REZISTENTA ANTICOMUNISTA / Copiii Revolutiei

* In ultima zi de comunism si prima noapte de libertate, in Baia Mare s-au nascut trei copii. Prima dintre ei a fost Alexandra Nemes. La televizor se scanda „Ole, ole, Ceausescu nu mai e!”. „Libertate” sau „Opriti macelul”. Oamenii iesisera pe strazi sa sarbatoreasca victoria impotriva unui regim totalitar. Scandau, cautau teroristi, mureau... Era 22 spre 23 decembrie 1989, prima noapte de libertate si democratie a Romaniei. Se nastea un nou regim, se nastea democratia, se nasteau sperante, se nasteau oameni... Primii oameni liberi. „Copiii Revolutiei”, primii romani care nu au trait nicio zi in comunism, primii copii dintr-o generatie pentru care s-a murit in 1989. Momentul nasterii lor a devenit un simbol, simbolul victoriei impotriva comunismului, simbolul nasterii democratiei. Prima dintre ei, Alexandra Magdalena Nemes, s-a nascut la exact doua ore dupa ce se anuntase sfarsitul „epocii de aur” si preluarea puterii de un nou regim. E primul copil care s-a nascut in Baia Mare dupa caderea comunismului. „Primul copil nascut in libertate”, asa ne-o prezinta Magdalena Nemes pe fiica sa Alexandra. In 1989, Magdalena Nemes avea 28 de ani, o casnicie fericita cu Ioan Nemes si o fetita de 5 ani, Laura. Si ea si sotul sau erau artisti. Urau politica, cantecele patriotice si regimul Ceausescu. In semn de protest fata de sistem isi improvizasera o antena cu furculite si sarme, ca sa poata urmari programele televiziunilor unguresti, unde nu se vorbea de „mult-iubitul conducator”. Dar, la fel ca alti romani, isi manifestau nemultumirea pe ascuns. Isi aminteste ca in preajma celui de-al XIV-lea Congres era insarcinata deja cu al doilea copil. „Ma pregateam sa nasc. Laura, fiica cea mare, era la gradinita si doamnele educatoare au invatat-o celebra lozinca „Ceausescu reales la al XIV-lea Congres!”. Dar ea era sasaita si nu reusea sa spuna corect lozinca. Spunea „Ceausescu de ales pana la al XIV-lea Congres”. Era ca o premonitie. Tatal meu ii facuse si o poezie cand a fost facuta soim al patriei „Jur cu mana pe fundita/ Si cu fundul pe olita/Sa cresc mare si voinic/ Pe-ntuneric si pe frig/ Fara sa mananc nimic.”. Si tremura sufletu-n mine sa n-o spuna la gradinita. Ceausescu ne-nvatase sa ne temem”, isi aminteste Magdalena Nemes. „A fost o nebunie”, asa incepe Magdalena Nemes comemorarea zilelor de teroare, spaima, fericire, incertitudine si satisfactie. Avea contractii foarte mari si joi, in 21 decembrie 1989, a mers la spital. In spitalul judetean din Baia Mare era un singur aparat de radio si un singur televizor. Lifturile spitalului nu functionau, pentru ca directorul daduse ordin sa nu coboare nimeni cu liftul. Asa ca, de fiecare data cand se anuntau stiri noi la radio sau la televizor, personalul spitalului cobora in graba sa le asculte. De cateva ori pe zi, pasii grabiti se auzeau pe scari. Iar Magdalena Nemes intelegea ca se intampla ceva, dar nu stia ce. Pe holul sectiei de maternitate era un singur telefon care suna intruna, iar putinele vesti de afara le primea de la sotul sau, care facea naveta intre spital si casa. „Sotul meu a fost tot timpul alaturi de mine si ma tinea la curent cu ce se intampla. Dar, dupa ce pleca de la mine, ma rugam. Nu stiam cand o sa ne mai vedem. Ma rugam sa se intoarca peste 2-3 ore, sa fie bine. Laura era acasa cu mama si tata. Ma temeam si pentru ei, si pentru sora mea. Dar nu puteam face nimic, trebuia sa nasc, dar nu ma mai gandeam la nastere, ma gandeam la ce se intampla”. Apoi a fost adus un aparat de radio si in maternitate. Dar, in loc sa ridice ceata care plana asupra evenimentelor, aparatul a generat si mai multa panica. Practic, pe toata durata travaliului, Magdalena Nemes a ascultat la radio tipete, strigate si impuscaturi „Nu-i impuscati! Nu-i omorati! Stati! Nu trageti! Asta auzeam intruna. Am stiut ca nu se va termina bine si ma tot gandeam ce se intampla daca nu-l prind pe Ceausescu. Imi ziceam ca ne vor aresta pe toti. Spaima asta m-a afectat foarte tare si din aceasta cauza mi s-au oprit contractiile. Se speriase si medicul. Le-am zis sa opreasca aparatul de radio pentru ca in acele conditii nu pot sa nasc. Era in pericol si copilul. Cateva secunde nu i-a fost oxigenat creierul. Apoi mi-au facut masaje, mi-au dat injectii, perfuzii si, in noaptea dintre 22 si 23 decembrie, la ora 1, am nascut. Eram trei femei care ne pregateam sa nastem. Eu am nascut prima. Alexandra a fost primul copil nascut in libertate, tocmai in ziua victoriei Revolutiei. A fost si singura fetita. De aceea, nasele i-au pus numele de botez Victoria”. Teroarea a continuat si in zilele urmatoare, desi Ceausescu fusese arestat si, practic, nu mai exista adversar. Numai ca incepusera zvonurile legate de teroristi. Magdalena Nemes auzea in fiecare zi zvonuri despre morti si raniti care erau adusi la spital. Zvonistica a culminat cu o presupusa bomba amplasata sub cladirea spitalului - teroristii vroiau sa-l arunce in aer. „Era noapte si s-au stins toate luminile in spital. Au intrat in salon garzile patriotice, aveau banderola pe mana si ne-au scos afara. Le-am spus sa aprinda lumina, dar au zis ca nu pot pentru ca s-a pus o bomba sub spital si se cauta teroristii. Intrarea era blocata, nimeni n-avea voie sa intre sau sa iasa din cladire. Pe noi ne-au scos pe hol si nu ne-au lasat sa ne luam nici macar copiii, care au ramas in salon. Au cautat pe mese, sub mese, pe paturi, sub paturi, vreo jumatate de ora. In acest timp noi stateam pe hol si nu stiam ce se intampla. Ne gandeam ca vom sari in aer, ma gandeam ca daca eu mor, asta e, dar fetita... Si veneau, iti puneau lanterna in ochi si te verificau. Noi nu stiam nimic, noi nasteam, nu faceam altceva. Nu ne-a spus nimeni daca au gasit sau nu bomba... Era o nebuloasa totala. Starea aia psihica si sufleteasca era cumplita. Astfel de lucruri te marcheaza. Sotul sau i-a adus vestea victoriei. Trecuse prin piata si vazuse multimea adunata acolo. Lumea scanda, se bucura. In Baia Mare nu se tragea, dar in Bucuresti da... Magdalena Nemes a inteles in ce conditii a nascut abia dupa ce s-a intors acasa. „Au fost momente cumplite pentru mine cand am ajuns acasa si am vazut la televizor ce s-a intamplat. A fost minunat ca am adus pe lume o viata, dar a fost cumplit ce s-a intamplat in perioada asta. Asta era ciudat, unii isi dadusera viata, altii dadusera viata atunci...”.