Rezistenţa anticomunistă din Ucraina, studiu de caz: Armata lui Bandera

 

Armata Insurecţională Ucraineană a fost fondată în 1942, având 3 obiective majore: 1) a servi ca bază pentru formarea unei viitoare armate naționale ucrainene; 2) apărarea sătenilor ucraineni împotriva represiunilor germane 3) împiedicarea partizanilor sovietici, care se organizaseră deja în nord-vestul Ucrainei, să devină apărătorii de facto ai poporului ucrainean. După fondare, Armata Insurecțională Ucraineană și-a crescut neîncetat efectivele și influența în zonă. La un moment dat, activitatea ei acoperea cea mai mare parte a Ucrainei de vest, de unde era capabilă să trimită mici grupuri de partizani care să efectueze raiduri în estul țării.

O estimare germană din acele timpuri considera că efectivele UPA se ridicau la aproximativ 100.000 de soldați, (estimările variază foarte mult: de la 35.000 până la 200.000 de luptători). Acești luptători au efectuat sute de raiduri împotriva secțiilor de poliție și împotriva convoaielor militare germane. La sfârșitul anului 1943 și începutul anului următor, UPA controla o bună parte a teritoriului Volîniei (în afara marilor oraşe) și era capabilă să organizeze servicii diverse în regiunile rurale, precum: școli, spitale și tipărirea de ziare. Germanii estimau că în regiunea Jitomir UPA controla cam 80% din teritoriul împădurit și până la 60% din teritoriul rural.

În iunie 1943, forțele SS-ului și poliției militare germane au fost puse sub comanda generalului Erich von dem Bach-Zalewski, care era considerat un expert în lupta împotriva partizanilor. El a încercat să distrugă organizațiile UPA din nordul Volîniei, în timpul așa-numitei Operațiuni „BB” (Bandenbekampfung). Ordinul pentru organizarea acestei operațiuni a fost dat direct de Himmler. În timpul operațiunii „BB”, Bach-Zalewski a avut sub comanda lui 10 batalione motorizate SS, 10.000 de polițiști germani și polonezi, 2 regimente maghiare și trei batalioane de cazaci recrutați din rândurile prizonierilor sovietici de război. După numai două luni, această operațiune s-a încheiat cu un eșec. În 19 – 20 august, ucrainenii au reușit să cucerească centrul militar german de la Kamin Koșirski, au înfrânt mai multe batalioane germane și au capturat o mare cantitate de arme și muniție. Generalul Bach-Zaleski a fost destituit și a fost înlocuit de generalul Prutzmann. În ciuda tuturor eforturilor făcute, germanii nu au reușit să anihileze UPA sau să restabilească în vreun fel controlul asupra Volîniei.

 

La sfârșitul anului 1943 și începutul lui 1944, partizanii UPA și germanii au dat mai multe lupte grele pentru controlul asupra mai multor trecători importante din Munţii Carpaţi.

În 1948, membrii Comitetului foștilor comandanți germani de pe frontul de est declarau în fața autorităților americane că „Mișcarea naționalistă ucraineană a format cea mai puternică mișcare de partizani din răsărit, cu excepția celei a comuniștilor ruşi.

UPA s-a implicat activ în luptele împotriva forțelor sovietice, la sfârșitul anului 1942 și începutul anului 1943, adversarii lor fiind în acel moment partizanii sovietici. La începutul anului 1943, a început activitatea unităților de partizani comuniști conduși de Sidir Kovpak. În vara lui 1943, cei câteva sute de partizani conduși de el, din care numai o treime erau etnici, au lansat raiduri în Munții Carpați.

UPA a continuat să păstreze controlul asupra unor regiuni întinse până târziu, în 1945.

Nikita Sergheevici Hrușciov a organizat primul atac de amploare împotriva UPA din vestul Ucrainei, în timpul căruia au fost implicate 20 de divizii NKVD, sprijinite de unități de artilerie și blindate. Hrușciov a ordonat blocarea drumurilor de acces spre satele în care se presupunea că își găsiseră adăpost insurgenții și a mai hotărât incendierea unor păduri în care se ascundeau partizanii. Istoricii ucraineni au cercetat arhivele sovietice deschise recent. Ei au descoperit că soldații NKVD îmbăcați precum partizanii UPA au atacat populația civilă pentru a demoraliza ucrainenii de rând și pentru a distruge sprijinul de care se bucurau insurgenții în satele ucrainene. Zonele în care activau UPA au fost pur și simplu depopulate. Există estimări care afirmă că în jur de 500.000 de ucraineni au fost strămutați spre nord, între 1946 și 1949. Deși sovieticii nu au reușit să distrugă definitiv UPA, organizaţia ucraineană a fost obligată să-şi împartă unităţile mari în grupuri mici de până la 100 de oameni. Unii dintre luptători au fost demobilizați și au încercat să se reîntoarcă la casele lor. Până în 1946, efectivele UPA se reduseseră la 5 – 10.000 de luptători, iar activitatea principală a UPA s-a transferat spre granița sovieto-poloneză. Aici, UPA au fost acuzați pentru uciderea generalului Karol Swierczewski. În faza ultimă a luptei anticomuniste, UPA a primit ajutor din partea CIA și a spionajului britanic, dar, în cele din urmă, operațiunea a fost trădată de Kim Philby. În perioada 1947-1948, rezistența UPA a fost înfrântă de sovietici, ceea ce a permis cooperativizarea agriculturii în toată Ucraina vestică. Raiduri sporadice ale partizanilor UPA au continuat până la mijlocul anilor 1950. În martie 1950 , conducătorul UPA, generalul Roman Șukevici, a fost ucis într-o ambuscadă lângă Lviv.

 

În 1951, liderul operațiunilor sub acoperire ale CIA, Frank Wisner, a estimat că guerilele ucrainene au eliminat cam 35.000 de milițieni și cadre ale partidului de la sfârșitul războiului

 

 

 

Stepan Andriiovici Bandera a fost liderul mișcării de renaștere națională din Ucraina de vest, conducător al Organizaţiei Naţionaliştilor Ucraineni (OUN). Stepan Bandera a fost inițiatorul proclamării statului independent ucrainean la Lviv, pe 30 iunie 1941.

Autoritățile sovietice au autorizat asasinarea sa de către KGB în Munchen, Germania de Vest, pe 15 octombrie 1959.Bandera este o figură contestată și respectată în egală măsură în Ucraina zilelor noastre, datorită cooperării active, bine documentate, cu Germania nazistă în perioada 1939-1941. În septembrie 1941, Bandera a fost arestat și închis de naziști. În septembrie 1944, el a fost eliberat. Atitudinea ucrainenilor fata de Bandera a variat de la una apologetică la condamnarea aspră.

Pe 22 ianuarie 2010, preşedintele Iuscenko l-a decorat post mortem pe Bandera cu titlul de Erou al Ucrainei. Decernarea titlului a fost declarată ilegală de un tribunal pe 2 aprilie 2010. Trei zile mai târziu, Curtea Constituțională a Ucrainei a refuzat să înceapă dezbaterile cu privire la constituționalitatea decretului prezidențial de decorare a lui Bandera. Familia lui Bandera a fost informată oficial că tribunalul din Donețk nu a primit nicio cerere oficială din partea președintelui Ianukovici pentru returnarea distincției.