Revoluţia Algeriană

La 1 noiembrie 1954 a început războiul de independenţă al Algeriei, cunoscut şi ca Revoluţia algeriană. Termenul folosit în mod oficial în epocă, de către francezi, era „evenimentele din  Algeria”. Acest război a fost un conflict armat desfăşurat în Algeria, colonie franceză din anul 1830, care a avut ca rezultat obţinerea independenţei algeriene, la 5 iulie 1962. Luptele s-au purtat între 1 noiembrie 1954 şi 19 martie 1962.

În perioada interbelică, Franţa a lăsat ca politica ei algeriană să fie dictată de europenii din Algeria sau, mai exact spus, de cei care pretindeau că vorbesc în numele lor. Înainte de al doilea război mondial, aceştia s-au împotrivit cu succes proiectului care crea condiţii pentru acordarea de drepturi electorale musulmanilor, iar după război au reuşit să golească statutul Algeriei de conţinutul său liberal. Primelor solicitări ale naţionaliştilor algerieni, conduşi de Abbas Ferhat, vizând acordarea unei mai mari independenţe, li s-a răspuns printr-o promisiune (făcută oficial în 1947) şi anume că va fi acceptată participarea deplină a algerienilor la politica şi guvernarea ţării. Promisiunea nu a fost însă respectată.

Franţa era preocupată de realizarea altor obiective care vizau o reînnoire constituţională şi socială, iar crearea celei de a IV-a Republici pe teritoriul Franţei s-a dovedit insuficientă pentru a-şi impune voinţa asupra intransigenţilor şi conservatorilor colonişti francezi din Algeria. În acelaşi timp, strădaniile guvernului francez au fost zădărnicite de incapacitatea de a se baza deplin pe loialitatea comandanţilor săi militari din Algeria, care treceau adesea de partea coloniştilor.

Acţiunile de represiune îndreptate împotriva populaţiei musulmane au condus la izbucnirea războiului algerian de independenţă, desfăşurat între anii 1954 şi 1962, care a devastat ţara atât din cauza pagubelor materiale produse şi pierderilor de vieţi omeneşti cât şi exodului de colonişti care a urmat, aceştia luând cu ei atât capitalul, cât şi tehnologia de care dispuneau.

La 1 noiembrie 1954, între coloniştii francezi şi naţionaliştii musulmani au fost declanşate ostilităţile, organizate de Frontul de Eliberare Naţională, condus de Ben Bella. Brutalitatea cu care au acţionat trupele bine echipate ale francezilor şi coloniştilor a adus curând Frontului sprijinul larg al maselor ţărăneşti. Ministrul rezident în Algeria s-a sprijinit pe liderii comunităţii franceze şi pe armata care a ajuns să transforme războiul într-o cauză proprie.

Războiul s-a acutizat în 1955. „Cei în drept nu mai au încotro şi în timpul verii trimit în Algeria recruţii ultimului contingent. Aceşti tineri ostaşi nu vor face altceva, este drept, decât să îndeplinească sarcinile ocupaţiei, zonele de luptă fiind rezervate trupelor de meserie. Dar vor fi martorii şi uneori actorii mai mult sau mai puţin voluntari ai scenelor de tortură şi asasinat, care sunt din ce în ce mai greu de ascuns opiniei publice. Oricât s-ar vorbi despre contribuţia războiului în Algeria la demoralizarea tineretului, tot nu ar fi prea mult”, afirma Jacques Madaulle.

Mulţi francezi mai erau convinşi că pierderea Algeriei ar fi însemnat pentru Franţa o înfrângere capitală, lucru repetat de mai toţi politicienii francezi ai vremii. Majorităţii franceze îi venea greu să accepte că Algeria nu mai era Franţa. Pe de altă parte, în Franţa exista un foarte mare număr de muncitori algerieni. Prezenţa acestora pe teritoriul francez a stârnit reacţii rasiste.

Algerienii au continuat să se bazeze pe atacuri de gherilă, care au cuprins şi Algerul la sfârşitul anului 1956. Războiul a dus la radicalizarea aripii (politicii) dure a coloniştilor şi militarilor din  Algeria, în asemenea măsură încât guvernele celei de-a IV-a Republici franceze au pierdut controlul asupra acestui fenomen. Faptul că francezii considerau că Algeria este o parte componentă a statului francez nu a făcut decât să intensifice criza în Franţa.

În ianuarie 1957, generalul Massu a fost însărcinat să restabilească ordinea în Alger. Războiul a căpătat un caracter nou: de când Marocul şi Tunisia au devenit independente, le-au permis insurgenţilor algerieni să-şi organizeze la hotarele Algeriei armate regulate. Pentru a evita pătrunderea lor în Algeria, armata franceză a construit la graniţe linii fortificate, botezate liniile Morice.

La 8 februarie 1958, aviaţia franceză a bombardat satul tunisian Sakhiet-Sidi-Yusef sub pretextul că servea drept bază unităţilor algeriene. Acest bombardament, hotărât de autorităţile militare, a fost o nouă dovadă că puterea civilă nu avea autoritatea şi poate nici dorinţa să se impună în faţa militarilor din Algeria. Unii militari nu şi-au ascuns dorinţa de a ocupa pur şi simplu teritoriul tunisian în întregime. În acelaşi an, rebeliunea din Alger s-a extins şi în Corsica.

SUA şi Marea Britanie şi-au oferit bunele servicii pentru a încerca să pună capăt războiului din Algeria, care devenise un pericol pentru pacea internaţională. A devenit limpede că, dacă francezii îşi doreau să evite internaţionalizarea conflictului algerian, care le provocase deja cele mai neplăcute neajunsuri la ONU, trebuiau să se arate dispuşi să-l rezolve ei înşişi, ceea ce implica negocieri cu răsculaţii.

La 13 mai 1958, mulţimea europeană a pus stăpânire pe Ministerul Algeriei din Alger şi a adus la putere Comitetul Salvării Publice, condus de comandanţii armatei, generalii Salan şi Massu. Acesta din urmă era tot atât de popular în Alger, pe cât de odios s-a făcut opiniei publice din Franţa.

În iulie 1959, Charles de Gaulle a vizitat Algerul în ceea ce s-a numit „turneul popotelor”. Preşedintele republicii s-a aşezat cu familiaritate, aproape pretutindeni în Algeria, la masa ofiţerilor, dar a făcut o proastă impresie asupra adepţilor păcii. În septembrie 1959, de Gaulle a făcut un pas important: a acordat Algeriei autodeterminarea. Minoritatea franceză din Algeria şi-a manifestat nemulţumirea şi dezamăgirea. Un an mai târziu, de Gaulle a întreprins o nouă vizită în Algeria. De această dată, musulmanii au manifestat, au avut loc ciocniri violente cu armata, iar plecarea şefului statului a fost însoţită de un adevărat măcel, care nu i-a smuls lui de Gaulle nici un cuvânt de regret.

În ianuarie 1961, de Gaulle a organizat un referendum asupra autodeterminării Algeriei. Extremiştii din Algeria şi Franţa au reacţionat prin recurgerea la metode teroriste. Un comando OAS format din 12 oameni a tras sute de cartuşe asupra maşinii în care se afla preşedintele de Gaulle, soţia şi ginerele acestuia. Nimeni nu a fost rănit, cu toate că maşina a fost lovită în 14 locuri. „Proşti trăgători”, a comentat de Gaulle.

Opinia publică franceză a devenit tot mai învrăjbită. Un număr de 121 de intelectuali de stânga au publicat un manifest virulent în favoarea independenţei Algeriei. Guvernul a luat măsuri împotriva unora dintre ei, în timp ce intelectualii de dreapta au publicat un manifest  pentru o Algerie franceză.

La 5 februarie 1962, de Gaulle a luat în calcul pentru prima dată acordarea independenţei depline Algeriei. De Gaulle a iniţiat negocieri cu Ben Bella, care au dus la încheierea acordurilor de la Evian. Pe baza acestor acorduri, la 3 iulie 1962, Algeria şi-a declarat independenţa. Din punctul de vedere al guvernului francez, în Algeria nu a existat niciun război, fiindcă Algeria era formată din departamente care aparţineau legal, constituţional şi administrativ Republicii franceze. Ca urmare, ce s-a întâmplat în Algeria a fost doar o operaţiune de „menţinere a ordinii”, în care jandarmeria şi poliţia au trebuit să fie ajutate de armată.

Săptămâna baricadelor

La 24 ianuarie 1961, studenţii francezi din Alger, conduşi de Lagarllarde şi Susini, au provocat o răscoală în cartierul facultăţilor, susţinuţi de o mare parte din minoritatea franceză. Studenţii şi-au organizat o tabără fortificată pe strada Michelet. Armata a simpatizat cu rebelii. În timpul acestei săptămâni a baricadelor şi-au făcut apariţia generalii care au jucat ulterior un rol decisiv în desfăşurarea evenimentelor. Generalii erau convinşi că au învăţat în Indochina în ce chip trebuie dus un război subversiv, închipuindu-şi că pot să-i domine şi pe francezi, şi pe algerieni. Musulmanii din Alger au arătat mult sânge rece, deoarece, dacă ar fi intervenit, i-ar fi unit pe toţi împotriva lor şi urmările ar fi fost incalculabile. La 1 februarie 1961, baricadele s-au predat forţelor de ordine.

Colonia franceză Algeria

Începând din evul mediu, în Algeria s-au stabilit sute de mii de colonişti veniţi din Franţa, Italia, Spania şi Malta. Aceştia au pus bazele fermelor algeriene de pe coastă şi au ocupat cele mai bogate părţi ale  Algeriei.

Colonizarea sistematică a Algeriei, a doua ţară ca mărime din Africa, a început odată cu ocuparea de către francezi a Algerului, în 1830. În 1848, a primit o structură administrativă asemănătoare cu cea a Franţei metropolitane prin crearea a trei departamente: Alger, Oran şi Constantine.

Deşi au putut să ceară cetăţenia începând cu 1865, puţini musulmani au ales să facă această mişcare.

În 1870, cea mai mare parte din ţară se afla sub control militar, iar în 1882 a devenit în mod oficial parte componentă a Franţei metropolitane. Persoanele cu descendenţi europeni (aşa-numiţii „pieds-noirs”) ca şi evreii algerieni nativi erau consideraţi cetăţeni francezi; în contrast cu aceştia, marea majoritate de musulmani algerieni a rămas în afara legilor franceze şi nu a avut nici cetăţenie, nici dreptul de a vota.

Populaţia algeriană nu a beneficiat de drepturi politice sau civile deşi, în 1919, reprezentanţilor elitei indigene li s-a acordat cetăţenia franceză, cu condiţia să renunţe la credinţa şi la obiceiurile musulmane.  Acest gest a fost doar o încercare de a integra statul african în ceea ce se considera a fi cultura şi tradiţiile culturale franceze superioare. În timpul celui de-al doilea război mondial, Algeria a fost condusă de guvernul de la Vichy. Reuşita debarcării Aliaţilor în zona nordică a Africii franceze, în noiembrie 1942, i-a permis lui de Gaulle să stabilească sediul cartierului său general şi al Comitetului de Eliberare Naţională la Alger, la 3 iunie 1943.

Majoritatea din cei 1.025.000 de „pieds-noir”, precum şi 91.000 de harkis (musulmani algerieni profrancezi) au părăsit Algeria pentru Franţa la mijlocul anului 1962. Evacuarea s-a făcut într-o teroare teribilă.

Caré de generali

La 22 aprilie 1961, patru generali (Jouhaud, Salan, Challe şi Zeller), dintre care doi au fost comandanţi supremi ai armatei din Algeria, cu complicitatea unei părţi a aviaţiei, au preluat puterea în Alger. În culisele evenimentelor se regăsesc militari şi civili care au crezut totdeauna că e posibil să-i impună metropolei, prin forţă, o politică algeriană pe care ea o voia din ce în ce mai puţin. Aceştia s-au organizat încetul cu încetul, alcătuind în cele din urmă Organizaţia Armata Secretă (OAS), o putere ocultă care avea să nimicească sistematic orice posibilitate de coexistenţă între comunitatea franceză şi comunitatea musulmană din Algeria. Mai mult, OAS a încercat chiar să se impună prin teroare în metropolă.

Sub pretextul că o parte a opiniei publice s-a arătat prea indulgentă faţă de teroriştii algerieni, care nu aveau alt mijloc de afirmare, oamenii din OAS au exercitat teroarea atât în Algeria, cât şi în Franţa. În Algeria era vorba de decimarea elitei musulmane, iar în Franţa de terorizarea partizanilor autodeterminării Algeriei şi, dacă ar fi fost cu putinţă, chiar a puterii constitutive.

Revolta orchestrată în Alger, precum şi o serie de atentate cu bombe în Franţa, s-au încheiat fără rezultatul dorit de OAS.