Revoluţia Pariziană din 1830

Cele trei zile „glorioase” ale revoluţiei izbucnite la Paris în 26 iulie 1830 au dus la înlăturarea de pe tron a regelui Carol al X-lea. Un lucru a fost clar în acel moment şi anume acela că revoluţia avea să facă cel puţin o victimă: dinastia Bourbonilor. Carol al X-lea a fost obligat să plece în Anglia, într-un exil fără de sfârşit. 

Urcarea pe tron a lui Carol al X-lea a agravat situaţia existentă în Franţa, deja încordată, cu toate că Ludovic al XVIII-lea reuşise să o facă mai puţin periculoasă. Drama are două cauze: una permanentă, conflictul dintre burghezie şi ultraregalişti, şi alta circumstanţială, ordonanţele care au declanşat mişcarea revoluţionară.

Carol al X-lea a urcat pe tron în 1824. De atunci, ultraregaliştii, susţinuţi cu toată fermitatea de rege, au părut mai puternici decât oricând. A fost momentul imprudenţelor fatale care au compromis şi apoi au dus de râpă Restauraţia în mai puţin de şase ani. Ultraregaliştii au crezut că a sunat, în sfârşit, ceasul pentru aplicarea programului lor, pe care până atunci, mai mult sau mai puţin, îl amânaseră. Era vorba de o completă reconstrucţie a societăţii.

În acest spirit, ultraregaliştii au impus votarea în 1825 a Legii asupra sacrilegiului, care aplica sancţiuni deosebit de aspre tuturor acelora care se făceau vinovaţi în public de orice act considerat ca lipsă de cuviinţă faţă de credinţă. Legea sublinia caracterul confesional al statului, dar săvârşea greşeala, după Royer-Collard, „de a coborî religia în rândul instituţiilor omeneşti”.

Carol al X-lea voia să întărească atât nobilimea, despăgubindu-i pe cei care pătimiseră din cauza revoluţiei din 1789 şi reconstituind marea proprietate, cât şi clerul, restabilind corporaţiile religioase. În 1826, s-a acordat emigranţilor o indemnizaţie de un miliard de franci, pentru a-i despăgubi. Era o lege de împăciuire, fiindcă primul ei efect trebuia să fie un sentiment de securitate pentru achizitorii de bunuri naţionale. Totuşi, ea s-a izbit de o rezistenţă foarte vie. Și-a făcut loc temerea că această măsură de reparare a daunelor să nu slujească drept prefaţă multor altora şi unei restaurări mai mult sau mai puţin complete a stărilor sociale dinainte de revoluţie.

Regele a acţionat exact invers decât regii Vechiului Regim, care se înţeleseseră cu burghezia pentru a se război cu feudalii. Scopul său a fost acela de a uni puterea regală cu puterea electivă. De aceea, regele a intrat în conflict cu burghezia, care a mobilizat împotriva lui toate forţele moderne. Regele şi susţinătorii lui s-au lovit de obstacole din ce în ce mai mari.

De partea lor nu mai aveau decât clerul (şi nici acesta nu era unanim) şi micii moşieri din provincie. Împotriva guvernului manifestau atât saloanele cât şi cluburile, Academia şi mulţimile de pe stradă. În august 1829, în urma unei călătorii în răsăritul Franţei, unde regele a crezut că a găsit dovada popularităţii sale, Carol al X-lea l-a numit la şefia guvernului pe Jules de Polignac. Acesta s-a înconjurat cu oameni de o notorie impopularitate.

Pe acest fond s-a acutizat lupta dintre interesele burgheziei şi ideile feudale. Atât pentru unii, cât şi pentru alţii, regalitatea era mai degrabă un instrument decât un principiu. Dacă aceasta a sprijinit burghezia, ultraregaliştii s-au baricadat în spatele puterii parlamentare şi s-a folosit de limbajul libertăţilor publice. Aplecându-şi urechea spre partidul feudal, burghezia, în numele libertăţii, a atacat tronul. Mai mult, Camera s-a distanţat de suveran, cu toate încercările unor politicieni de a împăca ceea ce era imposibil de împăcat. A fost înfiinţat, în aceste condiţii, un Minister al Regelui şi s-a revenit la guvernarea personală.

Politica exagerată de protecţie a dus la pierderea mai accentuată a simpatiei ţării. În Cameră, sub vorbe elocvente, se ascundeau interesele sordide ale proprietarilor de manufacturi şi de mari suprafeţe agricole. Interesul consumatorului era subordonat celui al producătorului. Francezii plăteau o primă plantatorilor din colonii, stăpânilor de forje şi crescătorilor de vite din Normandia.

În 1826, protecţionismul a ajuns la apogeu, cei aleşi prin sufragiu cenzitar ridicând un zid chinezesc pentru a apăra interesele proprietarilor de forje şi ale crescătorilor de vite din vestul ţării.

În ajunul anului 1830, opinia publică nu mai înţelegea utilitatea tarifelor destinate să protejeze o producţie sortită eşecului sau încurajată prin aceste taxe de rutină. S-a răspândit ideea că tarifele nu creează locuri de muncă, ci le deplasează, şi că protecţia excesivă, dorită de Cameră, antrenează Franţa într-un război vamal pe cheltuiala claselor muncitoare.

Profitând de gloria dobândită în urma victoriei din Alger, Carol al IX-lea a semnat, în 26 iulie 1830, patru ordonanţe care, în viziunea sa şi a partidului său, trebuiau să ducă la triumful concepţiilor sale politice. Prin prima sa ordonanţă, era suspendată libertatea presei, iar prin cea de a doua, Camera era dizolvată.

A treia ordonanţă aducea numărul de deputaţi la numărul prevăzut de Cartă (238), a ridicat dreptul de sufragiu celor care plăteau patentă, prescria reînnoirea anuală a Camerei cu o cincime din numărul membrilor şi interzicea depunerea oricărui amendament.

A patra ordonanţă convoca toate colegiile de arondisment şi departament, pentru 6 şi, respectiv, 13 septembrie. Cele dintâi, compuse din electori de circumscripţie, urmau să-i numească pe candidaţii la funcţiile de deputaţi. Celelalte, care cuprindeau un sfert din electorii care plăteau cele mai ridicate impozite, urmau să aleagă dintre aceşti candidaţi jumătate din deputaţi şi să numească în mod liber a doua jumătate.

Guvernul nu se aştepta la o reacţie supărătoare, dar a avut o revoluţie chiar în acea seară. Prin ordonanţe, regele şi-a proclamat neputinţa de a-şi pune de acord pasiunile cu drepturile şi cu interesele garantate masei de cetăţeni. Tineretul a găsit, în sfârşit, ocazia de a duce o luptă hotărâtoare împotriva unui guvern care-i poartă Revoluţiei o ură de neîmpăcat.

Nimic nu era pregătit pentru a evita o rezistenţă îndârjită. Ministrul de Război lipsea, iar înlocuitorul acestuia, Champagny, nu avea experienţă. La Paris, trupele erau reduse numeric, la aproximativ zece mii de oameni. De ordine în capitală răspundea prefectul poliţiei.

Ziariştii s-au organizat primii, în vreme ce regele organiza o petrecere câmpenească pentru tinerii prinţi, iar pentru el o partidă de vânătoare la Rambouillet. După ce s-au sfătuit cu avocaţii liberali, care au afirmat că ordonanţele erau ilegale, gazetarii au lansat un protest colectiv. În seara de 26 iulie 1830, la Palais-Royal şi în Place de Carrousel era multă animaţie. Grupuri de studenţi şi de ziarişti au strigat: „Carta să trăiască! Jos Miniştrii!” Deputaţii au rămas în expectativă.

Pe 27 iulie, muncitorii tipografi, osândiţi la şomaj, au început insurecţia. Câteva armurări au fost jefuite. Guvernul îngrijorat a făcut apel la Marmont, care fusese numit recent guvernator al Parisului, dar alegerea s-a dovedit a fi dezastruoasă. Trupele lui Marmont au ocupat Piaţa Carrousel, Piaţa Vendôme şi Pont-Neuf. Poporul a ridicat baricade şi a răsturnat barierele protectoare. Guvernul a încercat să reacţioneze; a ordonat confiscarea ziarelor liberale care au îndrăznit să apară şi tiparniţele au fost distruse. Negustorii şi-au închis prăvăliile, republicanii erau în delir, iar rezistenţa s-a organizat. Membrii asociaţiei secrete Tribuna, constituită în 1830 şi compusă din studenţi, s-au adunat în grupuri, la sfârşitul serii, în Saint-Meceau. Felinarele au fost sparte şi pietrele au fost scoase din caldarâm. Cartierele aglomerate din est s-au umplut de baricade în cursul nopţii.

Pe 28 iulie, monumentele publice au căzut în mâinile revoluţionarilor, a fost înălţat drapelul tricolor şi oamenii lui Marmont au fost loviţi cu pietre. Politehniştii s-au alăturat insurgenţilor. Cartierele răsculate din est au scăpat de sub controlul trupelor regulate. Trupele lui Marmont, care trebuiau să lupte pe străduţe înguste, închise de baricade, unde se trăgea de la toate ferestrele, au suferit mari pierderi, regele ordonând retragerea în seara zilei de 28 iulie. Pe 29 iulie, palatele Luvru şi Tuileries, apărate de elveţieni, au fost şi ele încercuite. Abia în acest moment, când revoluţia era deja victorioasă, deputaţii au făcut cauză comună cu răsculaţii.

Deputaţii au preluat conducerea mişcării. Cinci dintre ei au alcătuit o comisie municipală, care a lansat un apel la ordine. La Fayette a devenit comandantul-şef al gărzii naţionale. Trupele au părăsit Parisul, iar regele şi-a retras ordonanţele. Era însă prea târziu, pentru că nimeni nu mai dorea să trateze cu el. Pe 30 iulie, zidurile capitalei au fost împânzite de afişe care respingeau republica şi aduceau în atenţie numele ducelui de Orléans.

Republicanii au solicitat întrunirea unei Adunări Constituante şi l-au împins pe La Fayette să proclame republica şi să accepte preşedinţia provizorie. Ezitările lui au dus la triumful orleaniştilor. Cu atât mai mult cu cât La Fayette considera că pentru Franţa cel mai potrivit regim politic era monarhia constituţională. Se pare că această soluţie a fost preconizată de unii de câteva luni.

Pe 31 iulie 1830, ducele de Orléans a lansat o proclamaţie prin care anunţa că, începând din acel moment, Carta va deveni realitate. Mulţimea dorea instaurarea republicii, dar îi lipsea organizarea. Mai mult, în decursul serii, câţiva lideri republicani - Cavaignac, Bastide, Guinard - au plecat spre Palatul Regal ca să îl întâlnească pe prinţ, dar apoi s-au răzgândit. Ultima scenă s-a jucat la primărie. În balcon, înfăşuraţi în faldurile tricolorului, La Fayette şi ducele de Orléans s-au îmbrăţişat. Ultimele ezitări au fost spulberate.

Republicanii, nu prea numeroşi, au fost alungaţi şi înşişi prietenii ducelui nu înţelegeau să-l facă rege decât în anumite condiţii. Acestea au fost zilele decisive ale fondării noii monarhii. Marţi, 3 august, la ora 13, au fost convocaţi pairii şi deputaţii. Un tron, draperii presărate cu flori de crin, un drapel tricolor.

Ducele de Orléans, întâmpinat de doisprezece pairi şi de douăzeci şi cinci de deputaţi, a luat loc pe un taburet în dreapta tronului, iar ducele de Nemours s-a aşezat pe un alt taburet. Alţi 250 de deputaţi şi un mic număr de pairi necostumaţi asistau la ceremonia care a reprezentat o repetiţie pentru proclamarea, la 9 august, a ducelui ca rege al francezilor.