Revolutia culturala din China

Specialistii in istoria comunismului afirma ca in China, numarul victimelor comunismului se ridica la 65.000.000 de oameni. Pe langa aceasta cifra, cei aproape un milion de morti citati de majoritatea autorilor cu referire la ravagiile „Marii Revolutii culturale proletare” ar putea parea niste date aproape modeste. Cu toate acestea, „revolutia culturala” a socat intreaga lume mai mult decat oricare episod al istoriei contemporane a Chinei. Revolutia culturala din China persista in amintirea oamenilor pentru radicalismul extrem al discursului sau si al unora dintre manifestarile sale, dar si pentru ca s-a desfasurat in orase, concentrandu-se asupra mediului politic si intelectual, si aceasta in era televiziunii careia i-a putut oferi imaginile unor ceremonii politice bine orchestrate si pline de o fervoare emotionanta. In fine, spre deosebire de miscarile precedente ale comunismului chinezesc (reforma agrara sau Marele Salt), Revolutia culturala a inceput sa fie condamnata in China aproape de indata ce s-a incheiat. Denuntarea faradelegilor savarsite de Garzile Rosii a devenit ceva de bon ton, mai cu seama cea indreptata impotriva vechilor cadre si a vechilor conducatori comunisti – si cu mult mai putin insistase asupra masacrelor comise in faza urmatoare de intoarcere la „ordine”. Revolutia culturala a ramas o miscare partiala, inchistata in zonele urbane si hegemonica doar in randurile tineretului scolarizat. Chestiunea prealabila a reprezentat-o luarea puterii in „suprastructura” intelectuala si artistica si cucerirea puterii statului. Revolutia culturala a reprezentat primul semn de impas al unui comunism chinezesc care a inceput sa piarda din energia revolutionara. Autorii Cartii negre a comunismului afirma ca „Represiunile, teroarea si crimele sunt departe de a epuiza sensul fenomenului, de altfel extrem de multiform in functie de momente si locuri”. „Dusmanul de clasa” Aspectele represive ale Revolutiei culturale pot fi repartizate in trei categorii mari, clar distincte, inclusiv din punct de vedere temporal: violentele impotriva intelectualilor si cadrelor politice (1966-1967), ciocnirile factionale intre Garzile Rosii (1967-1968) si brutala reluare a puterii operata de militari (1968). Declansate la mijlocul lunii mai a anului 1966, persecutiile operate de studenti si liceeni raman un simbol al ansamblului Revolutiei culturale. Cu un plus de sadism si de exaltare juvenila, ele au semanat mult cu cele care au facut victime printre intelectualii anilor ’50, dar au fost mult mai spontane. Ar fi absurd sa se considere ca Mao Zedong si apropiatii acestuia puteau trage sforile si coordona fiecare echipa din Garzile Rosii. Scenariul faradelegilor Garzilor Rosii a fost la fel de trist dintr-un capat in altul al oraselor si universitatilor Chinei. Milioane de elevi si studenti s-au organizat si au gasit fara dificultate in profesorii lor, in responsabilii lor de la universitate, apoi in autoritatile municipale sau provinciale „monstrii si demonii” care trebuie prigoniti, „genii raufacatoare”, „fantome bovine” sau „spirite de reptile”. Aceste denumiri au dus la „lupta” impotriva intelectualilor si destul de des la moartea acestora. Profesorii universitatii din Beijing, „dusmanul de clasa”, au fost impopotonati cu pancarte, palarii si uneori cu haine ridicole (mai ales femeile), constransi la pozitii grotesti si penibile, cu obrajii manjiti cu cerneala neagra, obligati sa latre, sa stea in patru labe, scopul fiind acela de a-si pierde demnitatea umana. In alte orase, victimele represiunii au fost obligate sa manance iarba sau au fost injugate la plug si constranse sa are sub amenintarea biciului. Culmea monstruozitatii a fost atinsa atunci cand cativa directori de liceu au fost asasinati, dupa care au fost mancati de calaii lor! Pielea si parul capitalismului Antiintelectualismul a fost o traditie mai veche in Partidul Comunist Chinez si Garzile Rosii tot repetau un citat din Mao: „Clasa capitalista este pielea; intelectualii sunt firele de par care cresc pe piele. Cand pielea moare, nu mai exista par.” Oficialii nu puteau pronunta cuvantul „intelectual” fara sa-i asocieze cuvantul „imputit”. La inceputul Revolutiei culturale, elevii si studentii s-au trezit dotati cu un mic compendiu al lui Mao despre invatamant, in care Conducatorul condamna stiinta profesorilor „incapabili sa distinga binele de rau” si care, „cu cat invata mai mult, cu atat devin mai stupizi”. Mao recomanda scurtarea perioadelor de studii si renuntarea la selectia prin examene, pentru ca universitatile trebuiau sa formeze oameni „rosii”, nu experti si trebuiau sa fie deschise cu prioritate celor „rosii” prin nastere. La 26 iulie 1966, toate unitatile de invatamant superior sau secundar au fost inchise pe o perioada nelimitata. Pentru cele cincizeci de milioane de elevi si studenti ai acestora masura a fost o incurajare. La 16 noiembrie 1966, a fost autorizata formarea Garzilor Rosii in uzine si, la 15 decembrie, in sate, ceea ce a reprezentat o extindere decisiva a miscarii. Dintre intelectuali, au murit in timpul represiunii 142.000 de profesori, 53.000 de tehnicieni si oameni de stiinta, 500 de profesori de medicina, 2.600 de scriitori si artisti, unii dintre ei fiind ucisi, altii obligati sa se sinucida. Chiar si un ministru al Minelor a fost batut mortal de Garzile Rosii, iar trei sau patru milioane de cadre ale partidului au fost incarcerate. Responsabilul din Tianjin al partidului a fost ucis dupa ce a fost torturat, iar primarul Shanghaiului a fost prins de carligul macaralei unei masini de depanat tramvaie si apoi batut. Pentru multi, usurinta cu care tinerii puteau sa atace in acea perioada chiar responsabili inalti ai partidului nu a avut o alta explicatie decat aceea ca Mao era de partea „revolutionarilor”. Lipsite de ocupatie, avand garantia unei totale impunitati, chiar daca omoara (crimele au fost considerate mereu „accidente”), incurajate fara oprire de mediile oficiale de la Centru, Garzile Rosii creau impresia ca nimeni nu le poate rezista. Revenirea la „normalitate” In ianuarie 1967, a inceput sa se puna problema puterii. Peste tot au fost rasturnate usor municipalitatile si comitetele de partid. Problema nu mai era de a critica, ci de a guverna. Tensiunile dintre grupurile rivale de rebeli, intre studenti si muncitori, intre muncitorii permanenti si cei nepermanenti au dus la ciocniri dure instantanee cuprinzand orase intregi, iar ele au loc curand cu arme de foc si nu doar cu centiroane sau chiar cu pumnale ca pana atunci. Conducatorii maoisti s-au speriat: productia industriala a scazut cu 40%, nu mai exista administratie si anumite grupuri nu mai puteau fi controlate. China ducea o lipsa cumplita de cadre competente, ceea ce a dus la necesitatea ca vechile cadre sa fie reintegrate. Uzinele trebuiau redeschise, iar unitatile de invatamant nu puteau ramane inchise la infinit. Mao a promovat o noua structura a puterii, Comitetele Revolutionare si a impins Garzile Rosii catre iesirea de la putere (sau, mai degraba, catre salile de clasa), facand uz, atunci cand situatia a cerut-o de celalalt brat inarmat al lui: armata. Cea de a doua jumatate a anului 1968 este marcata de o reluare generalizata a puterii de catre armata, de dizolvarea Garzilor Rosii, de expedierea a milioane de „tineri instruiti” (intre 12 si 20) in cele mai izolate sate ale Chinei. Armata s-a dovedit cruda cu Garzile Rosii: 100.000 de morti doar in Guangxi, 40.000 in Guangdong, 30.000 in Yunnan, anul 1968 fiind cel al marilor masacre, anul in care statul chinez si-a reluat monopolul asupra violentei legitime si nu a ezitat sa faca uz de ea. Esecul manifest al Revolutiei culturale a ajuns sa-i distanteze de regim pe cei mai multi dintre oraseni si in special pe cei tineri, care s-au simtit cu atat mai tradati, cu cat avusesera sperante mai mari. Refuzul lor frecvent de a se ruraliza a dus la nasterea unei paturi sovaielnice de citadini, traind intr-o semiclandestinitate. Cinismul, criminalitatea, retragerea in sine progreseaza pretutindeni. Chinezii erau extenuati, dezgustati si tematori, dar, in subteran, si-a croit drum o trezire a societatii civile. Intalnirea lui Mao cu o generatie Istoricii contemporani sustin ca Revolutia culturala reprezinta rodul intalnirii dintre un om si o generatie. Omul este, desigur, Mao. Generatia care a reprezentat pentru liderul comunist un brat armat a fost reprezentata de tineri care aveau intre paisprezece si douazeci de ani, niste instrumente cu atat mai entuziaste, cu cat au impartasit deopotriva un fanatism doctrinar si o mare frustrare. Cei mai tineri au fost intotdeauna cei mai violenti, cei mai incrancenati sa-si umileasca victimele. Erau tineri dresati sa se comporte ca niste „mici roboti rosii” si erau gata sa moara pentru Mao. Studentilor si liceenilor li s-au alaturat numerosi lucratori industriali. Erau cadre tinere care au intrezarit ocazia nesperata a unei cariere rapide, responsabili sanctionati odinioara pentru un oarecare motiv si dornici sa se razbune, oportunisti mereu gata sa faca ce fac oamenii momentului si sa-i tradeze la prima ocazie. Aceasta coalitie heteroclita de nemultumiti, plini de ura si inarmati cu dorinta de reusita sociala, a luat cu asalt toate puterile – in scoala, in uzina, in birouri. Tortionarii: badarani, cruzi, nulitati absolute „Vreo patruzeci-cincizeci de profesori au fost insirati pe cateva randuri pe terenul de sport, cu obrajii manjiti cu cerneala neagra. Purtau agatate de gat panouri cu inscriptii insultatoare. Fiecare panou era marcat cu o cruce rosie, ceea ce le dadea profesorilor aparenta unor prizonieri condamnati la moarte, asteptand sa fie executati. Toti aveau pe cap bonete cu urechi de magar, pe care erau scrise epitete jignitoare, iar pe spate le erau agatate maturi murdare, carpe de praf si pantofi. In jurul gatului li se agatasera galeti pline cu pietre. Galeata directorului era atat de grea, incat firul metalic ii patrunsese adanc in piele. Obligati sa faca mai multe tururi de teren, au cazut in genunchi si l-au implorat pe Mao Zedong sa le ierte „crimele”. Au urmat loviturile si torturile. Profesorii au fost siliti sa manance materii fecale si insecte, au fost supusi unor socuri electrice si obligati sa ingenuncheze pe sticla sparta. Primii care au pus mana pe bastoane si au inceput sa tortureze au fost brutele scolii: copii de cadre de partid si ofiteri de armata. Badarani si cruzi, erau obisnuiti sa profite de influenta parintilor. Nulitati absolute in clasa, le purtau pica profesorilor. Unul dintre profesori, in varsta de peste saizeci de ani si suferind de hipertensiune, a fost expus mai multe ore soarelui canicular, fortat sa defileze, batut cu pumnii si cu bastoane de bambus. A lesinat de cateva ori, dar a fost reanimat de fiecare data, aruncandu-i-se apa rece pe fata. Tortura a durat sase ore. Doctorul care a examinat cadavrul a fost obligat sa treaca in certificatul de deces: „Moarte cauzata de un atac subit de hipertensiune.” „Nu-i treaba noastra…” „Nu ne putem conforma practicilor obisnuite; nu putem respecta codul penal. Daca veti aresta oameni care au batut alti oameni, veti proceda gresit… Garzile Rosii care ucid trebuie pedepsite? Parerea mea este ca daca sunt omorati oameni, ei bine, sunt omorati; nu-i treaba noastra… Nu aprob faptul ca masele ucid, dar daca masele urasc oamenii rai intr-atat incat n-avem cum sa le mai oprim, atunci sa nu insistam… Politia populara trebuie sa fie de partea Garzilor Rosii, sa li se alature, sa simpatizeze cu ele si sa le furnizeze informatii…” – fragment dintr-o declaratie a lui Xie Fuzhi, ministrul Securitatii, in fata unui auditoriu alcatuit din cadre ale politiei. Ioan BOTIS ibotis@gazetademaramures.ro