Revolta „boxerilor” chinezi

La 21 iunie 1900, în Beijing, „boxerii au atacat misiunile diplomatice străine. Marile puteri au protestat, declarându-i împărătesei Cixi că, în urma respectivului gest, ele se consideră în stare de război. A urmat atacul ordonat de împărăteasă asupra cartierului misiunilor diplomatice. Acesta a durat 55 de zile, până la 14 august 1900, când trupele eliberatoare a opt naţiuni l-au despresurat.

La apogeul revoltei, în perioada asediului cartierului legaţiilor străine din Beijing, au fost ucişi aproximativ 230 de străini, diplomaţi, dar şi militari, comercianţi sau misionari, împreună cu zeci de mii de chinezi de confesiune creştină, un mare număr de rebeli asediatori, simpatizanţi de-ai acestora, precum şi neutri, chinezi paşnici aflaţi „la locul greşit, în timpul greşit”.

Răscoala îşi are originea în starea de spirit de ură şi duşmănie la adresa străinilor ce domnea în China de câţiva ani. Cu mai bine de şase decenii în urmă, în 1839, între China şi Marea Britanie a izbucnit primul „război al opiului”. Evident, înfruntarea a fost una inegală, iar Anglia, victorioasă, i-a impus Chinei inegalul şi umilitorul Tratat de la Nanking (Nanjing), din 29 august 1842, primul tratat umilitor impus Chinei de o mare putere europeană. În conformitate cu stipulaţiile acestuia, Anglia a obţinut stăpânirea asupra insulei Hong Kong şi deschiderea pentru flota comercială engleză a cinci porturi, între care Canton şi Shanghai. Între 1858 şi 1860, s-a desfăşurat cel de-al doilea „război al opiului”. În 1858 a fost semnat tratatul ruso-chinez şi cel impus Chinei de cele patru puteri: Franţa, Marea Britanie, Rusia şi Statele Unite ale Americii.

Conţinutul acestuia era cât se poate de clar: dacă cele patru mari puteri se obligau să sprijine autorităţile de la Beijing împotriva mişcărilor revoluţionare şi rebeliunilor interne, ele primeau în schimb importante privilegii comerciale.

Prin tratatele de la Beijing, din octombrie-noiembrie 1860, erau deschise reprezentanţe comerciale cu caracter permanent în China, ale celor patru mari puteri. Au urmat apoi alte două tratate, la fel de inegale şi înjositoare: tratatul chino-japonez (1895), prin care China ceda Japoniei Taiwanul şi insulele Penhu, şi Convenţia ruso-chineză (1898), prin care China îi ceda Rusiei, cu titlul de închiriere, pentru 25 de ani, oraşele Port Arthur şi Talien Dalian.

În 1897, Germania a pus stăpânire pe golful Tiaociou, de pe coasta provinciei Shandong, cu portul Qingdao. Franţa şi Anglia i-au urmat imediat exemplu, luând în stăpânire oraşele Weihai şi Zhanjiang.

Revolta chinezilor a fost una triplă: antiimperialistă, anticolonialistă şi, evident, anticreştină, toţi străinii fiind de confesiune creştină, de la diplomaţi la negustori şi, bineînţeles, misionari. Adevărata lege o făceau străinii, deoarece ei aveau puterea economică, în primul rând, şi apoi pe cea politică. Poporul, clericii chinezi tradiţionalişti, văzându-şi ritualurile şi tradiţiile ponegrite, prohibite chiar, au simţit că fusese depăşită o limită a răbdării. Deosebit de ultragiate de atitudinea colonialist-agresivă a occidentalilor şi a Japoniei (inamic tradiţional al Chinei) s-au dovedit a fi cele mai multe şcoli de arte marţiale. Maeştrii care le conduceau au simţit că trebuie să se revolte împotriva atacurile economice şi religioase venite din exterior.

Chinezii s-au organizat în asociaţii revoluţionare cum ar fi „Societatea armoniei juste” sau „Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi”, de unde numele pe care englezii l-au dat răsculaţilor: „boxerii”. Ei au declanşat ceea ce în istorie s-a numit „Revolta boxerilor”, care a mistuit China ca un râu de foc, făcând numeroase victime, de ambele părţi, în intervalul 1898-1901. Membrii fondatori ai „boxerilor” au fost practicanţi ai stilului de luptă Baguazhang, taoişti din secta Li. Aceşti luptători nu erau deloc străini de atacuri susţinute îndreptate îndeosebi asupra străinilor precum şi a chinezilor care renunţaseră la religia şi cultura nativă pentru a se converti la creştinism.

Astfel de societăţi secrete de orientare naţionalistă şi ideologie religios-marţială activau încă din anul 1700. Este de notorietate că influenţa lor era atât de mare încât în preajma anului 1747, un grup de călugări misionari iezuiţi a fost expulzat din China în urma presiunilor exercitate de luptători. Numărul societăţilor secrete a proliferat direct proporţional cu creşterea influenţei vestice în China. Cu toate că practicanţii de arte marţiale proveneau din toate straturile sociale, cei mai mulţi erau ţărani din provincia Shandong, care fusese lovită în acea perioadă de dezastre naturale, inundaţii şi lipsă a recoltelor.

La nivel popular, chinezii se temeau că în scurt timp vor ajunge sclavi în propria lor ţară. În scurt timp, toţi occidentalii au fost catalogaţi ca „diavoli principali”, iar chinezii convertiţi la creştinism erau nimic altceva decât „diavoli de rangul doi”, pe când chinezii care lucrau pentru occidentali erau „diavoli de rangul trei”. Boxerii au mers până acolo încât au început să tipărească manifeste în care-i acuzau pe misionarii catolici că abuzau sexual de copii şi de femei.

Foarte superstiţioşi, boxerii au ajuns să creadă că anumite practici magice i-ar fi putut face invulnerabili în faţa gloanţelor. Unii dintre ei intrau într-o stare de transă înainte de declanşarea atacurilor, prin ritualuri budiste şi taoiste în timpul cărora chemau spiritele marilor războinici strămoşi să le posede trupurile pentru a lupta mai bine împotriva „diavolilor albi”.

Pornită în martie 1898 din regiunea nordică a Chinei, din provincia Shandong, revolta s-a extins, ajungând în 1900 şi în capitală, la Beijing. Primele atacate au fost misiunile evanghelice, evident cele mai vulnerabile şi lipsite de apărare, apoi contoarele şi firmele comerciale. Misionarii şi negustorii au fost primii loviţi. Au urmat apoi, o dată ce boxerii s-au instalat în Beijing, şi diplomaţii.

Pe acest fundal a avut loc, în capitala chineză, o lovitură de palat. Tânărul împărat reformator Guangxu, iniţiator al procesului reformator şi modernizator, cunoscut sub denumirea de „Reforma celor 100 de zile”, a fost răsturnat de la putere de către mătuşa sa conservatoare, împărăteasa văduvă Cixi. Aceasta i-a lăsat pe boxeri să se dezlănţuie, deşi ar fi putut cu uşurinţă suprima mişcarea, având ferma intenţie de a-i alunga pe străini din China.

Împărăteasa, considerându-i pe boxeri puternici, „rezistenţi” la gloanţe, la loviturile de sabie şi lance, datorită „puterilor lor magice”, a decis folosirea lor la maximum, drept „carne de tun”. Împărăteasa spera ca, în final, datorită numărului copleşitor, net superior al răsculaţilor, să-i poată alunga pe străini pentru totdeauna, din China. Neascunzându-şi intenţiile, împărăteasa Cixi a emis edicte de protejare şi apărare a boxerilor, determinându-i pe diplomaţii străini să-i adreseze plângeri şi note de protest. Toate acestea se petreceau în ianuarie 1900.

Focul a mocnit ceva mai puţin de şase luni, înainte ca butoiul cu praf de pulbere să fie aprins, la 21 iunie 1900. Deja la Beijing, în „Oraşul interzis”, reşedinţa familiei imperiale, boxerii s-au adunat în număr mare, cu intenţii clare de atac. Lor li s-au alăturat elemente ale armatei imperiale chineze. Se aştepta semnalul adevăratului lider, împărăteasa văduvă Cixi. Aceasta a dat semnalul de atac la 21 iunie 1900, declarând oficial deschis războiul împotriva străinilor. Cartierul locuinţelor străinilor din Tianjing şi cartierul misiunilor diplomatice au fost imediat atacate şi asediate.

Puterile străine au protestat, declarându-i împărătesei Cixi că, în urma respectivului gest, ele se consideră în stare de război. A urmat atacul de a doua zi, ordonat de împărăteasă, asupra cartierului misiunilor diplomatice. Acesta a durat 55 de zile, până la 14 august 1900, când trupele eliberatoare a opt naţiuni l-au despresurat.

Misiunile diplomatice au fost transformate, după cum afirma Jean Delumeau, în veritabile cetăţi asediate. Aflate în vecinătatea „Oraşului interzis”, deci a asediatorilor care au pornit asaltul de acolo, misiunile erau clădiri solide, construite din piatră, înconjurate de ziduri înalte, puternice, care au rezistat atacului. În ceea ce-i priveşte pe ocupanţii lor, diplomaţii în primul rând, cărora li s-au adăugat ceilalţi civili, negustorii, misionarii, chinezii convertiţi la creştinism, dar şi străinii cu alte ocupaţii, au fost nevoiţi să pună mâna pe arme, pentru a-şi apăra vieţile lor şi ale familiilor lor. Iată-i aşadar pe diplomaţi transformaţi în militari, lăsând hârtia şi condeiul la o parte şi apucând, pentru aproape două luni, puşca, sabia, lancea, ustensile mai puţin diplomatice.

Comanda supremă, dacă se poate numi aşa, a misiunilor diplomatice asediate, a luat-o ministrul plenipotenţiar al Marii Britanii, Claude Maxwell MacDonald, care, înainte de a fi diplomat, a fost ofiţer. Asediaţii au folosit ca arme de foc puştile, pistoalele şi un tun vechi, piesă de muzeu.

Acesta a fost numit în glumă „Tunul internaţional”, fiind alcătuit dintr-o ţeavă britanică, un afet italienesc şi trăgea cu ghilele ruseşti. Tunarii erau americani.

Lângă „Oraşul interzis”, în „Cartierul legaţiilor”, erau grupate, în apropiere una faţă de cealaltă, Legaţiile Marii Britanii, Franţei, Austro-Ungariei, Italiie, Olandei, Statelor Unite ale Americii, Rusiei şi Japoniei. La câteva străzi distanţă de el se aflau, învecinate, Legaţiile Belgiei şi Spaniei. În timpul asediului, comunicarea dintre acestea două şi restul misiunilor diplomatice s-a realizat fără probleme. Cea mai nefericită aşezare a avut-o Legaţia Germaniei, situată în cealaltă parte a oraşului. Această misiune, împreună cu întreg personalul ei, a fost cea dintâi victimă a furiei boxerilor. Rebelii au atacat-o, au pătruns rapid în ea, au jefuit-o şi au incendiat-o, iar personalul a fost masacrat. Ambasadorul plenipotenţiar Klemens von Kettlera a fost ucis, după care a fost decapitat.

Folosind tactica intimidării, boxerii au incendiat la 23 iunie 1900 un grup de clădiri vechi, curţi şi grădini, aflate în vecinătatea Legaţiei Marii Britanii, numit Hanliu Yuan, în speranţa că focul va curpinde şi clădirea legaţiei, determinând predarea asediaţilor. Spre surprinderea lor, incendiul s-a propagat în direcţia inversă, spre asediatori, clădirea legaţiei rămânând neatinsă. Cei care nu au avut timp să se refugieze în ambasade, au fost ucişi fără cruţare de boxerii dezlănţuiţi.

În cursul celor 55 de zile de asediu, civilii nu au fost singuri în lupta lor. Au existat şi militari, puţini la număr, comparativ cu efectivele inamicului. Încă de la 31 mai 1900, la cererea diplomaţilor îngrijoraţi, 435 de militari din opt ţări, puşcaşi marini, au plecat de la Takou, cu trenul, spre Beijing. Aceştia au contribuit la apărarea legaţiilor. Această măsură nefiind suficientă, la 10 iulie, 2.000 de puşcaşi marini englezi, comandaţi de viceamiralul Edward Hobart Seymour, au pornit de la Tianjin către Beijing. Aceştia au întâmpinat o puternică rezistenţă din partea boxerilor, care distruseseră deja calea ferată, şi au fost nevoiţi să se întoarcă la Tianjin, după ce au pierdut 350 de oameni. Un număr de 24 de marinari japonezi, aflaţi sub comanda colonelului Shiba, s-au distins în timpul asediului.

În final, o forţă expediţionară alcătuită din militari a opt state, denumită simbolic „Alianţa celor opt misiuni”, cuprinzând 55.000 de oameni, o forţă numerică cu adevărat impresionantă, a cucerit Tianjin după numai o zi de luptă, pe 14 iulie. A urmat ocuparea capitalei Beijing şi despresurarea cartierului misiunilor diplomatice concomitent cu împrăştierea asediatorilor, la 14 august 1900. Acţiunea a fost comandată de generalul locotenent britanic Alfred Gaselee.

În timpul anului următor, o altă forţă expediţionară occidentală, condusă de germani, a efectuat o serie de raiduri punitive de-a lungul Chinei.

Pe 7 septembrie 1901 a fost semnat Protocolul Boxerilor. Termenii acestuia erau umilitori pentru China. Aceasta era obligată să distrugă forturile care protejau Beijingul şi să pedepsească oficialii chinezi participanţi la răscoală şi a boxerilor. Ambasadele străine şi-au însuşit dreptul de a dispune de forţe militare proprii. Chinei i s-a interzis să importe arme de foc pentru următorii doi ani şi a fost obligată să plătească echivalentul a 370 de milioane de dolari actuali. Victoria aliaţilor a dus la ocuparea de către germani a oraşului Tsiugdao, ruşii ocupând Manciuria. Dinastia Qing a fost atât de slăbită în urma răscoalei încât a căzut în anul 1911.

Chinezii s-au organizat în asociaţii revoluţionare cum ar fi „Societatea armoniei juste” sau „Societatea pumnilor drepţi şi armonioşi”, de unde numele pe care englezii l-au dat răsculaţilor: „boxerii”.