Revista Ţării Chioarului sărbătoreşte Centenarul Marii Uniri

Publicaţia noastră împlineşte în această vară treisprezece ani de existenţă. Ani tineri, plini şi frumoşi pe parcursul cărora ne-am străduit să punem în cuprinsul revistei o fărâmă din Ţara Chioarului. Am tipărit astfel, de-a lungul acestei perioade (2006-2018), peste 1500 de pagini care încearcă să surprindă, precum cioburile unei oglinzi sparte (fiecare reflectând lumea în felul său, în funcţie de poziţie şi formă), o imagine a acestui ţinut. Diferite puncte de vedere, diverse voci şi scriituri, s-au materia­lizat în articole, studii, eseuri şi pagini de literatură. Am imaginat mai mult decât un simplu exerciţiu publicistic: am dorit ca revista să devină un spaţiu de întâlnire şi comunicare între oameni.

În ziua de azi, puţine prilejuri (ex­cluzându-le pe cele racordate la viaţa politică încrâncenată sau la diverse manifestări scenice şi competiţii spor­tive) mai reuşesc să-i facă pe oameni să împărtăşească trăiri şi să comunice în tihnă. În acest sens, Chioarul – subiectul revistei noastre – nu este doar un ţinut delimitat după criterii geografice, istorice sau etnografice, ci a devenit un spaţiu mental din care pornesc sau înspre care se îndreaptă scrierile şi poveştile acestei reviste.
Autorii textelor s-au născut ori au vieţuit o perioadă aici. Sau au vizitat locurile acestea, ori au gândit şi imaginat Chioarul. Sau l-au trăit. Sau l-au visat… Poate că astăzi, mai mult decât oricând, este important să găsim în sufletele noastre acele locuri care ne aparţin tuturor şi care, totodată, ne fac să simţim că ne aparţinem, într-un fel, unii altora, scăpând pentru o clipă de ten­taţia acută a diferenţierii şi dezbi­nării. Văzută în acest fel, apartenenţa la acest spaţiu mental nu face decât să întărească şi să sublinieze unitatea noastră ca maramureşeni, români, europeni şi locuitori ai planetei.

E anul în care aniversăm Centenarul Marii Uniri. S-au antrenat multe energii şi resurse pentru a marca acest moment. Unii au ales să ridice baloane în aer, să cheme cât mai multă lume pe scenele ce împânzesc satele şi oraşele ţării, să îmbrace haine de sărbătoare şi să pă­şească astfel dincolo de ritmul cotidian. Foarte bine, aniversarea Centenarului e o sărbătoare naţională şi fiecare gen de manifestare reflectă în primul rând modul de a fi în lume şi de reprezentare a oamenilor şi comunităţilor. S-a vorbit foarte mult despre alocarea unor resurse financiare de la nivel central pentru unele manifestări în defavoarea altora.
Discursurile gazetăreşti vorbesc de in­terese personale şi politice, ca în multe alte situaţii: biserici vs. spitale, bugetari vs. privaţi, diaspora vs. autohtoni, catolici vs. ortodocşi, mulţi şi proşti vs. puţini da’ culţi, carnivori vs. vegani, iubitori de pisici vs. iubitori de câini etc. Lista opoziţiilor poate continua, căci fiecare vede în celălalt mai degrabă un adversar decât un confrate.

Mai mult, fiecare dorim ca în aceste dispute, cineva să ne facă dreptate. Jus­ti­ţia pământeană pare să n-audă toate aceste voci; Dumnezeu, ca într-un co­lind maramureşean, „gândeşti că doar­me cu capul pe-o mănăstire şi de nime n-are ştire…” Am ajuns într-un punct în care fiecare îşi doreşte sărbă­toarea lui şi porţia lui de dreptate. O dungă vineţie creşte în ochii oamenilor şi, odată cu ea, lumea se dezbină şi se destramă, ordonându-se totodată doar după opoziţii din ce în ce mai amănunţite. E o luptă încrâncenată ce slăbeşte, dincolo de interese personale, tocmai firea şi fiinţa noastră. Ne-am întors şi am ajuns iar în momentul în care, chiar prin violenţa fizică, îi negăm celui de lângă noi calitatea de fiinţă umană. Mai departe de acest punct, istoria ne aminteşte poveştile ei… nu întotdeauna demne de ideea de umanitate.

Poate că aniversarea Centenarului ar trebui să fie pentru noi, în ciuda comemorării unui eveniment istoric, chiar o evadare din istoria ce a depus peste noi, în timp, zgură şi praf, teamă şi ură, încât nu ne mai vedem între noi - români şi, mai mult, oameni. O săr­bă­toare presupune anularea cadenţei cotidiene. Cum ar fi să vedem aniversarea Centenarului ca pe un rit menit să refacă energiile începutului, şi hrăniţi de ele şi de jertfele celor de atunci să putem construi mai departe? Un rit cere şi un sacrificiu. Ar fi momentul să rupem din noi carnea putredă, să ne îndepărtăm, măcar pentru o clipă, de interesele meschine şi să refacem drumul iniţial, acela de a reclădi o unitate, pornind de la culturile, personalităţile şi manifestările regionale înspre centru.
E esenţial ca într-o societate, precum cea de azi, să existe culturi regionale, mici nuclee vii, efervescente, care să hrănească cultura naţională, să facă parte din ea.
În acelaşi timp, e necesar ca ele să aibă un profil bine definit şi să se bucure de o independenţă reală, după cum sublinia şi T.S. Eliot: „E important ca un om să se simtă nu doar un cetăţean al unei anumite naţiuni, ci şi cetăţean al unui loc anume din ţara lui, să fie loial locului de unde provine. Aceasta, ca şi loialitatea faţă de clasa căreia îi aparţine, apare din loialitatea faţă de familie.”

Exerciţiul nostru din această vară, materializat în paginile revistei „Vatra Chioreană”, e doar transcrierea grafică a unui rit prin diverse voci şi imagini ce se mişcă în acest spaţiu. Ne dorim să-i reinvestim pe autorii şi pe cititorii revistei deopotrivă cu calitatea de actanţi în cadrul sărbătorii noastre. Într-un rit ce reface mitul. Ţine doar de noi dacă azi vedem în lume o poveste ve­che, uzată şi prăfuită de istorie, sau dacă mai credem în drumul nostru în care ne recunoaştem, dincolo de dife­renţe şi opoziţii, ca fiind oameni şi fraţi – din Chioar până la capătul gândului nostru.

În cei 13 ani de existenţă revista a mai crescut, s-a mai maturizat, şi a adunat între coperţile ei peste 1500 de pagini de studii, articole, eseuri, fotografii şi literatură. Lucrul acesta nu ar fi fost posibil fără de contribuţia colegilor de redacţie şi a colaboratorilor noştri.

În acest an, echipa redacţională este formată din: prof. Rodica Mone, director adj. al Colegiului Naţional „Mihai Eminescu” din Baia Mare, prof. drd. Gavril Ardusătan, viceprimar al comunei Groşi, prof. Emilia Lupşa, director adj. al Şcolii „Augustin Buzura” din Copalnic-Mănăştur, drd. Dana Gagniuc-Buzura, dr. Alexa Gavril Bâle, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Laura Mihalca, preşedinte al Asociaţiei ARIPI, dr. Ştefan Mariş, directorul Editurii Ethnologica, Vasile Dragomir, director fondator al publicaţiei şi drd. Florin-Vasile Pop, redactor şef. Şi dacă atribuţiile şi funcţiile în caseta redacţională s-au mai schimbat de-a lungul vremii, trebuie să vă spun că în toţi aceşti 13 ani, revista noastră a avut un singur primar în persoana domnului Vasile Mihalca.

Mai mult, în ultima perioadă a căpătat şi un rol activ în redacţiei, sunând şi convingând colaboratorii să trimită materialele în timp util pentru publicare. Un rol pe care l-a asigurat cu foarte mult profesiona­lism. Aşa că, domnule primar, să fiţi convins că, după pensionare, aveţi un loc asigurat în redacţia noastră! Salariile sunt mai mici, însă e multă voie bună!

Despre Revista Ţării Chioarului şi despre importanţa unor astfel de publicaţii culturale zonale au vorbit dr. Teodor Ardelean, dr. Nicoară Mihali, dr. Ioan Mircea Farcaş, dr. Petru Dunca, drd. Dana Buzura-Gagniuc, poetul Ion Mureșan, dr. Ioan Marchiș, drd. Monica Mare, pr. Gheorghe Mihnea, prozatorul Vasile Dragomir, pr. Florian Oros. În cadrul acestor manifestări, au mai avut loc prezentări de cărţi (Iacob Oniga, Victor Tecar) şi vernisarea expoziţiilor „Fotografie şi Patrimoniu Cultural” (prof. Felician Săteanu), „Contribuţii locale la Marea Unire” (prof. Rodica Sofonea şi prof. Viorel Bota).