Revoluția la persoana I. M.M. / 4.11.1990

O, ce veste minunată,

Din București ni se-arată...!

E joi. Merg la lucru. Cu mâncare și cărți în geanta muncitorească. Nu mănânc. Înconjur o dată perimetrul în care oamenii au fost aduși iar cu forța să sature pofta de mărire a tiranului. Vin la lucru iar. Un coleg plecase, după mine, să cumpere mâncare:

- Oameni buni, e dezastru, nenorocire! Securiștii atacă mulțimea de suflete strânsă în fața Bisericii Albe și a hotelului  București. Mercenari străini. Un milițian a tras într-un astfel de mercenar. Acestuia îi curgea sângele din cap, dar moare cu tabloul huiduit al lui Ceaușescu. Câți dolari cântărea acest tablou pentru acest asiatic scelerat?!

Ne manifestăm bucuria mai mulți. Întrebăm, ne bucurăm cum știm și cum putem...

Câțiva studenți tineri îl căsăpesc pe-un locotenent colonel îmbrăcat în haine de milițian. Asta-i prea puțin!...

Lumea se împrăștie. Scuturi albe, mari cât soldații, iau locul tablourilor. Salvările claxonează înfiorător. Cad pe caldarâm femei, oameni bătrâni, copii. Sunt călcați în picioare. Se huiduiește, se fluieră, se sufocă.

- Hai și noi! Hai, hai înapoi!

- Veniți cu noi, veniți cu noi!…

În Piața Romană, mulțimea tânără își scandează adevăratele simțăminte. Nu putem ajunge până acolo. Lumea este mai multă ca oricând pe Magheru. Ne oprim lângă o cofetărie, într-o intersecție. Cofetăria Scala. Tineri, muncitori, oameni în vârstă, femei, copii strigă cu toată ființa lor: Jos Ceaușescu! Jos tiranul! Jos asasinul! Asasinul de copii! Ceaușescu judecat! Jos cizmarul! Jos savanta incultă! Cineva, un tânăr mai înalt, ridică deasupra capului un câine rătăcit prin mulțime. Oamenii scandează: Ceaușescu! Ceaușescu! - cu subînțeles. Deasupra noastră, elicoptere uriașe riscă să atingă etajele superioare ale bulevardului. Ard chipurile „conducătorului iubit”, ale soaței sale, sub privirile militarilor. Se aude „Ceaușescu și soția/ Sărăcește România”.

Doamne, sunt muncitor și student la istorie-filosofie și jur că-i adevărat... Și-ți jur că-ți mulțumesc! Ajută-ne! „Hora Unirii” încropită de toți cei curajoși, apoi „Deșteaptă-te, române!”. Câteva mii de oameni... îi auzim și-i vedem în Piața Teatrului Național. Aici sângele tânăr avea să curgă. Belșugul revoluției trebuie botezat și de această dată cu sângele nostru tânăr. Numai cu sânge curat. Aici se trage cel mai mult. Securiștii din rândul doi execută chiar și primul rând de militari ezitanți. Mai mulți tineri aveau să cadă. Reduta se clatină, se cutremură.

E noapte înfrigurată. O iau spre casă, dar parcă aș înota prin fiori. Mai multe filtre de milițieni mă legitimează. Am barbă și nu prezint garanții, probabil...

- Și ce cauți din Maramureș aici?

- Muncesc și vin de la lucru!

- Pe aici? Zboară de urgență!...

Cu greu scap de încă o dreglă a represiunii. Nu pot adormi. Nu pot. Ascult posturi de radio străine. Pentru prima dată sunt convins că nici măcar nu sunt suficient de informate.

E vineri, 22 decembrie 1989. Toți ne surâdem unul altuia, ne sărbătorim reciproc. La lucru. Hai, hai! Sângele ne urcă în obraz, fierbem. Bucureștiul afluiește spre Piața Palatului. Vai, de ce nu-s scriitor să pot descrie ce văd, ce aud, ce simt! Un perimetru viu, militar, pe mai multe rânduri, în jurul Pieței Palatului, pe o porțiune mult lărgită.

La intersecții se manifestă. Bătrâni buni le vorbesc soldaților M.Ap.N din primele rânduri, milițienilor, securiștilor în termen:

- Copii, copii, sunteți ai noștri, nu ne omorâți! Noi și pentru voi luptăm! Întoarceți armele!

Mă atașez unui bărbat bine îmbrăcat. Pe lângă câte cordoane trece, tuturor le spune ceva pentru binele țării. Când e nevoie, îl ajut și eu cu câte un apel frățesc, îi întreb dacă nu sunt din Ardeal printre ei. Primesc și răspunsuri afirmative. Le spun că sunt din Maramureș, că am și eu verișori, prieteni în armată...

Pe Magheru sunt mai multe mii de oameni. Între aceștia recunosc personalități ale culturii și cinematografiei noastre. Îl văd pe Sergiu Nicolaescu. „Ce film istoric va putea face acum!”, îmi exclam și exclam ca să fiu auzit de mai mulți. Am fost auzit chiar de maestru. Pe zidurile Universității, ale restaurantului „Dunărea”, ale hotelului „Intercontinental” se mânjește cu vopsea peste ce s-a scris azi-noapte. Sunt îngropate lozincile primului curaj, ale primelor jertfe.

Toți ne uităm cu drag unul la altul. La lucru iar. Nu stau decât foarte puțin. Plec. Bucuria mă cucerește, nu mai sunt al meu. La intersecția din strada Luterană ne adunăm iar. Mulți tineri, dar cine nu-i aici?! În fața noastră, militari ai M.I. și M.Ap.N. Un maior ni se adresează. Îi ascultăm mormântul. Din gură în gură, vestea că ministrul Apărării Naționale s-a sinucis ajunge până la rândurile din spate ale noastre. Aflăm apoi că a fost executat, pentru că a refuzat să dea ordinul de a se trage în popor. Mulțimea poartă pe brațe acel maior, pe alți militari îi aruncăm în sus de bucurie.

Taburile și militarii M.Ap.N. lasă trupele M.I. și se îndreaptă spre unitățile lor.

- Armata e cu noi!... Întoarceți armele!

- Și eu sunt tabist. Cineva mă ajută să ajung sus pe tab. Văd un coleg. Îi dau mâna și vine lângă mine. Plutonierul care conducea tabul era moldovean. Gesturile de supremă dăruire se înșiruie unul după altul. Strigăm din tot sufletul: „Armata e cu noi!”, „Vom învinge!”, „Veniți cu noi!”. Toată lumea vrea să se urce pe tab. O bucurie imensă ne cucerește, ne stăpânește. Merg cu tabul câteva sute de metri. Îl rog pe plutonier să oprească, să coborâm. Mă ascultă îndată. Din „Militari” vine o mulțime nenumărată. Întâlnirea noastră e de-o înălțime superbă, o luăm spre Piața Palatului, de-a lungul bulevardului Știrbei Vodă. În balconul infamiei apare „geniul Carpaților” de altă dată deja. Încearcă să spună câteva cuvinte, este huiduit. Mulțimea huiduiește. „Jos tiranul!”, „Jos Ceaușescu!”, „Jos dictatorul!”, „Timișoara!”, „Timișoara și Brașov!”.

Un elicopter se ridică de pe aripa dinspre Universitate a Palatului. Poporul vede. Poporul înțelege. „Uuu!”, „Lașul!”, „Ceaușescu, nu pleca/ Vino să-ți iei rația!”, „Să fie judecat!”, „Asasinul de copii!”, „Cizmarul!”, „Ole, ole, ole/ Ceaușescu nu mai e!”, „Ceaușescu unde e?”, „S-a umplut paharul/ A căzut cizmarul!”, „Ceaușescu Anul Nou/ Îl va face în cavou!”.

Mulțimea continuă, astfel, câteva ore bune. Din toate părțile vedem lozinci venind. Un cortegiu mortuar improvizat poartă o cruce de felul celor din cimitirul săracilor. De cruce este atârnată o cizmă îndoliată și o cârpă roșie franjurată. Alte lozinci, alte invenții încadrează acești oameni care poartă crucea infamiei: „Trăiască România Liberă!”, „România!”, „Jos Ceaușeștii și Petreștii!”, „Jos criminalii!”, „Jos analfabeții!, „Să-l aducă în fața noastră, să-l scuipe 23 de milioane de români până se va îneca în scuipat și tot nu i-am plăti pentru câte ne-a făcut! Pentru cât ne-a înnegrit sufletul!”. Mă întâlnesc cu colegi de serviciu, cu mai mulți, în mai multe rânduri. Colegi de muncă, colegi de suferință, purtători ai aceluiași crez și suflet. Este un oarecare moment al căutărilor. Lumea se îndreaptă în toate direcțiile, poate pentru a-și arăta bucuria. Iar un grup de colegi. Mă pierd în curând de ei. Valurile mulțimii mă poartă în te miri ce direcții. Ajung înspre în față. Mulțimea nu se stăpânește. Pornește. Alunecă. Alunecă peste toate. Se sparg geamurile Palatului (sediul C.C.-ului), geamurile se umplu de oameni. Este învinsă și ușa. Apar oameni în balcon, la geamurile birourilor. Sunt aruncate cărți, dosare, orice material care purta chipul fostului conducător. Pentru moment erai neplăcut surprins. Avea aer de vandalism. Ce vandalism, dom’le, da el, el ce vandal a fost, el ne-a spurcat și ochii, și gura, și sufletul cu „ilustra” lui persoană, cu „genialele” lui bâlbâieli! Zice o doamnă contrariată la gândul meu, exprimat, totuși, încet. Mașina cu microfoanele ajunge în fața scărilor. Se vorbește demult la aceste microfoane libere. Acum aud doar cei din față și scandează ca atare. Ceilalți ne pomenim cu frânturi, preluăm ce auzim. Odată ajung și eu până lângă ele, nu e chip să urc sus pe dubița unde sunt instalate.

- Să-l pună pe Mănescu!

- Uite-l pe acoperiș, spre Universitate!

- Fugi, dom’le, el e înalt, cu părul alb, era cel mai înalt, bărbat bine…

- Și el e de-al lor!

- Fără comuniști!

- Nu, dom’le, eu cred că Iliescu...

- Ăsta cine-i?

- L-a scos, l-a dat de-o parte pentru idei originale, a fost la Iași și Timișoara...

Discuțiile, dialogurile se încropesc printre urale, întru așteptare. Multe ore de așteptare. Se spun și bancuri. Lumea are timp pentru orice. Eu umblu mult. Voiesc să înregistrez totul. Iradiez, cred. Sunt ca un burete care așteaptă să se sature de ploaie. Se petrece un microfon sus, pe balcon. Vorbește Mircea Diaconu, vorbește Dan Iosif, vor vorbi mulți. Toți vorbim. Toți am vrea să vorbim la microfon sau oriunde, să spunem totul.

- Sergiu Nicolaescu, Ilie Verdeț, N. Giosan - ăsta da, ăsta a fost împotriva lui - spune cineva.

- Nu, e din clică, l-a servit.

Se anunță că a fost prins C. Dăscălescu și că va anunța demisia guvernului. Este adus un microfon. Vorbește mai mult, pare că repetă aceeași frază. Oricum nu se prea aude. Până la urmă, reținem:

- ...Guvernul se demite!...
Întreb un cetățean cât o fi ceasul.

- Stați o clipă, spune, și umblă la un buzunar.

- 4 și 20?, intervine altul.

- Ei, nu, e 4 și 31.

- Da, mulțumesc! Să ținem minte, e o clipă a istoriei noastre sfinte, a victoriei noastre...

Nimeni nu se sfiește acum de vorbele mari. Pe la microfonul tribunei populare trec, revin mai mulți oameni. Se dă o luptă enormă pentru a pune mâna pe el.

- Uite-l pe Mazilu!

- Iubiți concetățeni, de o oră am ieșit din închisoare și mă gândeam zilele acestea că numai d-voastră, poporul, poate să mă elibereze…

Discursul continuă. Vorbesc apoi alții.

- Fraților, popor român! strigă la microfon Ernest Maftei - Șobolanul a fugit!

Au fost aduse două mașini ale televiziunii. Prin pâlniile de metal curg cascade de ură, mânie a poporului. Vorbește Sergiu Nicolaescu. Lumea îi scandează numele.

- Nu, concetățeni, de-acum înainte să nu mai strigăm numele nimănui, să strigăm „România”!

Poporul preia îndemnul:

- România! România! România!

Vorbesc muncitori, nu luptători pe frontul din Rusia. O studentă îndeamnă patetic la rezistență.

- Nu plecăm! - se strigă.

Judecata, tribuna națiunii este în lucru. Toți dorim să facem ceva. Comentăm. Toți știm politică. De care?

De le-ar înregistra cineva toate discursurile astea? Cum să le rețin? Nu pot să concentrez, de emoții, de bucurie.

Mă strujesc pur și simplu prin mulțimea aproape un singur trup. Vreau s-o văd în toate dimensiunile ei. La un moment dat, ajung pe un gard. Nu văd bine, nu pot sta bine. Ajung iar lângă zidurile Palatului. Este noapte deja. Au mai fost prinși unii din vechiul guvern. Se anunță că grupuri de teroriști fideli tiranului trag pe la subsol. Suntem pe pace. Se constituie trupe de cercetași din soldați ai armatei, din voluntari. Un astfel de pluton este condus de însuși Sergiu Nicolaescu. Doamne, ajută-le!

- E nevoie de 10 voluntari, pe o stradă - la radio răspândește zvonul un tip bărbos și cu ochelari.

Mă ofer și eu. Plecăm. Depășim imediat numărul. Rafale de pușcă. Multe. Lumea, îngrozită la început. Apoi înaintează iar, hotărâtă, ocupă locurile dinainte. Aveau să cadă mulți. Îmi continui drumul spre radio. Gloanțele mușcă din noi, după ce flacăra de la gura puștilor mușcă din noaptea întunecată.

- Doamne, ajută-ne! Ajută-i poporului român!

Execut cel mai perfect târâș, din Piața Palatului până în Cișmigiu, pe lângă cofetăria Turn. Din blocul de deasupra cofetăriei și din cel de deasupra magazinului Adam. Aveam să aflu că s-a tras foarte mult. Eu văd doar trasoarele fulgerând cerul și întunericul, trasoare care treceau doar cu puțin peste capul meu și trupul de-acum botezat în focul sacru al revoluției noastre. Mă rog la Dumnezeu. Îmi fac cruce cu limba. Fug în zig-zag când traversez printre blocuri o mică piață, pe lângă ziduri. În grădina Cișmigiu mă simt mai în siguranță, deși gloanțele rătăcite se izbesc de copaci, le răvășesc frunzele, trupurile. Se trage, crâncenă încleștare. Bat mitralierele, și cele mari de pe taburi și tancuri.

La Radio sunt organizate echipe de apărare civilă, așezate în spatele militarilor. Controlăm. Mașini de tot felul, dar mai ales mari, unele ale șantierului nostru, blochează toate străzile care duc spre radio. Formidabilă putere îți dă libertatea! Autoconducerea ne face pe toți capabili să purtăm carate noi, să simțim responsabili pe soarta actului nostru și o facem cu dăruire. Se trage pe aproape. Se trage mult. Ne apărăm ascunzându-ne. Cad oameni.

După miezul nopții o iau spre casă. Abia stau în picioare de obosit, de răvășit. Doamne, ajută-mă! Mănânc puțin. Scriu o lozincă. Confecționez banderole. Mai chem doi colegi de nivel. Mergem în apropiere, răspundem apelului C.F.S.N. Punem lozinca. Supraveghem. Povestim. Mărturisim. Un tip mărunțel, profesor de matematici, zice că-i pe aproape, ne spune despre ce a fost la televiziune, la radio, la Palat. Și noi am fost, dar în alte momente. Toți am vrea să povestim.

Către dimineață ajung de dorm vreo două ore. Plec apoi, fără să mănânc, cu doi colegi de muncă, la televiziune. Cei de la Arcul de Triumf - numai până aici am ajuns - ne constituim în grupe de control iar. Suntem tot felul de oameni, tineri, bătrâni, unii mai negruți, toți stăpânii altora, ai răilor. Nu prea avem surprize. Păzim drumul care leagă Casa Scânteii de Arcul de Triumf. Trec mașini Mereu mașini cu steaguri fără stemă, cu cruci desenate pe parbrize, cu buruială, cu viteză conduse. Salvări. Pe acestea nu le prea vămuim de timp. Timpul este aliatul nostru, al revoluției. Mașini. Unele întorc la vederea bagajului nostru voluntar. Alți colegi, neînarmați, pornesc cu propriile lor mașini în urmărire. Gonesc groaznic. Vâjâie toată ziua gloanțele prin crengile copacilor. Se trage din Herăstrău, de la Muzeul Satului. Ne mai ascundem o dată, de două ori, iar... Nu ne mai ascundem, rămânem locului, pironiți în calea morții. Suntem hotărâți să rezistăm gloanțelor ultimilor călăi. Nicio mașină cu număr mic. Este, cred, un record de neparticipare.

- L-au prins!

- L-au prins pe unul.

Alergăm toți. La rădăcina Arcului de Triumf. Mulțimea este parcă electrizată. Plutim. Unul peste altul. Într-o mașină mare, o „șa”, încadrat de membri ai gărzilor patriotice, soldați, un milițian sau mai mulți, văd un securist cu cătușele la mână. Era înalt, bine legat, în jur de vreo 40 de ani. Privea parcă drogat. Fiecare ar fi vrut să-i ardă una. Mașina pleacă abia, oamenii îi scuipă, aruncă cu pietre, cu mâncare, cu sticle, bucăți de lemn.

- Altul!

- Altul!, sare lumea.

Alergăm iar. Un individ aproape bătrân este aproape desfigurat de mulțime. Bine hrănit, avea dantura de aur, sfidător prin toate, între noi. Oamenii îl lovesc, dau peste mâinile milițienilor și ale celor din gărzile patriotice, care îl protejează. A fost până la urmă pus într-o mașină mare, muncitorească, o „Raba” sau „Roman”, parcă. Cămașa de pe el a fost luată câte o bucată, era zgâriat tot.

- A fost Fazecaș, spune unul, spun alții.

Facem pază mai aspră, mai însuflețiți, înrăiți chiar. Mai stăm până după-masă. Lumea se tot adună, mai multă și mai multă.

O „Dacia” albă - 13 B 656 - trage. Trage un bărbat și o femeie. Mare atenție!

Zvonul ne pune în gardă. Ne însuflețim toți. Nu ne temem. La autobuze de Ploiești, de Prahova.

- Ploieștiul e cu voi!

- Ploieștiul e cu noi!

- Ole, ole, ole! Ceaușescu nu mai e! Prahova! Cinste lor, cinste lor/ Cinste ploieștenilor!

Autobuzele erau înstruțate cu ziarul „Patria liberă”. O duzină și mai mult. Mai stau, mai mult stăm. O luăm spre casă noi trei. Trecem prin mai multe filtre ale revoluției noastre, ale încrederii în ceea ce se întâmplă. Acasă nu pot să stau, ies în stradă.

Pe seară încerc să răspund unui apel lansat la televizor. Ajung în gară fără probleme. O iau pe jos, vreau să ajung la Universitate. Urc într-o mașină mare, de construcții cu bena plină de oameni de la țară, mai ales tineri, cred că fiecare era mai tânăr decât mine. Strigă, își manifestă cum pot imensa lor bucurie: „Ceaușescu și Lenuța/ Maimuțoiu și maimuța! Asasinul de copii!

Revoluția este a tinerilor. Doamne, mulți mor din bucurie și neștiință copilărească! Șuieră gloanțele înspre Luterană. Mașina nu mai este lăsată să înainteze. Sunt ultimii, poate. Se trage enorm. Umblăm mai mult târâș. Nimerim într-o zonă a morții. Poate nu vom mai trăi. Nu știu cum să ies din acest focar. Abia ajung, într-un târziu, la gară. Îmi vine o idee. Voi colecta un braț de ziare și le voi trimite acasă, în Maramureș, cu oamenii care lucrează cu mine și merg de Crăciun acasă. În gară fug mulți soldați. Este sâmbătă seara.

- De ce fugiți, băieți?

I-am prins pe trei, unul a scăpat.

Rafale puternice, panică mare. În gară, lumea din țară. Oamenii se ascund pe după băncile persoanelor, pe după stâlpii de susținere a acoperișului. O iau îngrozit spre casă. Sunt deja speriat rău. Tremur. Mă rog lui Dumnezeu mereu. În Basarab întâlnesc un tânăr care îmi povestește că abia a scăpat din Piața Palatului. Mergem împreună. La „Grivița”, dintr-o tanchetă, suntem mitraliați nebunește. Abia apuc să mă arunc pe burtă, după bordură. Jur, împrejurul nostru gloanțele joacă dansul morții. Nu mai scap! Doamne, mare ești! Asfaltul le respinge. Mă trec fiori reci, roi de sudoare. S-a tras și cu mitraliera mare în bloc. Cade moloz lângă noi. Geam spart. Mai fug câte un pic. Mai cuceresc câte un obstacol. Mai sunt oameni în fața mea. Din două mașini mici se trage în ei, în tot ce mișcă de-a lungul bulevardului. Trag și după mine. Ortacul nu-l mai văd în apropierea mea. Sar gărgelul ce împrejmuiește o biserică. Pe burtă. Gloanțele mă caută. Mă adăpostesc. Gloanțele nu mă găsesc. Merg în genunchi aproape toată biserica. Tremur enorm. Am un copil mic, vreau să trăiesc. Din toate părțile numai țevi de pușcă te întâmpină. Doamne, numai crucile mele sunt mai multe decât ele, poate. Baraje. Un baraj de țigani mă imobilizează. Sub hanorac, la brâu, am o securice de dulgher pe care mi-o luasem când am pornit de acasă. Prin haină semăna a pistol.

- L-am prins!

Dau să mă lovească. Abia se dumiresc, văzându-mi apoi și banderola de la mână. Către miezul nopții, ajung acasă. Se duc lupte în apropiere. Nu pot trece prin dreptul geamurilor. Ne temem să mai stăm în casă. Nu mai puteam, totuși, pleca.