Revolutia Garoafelor

* La 25 aprilie 1974, o insurectie militara (Revolutia Garoafelor Rosii), initiata de fortele armate portugheze obosite de razboaiele coloniale, i-a inlaturat de la putere pe succesorii lui Salazar (presedintele Americo Tomas si prim-ministrul Marcelo Caetano) si a deschis calea instaurarii democratiei in Portugalia. S-a prabusit astfel, fara varsare de sange, ultimul si cel mai vechi regim dictatorial al Europei Occidentale. Revolutia Garoafelor din Portugalia a inceput ca o miscare de protest a unor ofiteri din armata portugheza, nemultumiti de razboaiele coloniale, urmarind in acelasi timp inlocuirea regimului autoritar si al politiei secrete care au reprimat libertatile civile si libertatile politice. In cadrul acestei miscari, un rol important l-a avut un grup de ofiteri portughezi care au participat la luptele impotriva gherilelor ce se pronuntau pentru independenta unor teritorii din imperiul portughez. Un aspect neobisnuit al Revolutiei Garoafelor a fost acela ca revolutionarii nu au folosit violenta directa pentru atingerea scopurilor lor. Purtand garoafe rosii, de unde si numele revolutiei, populatia s-a alaturat trupelor revolutionare pe strazile Lisabonei. Patru persoane au fost ucise de trupele guvernamentale inainte ca regimul aflat la putere sa predea puterea. In rest, rasturnarea regimului s-a realizat fara conflicte sangeroase. Revolutia Garoafelor a dus in cele din urma la rasturnarea unui regim autoritar si inlocuirea lui cu un regim democratic. Revolutia Garoafelor a dus, de asemenea, la retragerea trupelor portugheze din Timorul de Est, din Asia de Sud. Aceste evenimente au determinat si un exod in masa al cetatenilor portughezi din fostele colonii, mai ales din Angola si Mozambic, putandu-se vorbi despre aproximativ un milion de refugiati portughezi. In urma revolutiei, a fost redactata o noua constitutie, cenzura a fost interzisa in mod formal, a fost reafirmata libertatea de exprimare, iar detinutii politici au fost eliberati. La inceputul anilor ’70, regimul autoritar numit Estado Novo („Noul Stat”) si-a continuat existenta dupa mai bine de patruzeci de ani de la instaurarea regimului autoritar al lui Antonio de Oliveira Salazar. Dupa o lovitura de stat (28 mai 1926), in Portugalia a fost pus in aplicare un regim autoritar de inspiratie social-catolica si integralista. In 1933, regimul a fost reformat si redenumit Estado Novo. In cadrul acestuia, Oliveira Salazar a fost numit presedinte al Consiliului de Ministri, situatie care s-a mentinut pana in 1968, cand Salazar a suferit un atac cerebral si puterea a fost transferata sustinatorilor si colaboratorilor lui. In septembrie, Salazar a fost inlocuit cu Marcelo Caetano, care a ramas in functia de presedinte al Consiliului de Ministri pana in 25 aprilie 1974, cand a fost demis. Cu toate ca poate parea paradoxal, guvernul nedemocratic din Portugalia a fost tolerat de partenerii NATO, in principal datorita anticomunismului sau, Portugalia fiind singura tara membra a Pactului care nu avea un regim democratic. Aceasta atitudine fata de Portugalia s-a schimbat dramatic la mijlocul anilor saizeci, la presiunea opiniei publice si a miscarilor de stanga, in crestere in Europa. Cu toate ca regimul din Portugalia nu a cunoscut o opozitie puternica, miscari de rezistenta, de cele mai multe ori izolate, au existat. In 1958, generalul Humberto Delgado, un fost membru al guvernului, s-a opus regimului, refuzand ca numele sau sa fie retras din campania electorala pentru functia de presedinte. Salazarismul era insa prea puternic pentru a se impiedica de o candidatura nedorita. Alegerile au fost castigate de Americo Tomas, un apropiat al lui Salazar, asupra alegerilor planand suspiciuni de frauda electorala. Imediat dupa aceste alegeri, guvernul lui Salazar a abandonat practica alegerilor populare, cu alegerea presedintelui urmand sa se ocupe Adunarea Nationala, fidela regimului. Un rol important in cadrul regimului Salazar l-a avut politia politica PIDE (Policia Internacional e de Defesa face Estado), care a devenit mai tarziu DGS (Direcçao-Geral de Segurança), institutie care a persecutat adversarii regimului, torturandu-i, privandu-i de libertate sau chiar asasinandu-i. Din acest punct de vedere, regimul instaurat de Salazar nu se deosebea de celelalte regimuri totalitare ale istoriei. Contextul international nu a fost favorabil regimului portughez. De-a lungul celui de-al doilea razboi mondial, Portugalia s-a confruntat cu opozitia in crestere, embargoul asupra armelor si a altor actiuni punitive impuse de majoritatea comunitatii internationale. Razboiul rece a adus, atat din partea vesticilor, cat si a comunistilor, sprijin gherilelor din colonii. Pentru regimul portughez, imperiul de peste mari a fost o chestiune de interes national, iar ideea colonialismului a fost una la care nu se putea renunta. In ciuda obiectiilor formulate pe plan international, cum ar fi Organizatia Natiunilor Unite, Portugalia a continuat sa sustina ca toate coloniile sale sunt parte integranta a sa si ca se simte obligata sa le apere militar impotriva gherilelor de inspiratie comunista. Diferite conflicte din colonii au fortat regimul lui Salazar sa cheltuiasca mult din bugetul tarii pe administratia coloniala si sustinerea armatei, in vreme ce Portugalia a devenit tot mai izolata de restul lumii. Razboiul colonial a devenit o cauza majora a disidentei si un punct central pentru fortele antiguvernamentale din societatea portugheza. Multi studenti de stanga si activisti care se opuneau razboiului au fost obligati sa fuga din tara pentru a scapa de inchisoare si tortura. Pana la inceputul anilor ’70, cheltuielile militare portugheze au crescut constant, conflictele militare intrand in al doilea deceniu. Doar pierderile umane au fost mici. Regimul s-a confruntat cu critici din partea comunitatii internationale. Mii de tineri portughezi au emigrat ilegal in special in Franta si SUA, pentru a evita recrutarea. Nemultumiti erau si tinerii absolventi ai academiei militare. In februarie 1974, mai multi ofiteri cu vederi de stanga au format Miscarea Fortelor Armate (AMF), cu scopul de a rasturna guvernul printr-o lovitura de stat. AMF a fost condusa de maiorii Vitor Alves si Otelo Saraiva de Carvalho si de capitanul Vasco Laurenço. Miscarea a fost sprijinita de numerosi alti ofiteri din armata portugheza, adepti ai generalului Antonio Spinola. Declansarea revolutiei a fost anuntata prin difuzarea la radio a unui cantec interpretat de Zeca Alfonso, o cantareata folk interzisa la radioul portughez. Acesta a fost semnalul pentru preluarea punctelor strategice de catre revolutionari. Desi nu au existat demonstratii de masa ale populatiei inainte de lovitura de stat, implicarea spontana a civililor a transformat lovitura militara de stat intr-un eveniment cu o participare populara neasteptata. Primul ministru Caetano si presedintele Tomas Americo au reusit sa fuga in Brazilia. Caetano si-a petrecut tot restul vietii in tara de peste ocean, in vreme ce Tomas a revenit in Portugalia peste cativa ani. Dupa lovitura de stat militara din Lisabona, puterea a fost preluata de o junta militara, Junta Salvarii Nationale. Dupa un an, la 25 aprilie 1975, au fost organizate primele alegeri libere, cu scopul de a se ajunge la redactarea unei noi constitutii care sa o inlocuiasca pe cea aflata in vigoare din 1933. In 1976, in urma unor noi alegeri, s-a format si primul guvern constitutional, condus de primul minstru Mario Soares. Cei doi ani de tranzitie care au urmat loviturii de stat din 25 aprilie 1974, perioada cunoscuta sub numele de PREC (Processo Revolucionario Em curso, „Proces Revolutionar in curs”) caracterizata prin tulburari sociale si dispute pentru putere intre fortele de stanga si aripa politica a Fortelor de Dreapta. O consecinta directa a loviturii de stat militare de la Lisabona a fost intreruperea administratiei portugheze si retragerea personalului militar din coloniile portugheze de peste mari. Sute de mii de cetateni portughezi (muncitori, oameni de afaceri, agricultori, multi dintre acestia avand familii cu radacini adanci in teritoriile de peste mari) s-au intors in tara de origine. Dreptul coloniilor portugheze la autodeterminare si suveranitate a fost recunoscut oficial la 19 iulie 1974, in anul urmator dobandindu-si independenta Guineea-Bissau, insulele Capului Verde, Sau Tome si Principe, Mozambic si Angola. In Portugalia, o relativa instabilitate politica, tensiuni si tentative de puciuri militare de stanga si dreapta, frecvente restructurari in lumea partidelor politice jaloneaza drumul Portugaliei spre o democratie pluralista echilibrata, cale soldata cu admiterea tarii in 1986 in Uniunea Europeana. Problemele decolonizarii Inainte de aprilie 1974, razboiul din Africa consuma mai mult de 40% din bugetul portughez. La nivel militar, o parte din Guineea-Bissau a fost independenta de factori incepand din 1973, dar capitala si orasele importante erau inca sub control portughez. In Angola si Mozambic, miscarile de independenta au fost active doar in cateva zone rurale indepartate, de unde armata portugheza s-a retras. Timorul de Est a fost invadat de Indonezia in 1975, ocupatia durand pana in 1999. Conflictul perpetuu din aceasta perioada s-a soldat cu 102.800 de victime. Angola a intrat intr-un razboi civil in care s-au implicat si alte natiuni: Uniunea Sovietica, Cuba, Africa de Sud si Statele Unite ale Americii. si in Angola au murit sute de mii de oameni, ca urmare directa a razboiului sau in urma bolilor si a malnutritiei. Dupa o scurta perioada de stabilitate, Mozambicul a intrat, de asemenea, intr-un devastator razboi civil, in urma caruia a devenit unul dintre cele mai sarace state ale lumii. Guineea-Bissau a cunoscut si ea un scurt razboi civil si o tranzitie dificila. Macau a ramas colonie portugheza pana in 1999. China a preluat din acel an controlul, introducand si aici politici similare celor din Hong Kong, conform teoriei “o singura tara, doua sisteme economice”. Ioan BOTIS