor Duşa şi Vasile Vâlcu erau responsabili pe linie de partid, în timp ce din partea Securităţii răspundeau Nicolae Doicaru şi Nicolae Ceauşescu. Cu sprijinul Armatei, al Miliţiei şi al trupelor de securitate, s-a pornit ca la război. Ţăranii erau arestaţi sau deportaţi, iar cei mai hotărâţi se refugiau în păduri, înarmaţi, unde opuneau rezistenţă. Au fost ciocniri sângeroase, suferinţe de nedescris.

În iulie 1949, Florica Bagdasar, macedoneancă, a fost trimisă ca să medieze şi să promită. Ea şi-a trădat fraţii, atrăgându-i în capcană. În timpul discuţiei, Securitatea i-a înconjurat şi au început arestările. Gogu Puiu abia a scăpat cu o maşină, mergând spre sud, până la Cobadin. În timp ce discuta planul acţiunii cu oamenii săi, Securitatea i-a reperat şi i-a încercuit. Confruntarea s-a soldat cu morţi de ambele părţi. Gogu Puiu s-a sinucis cu o grenadă. Au fost arestaţi numeroşi ţărani din satele vecine şi condamnaţi de Tribunalul Militar Constanţa. Cinci au fost condamnaţi la moarte şi executaţi.

În februarie 1950, 38 de luptători dobrogeni, condamnaţi anterior la pedepse pe termen limitat, au fost ridicaţi din penitenciarele Aiud şi Gherla şi transferaţi la Timişoara, unde au fost asasinaţi.

La 9 martie 1950, Securitatea atacă bordeiul fraţilor Fudulea, în pădurea Babadag. Este ucis Dumitru Fudulea, iar Nicolae Fudulea, Ion Cotan şi Stere Grasu sunt arestaţi. Fuseseră trădaţi de ciobanul Nichita Nazarie.

Conducerea organizaţiei este preluată de Stere Alexe. În septembrie 1950, în noaptea execuţiei, Nicolae Fudulea evadează, dar Stere Grasu este împuşcat mortal. Nicolae Fudulea este rănit şi prins în comuna Calfa, la 30 martie 1952. Va muri trei luni mai târziu.

Bilanţ provizoriu al represiunii din Dobrogea: 15 asasinaţi în diferite comune; 10 condamnaţi la moarte şi executaţi; 74 morţi în închisori şi lagăre de muncă forţată; 38 asasinaţi la Timişoara, deşi aveau condamnări pe durată limitată; 840 morţi în lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră.

În luna septembrie 1947, un grup de 13 tineri elevi şi studenţi au construit un adăpost - buncăr în munţi, în punctul numit Uturea, aflat la 12 km nord de Moineşti, în judeţul Bacău. El era destinat depozitării armamentului şi muniţiei, dar şi loc de refugiu şi centru de rezistenţă în caz de nevoie. Situat pe Valea Trotuşului, în cazul izbucnirii războiului între americani şi ruşi, grupul de partizani constituit aici ar fi împiedicat trecerea trupelor sovietice către apus, dar şi retragerea lor. O mulţime de localnici ar fi mărit efectivul grupului, căci armament exista din abundenţă: mitraliere Z.B., puşti-mitraliere, grenade, lăzi cu Faust-Patronen, arme, pistoale, muniţie.

Arestările masive de legionari din noaptea de 14/15 mai 1948 au făcut numeroase victime, unii participanţi la construirea buncărului. Scăpaţi cu greu, Gheorghe Unguraşu şi Petre Baciu s-au retras în munţi împreună cu oameni din satele vecine. Urmăriţi de Securitate, au plecat la Bucureşti la 15 noiembrie 1948, dar sunt trădaţi şi arestaţi. Aproape tot grupul Uturea a pierit în anchete, temniţe, sau au fost împuşcaţi.

 

Biografie:

Raportul comisiei prezidenţiale pentru analiza dictaturii comuniste