Reverență poetului rostirilor nepereche: IOAN ALEXANDRU (25 decembrie 1941 - 16 septembrie 2000)

În Ajunul Sfîntului Crăciun (1941) a venit pe lume chemat parcă de glasurile pruncilor colindători. Poetul necântatelor Imne, doinitor al suferinţelor noastre, cel care şi-a scris opera îngenunchiat în faţa altarelor Sfinte, cu pana înmuiată, parcă, în lacrimile Maicii Preacurate din icoana făcătoare de minuni de la mănăstirea Nicula, acolo unde şi-a dorit să se odihnească, după ani de rătăcire printre străini, acolo unde cele şase clopote, cu dangătul lor preasfînt, să nu-l lase s-adoarmă pentru vecie, acolo unde, odată pe an, cunoscuţii, prietenii şi cei dragi de-acasă vin să-i cinstească memoria, rugîndu-se la mormîntul lui cu o lumînare aprinsă şi cu florile recunoş­tinţei în mîini, toate aşezate, cu pioşenie, la umbra crucii sale. Ne-am cunoscut în anii de restrişte ai primei noastre tinereţi. Cu paşi şovăielnici şi cu capul în nori, umăr la umăr, ca doi fraţi de cruce ne căutam un rost în viaţă, conştienţi fiind că doar pe drumul cunoaşterii mergînd ne vom atinge ţinta. Toate acestea mă îndeamnă să-mi amintesc, măcar din cînd în cînd de IOAN ALEXANDRU şi, după cum pot mai bine, să-i aduc un pios omagiu, iar prin evocarea ce urmează, meritînd cu prisosinţă să-i cinstesc memoria. În urmă cu ceva timp, răscolindu-mi fonoteca de aur am găsit, pe o bandă de magnetofon, discursul lui Ioan Alexandru rostit la comemorarea înveşnicirii lui Mihai Eminescu (15 iunie 1989), precum şi cel rostit, în ziua următoare, la vernisajul unei expoziţii cu lucrări de Mihai Olos. De fiecare dată, l-a avut ca partener pe Dumitru Fărcaş, (lină să-i fie plutirea prin pulberea de stele), cu taragotul său la îndemînă. Pe acest din urmă discurs vi-l supun atenţiei, azi, în preajma zilei de naştere a poetului necîntatelor Imne. Înainte de toate, Dumitru Fărcaş a interpretat, la rugămintea poetului, două melodii de pe la noi. A urmat apoi discursul de dinaintea vernisajului:

„Dragi şi stimaţi maramureşeni! Ascultîndu-l pe Dumitru Fărcaş, cîntînd aici, mi-au venit, în suflet şi în minte, cuvintele din scriptură ale unui proroc care avea să spună un mare cuvînt poporului său, numai că nu prea ştia cum, n-avea glas; se pomenea în faţa oamenilor săi că nu le poate vorbi, că oamenii n-o să-l priceapă, că n-o să-l asculte, ei fiind plini de larma, de mizeriile zilnice, copleşiţi de griji, şi că, deci, n-o să-l poată înţelege. Atunci marele proroc a chemat mu­zicanţi, a chemat cordul neamului său spunîndu-le să-şi desfolieze melosul. Daţi drumul melosului, le-a spus, daţi drumul la acesta cu puteri uriaşe, care poate deştepta trezia în inimile oamenilor, ca oamenii să poată asculta pu­terea cuvîntului. Eu mă aflu acum, în faţa dumneavoastră, într-o situaţie foarte umilă şi neputincioasă, după vorbirea de-aseară (de la comemorarea lui Mihai Eminescu - P.A.), sînt slăbit acuma, dar ascultînd melosul acesta, printre cele mai teribile care există pe acest pămînt, simt cum îmi cresc puterile. Orice popor ar fi fericit să aibă un Dumitru Fărcaş, şi sînt întristat că oamenii merg în stînga şi-n dreapta şi nu-s aici, un milion, să-l asculte cu această înzestrare extraor­dinară, dată rar de Dumnezeu. Cine ştie cîte veacuri o să mai treacă pînă cînd, un prunc de ţăran, rămas cu patru fraţi, cu o mamă văduvă care
i-a crescut, după război, în sărăcie şi i-a azvîrlit în spaţiul Europei, şi pe toate continentele, să asculte melosul acesta primordial al lumii, din acest sat primordial al lumii. Aşa îl numea un japonez, dar noi nu-l credem; poate trebuie să mai treacă o sută de ani pînă cînd românii să înţeleagă că Ma­ramureşul este satul primordial al lumii, precum mi-a zis japonezul. Maramureşul păstrează ceva din matricea, cum spunea Lucian Blaga, matricea stilistică din originile pri­mor­­diale ale lumii. Poate că aici Bunul Dumnezeu cînd a vărsat înfăţi­şarea ome­nească pe pămînt a trimis-o, pe aceste Ize şi Mare, să-şi împlânte nările în munţii şi-n miresmele teilor în floare şi să-i spună dacă e bun pămîntul, este foarte bine sau să-i facă altul în Univers. Îţi place, omule, să trăieşti pe pămînt? (...). Dacă străinii spun asta, de ce n-am îndrăzni şi noi, după atîtea veacuri de robie şi umilinţe, să ridicăm odată creştetul şi să avem odată conştiinţa destinului?!.
Eminescu zicea: „Foarte rar poporul român a avut conştiinţa de sine. Rareori ne-am întors la noi şi ne-am ridicat din umilinţă, să fim cel puţin egali şi să ne uităm unii la alţii în tihnă, într-o linişte şi împăcare frăţească, şi să nu avem complexe în faţa neamurilor împrejmuitoare”. Aşadar, profetul cel vechi bătuse drumul cîntecului, melosul acesta care
 i-a înnebunit pe greci şi... îi spun lui Dumitru un lucru extraordinar: sînt fericit că sînt contemporan cu el, că am şansa să-l aud cu urechile mele cum răscoală continentele, omul ăsta de la voi; cum o să-l vedeţi şi pe omul ăstalalt (Mihai Olos - P.A.) pe care, tot aşa, nu-l băgaţi în seamă deşi răscoală Europa şi el cu culorile. Acei greci erau nişte beţivani, erau umiliţi de băutură şi, sărmanii de ei, erau înnebuniţi de melos, şi cîntau orgiastic, dionisiac; că şi grecii au avut din ăştia, erau daci ca acest bărbat al vostru (Mihai Olos - P.A.), că de-aici se trag toţi, de la voi de-aici. În perioada miceniană au venit încoace. Dacă mergi în Peloponez îl auzi pe macedonean cum îşi umflă grumazul în melosul nostru. Aici e un pămînt sacru pe care nu l-am descoperit îndeajuns . Mergeau, oamenii aceştia, mînaţi de melos. Cîntecul, pînă la urmă, te distruge. Dacă Mitru îşi dă drumul baierelor, pînă diseară nu mai sîntem oameni. Ne dezlănţuie toate patimile din noi. Aseară (după spectacolul comemorativ închinat lui Mihai Eminescu - P.A.) au venit la noi, la petrecere, alături de sala unde noi oficiam în cuvînt şi-n muzică, au venit nişte profesori, cam băuţi, şi-au zis: vino, Mitrule, să ne cînţi şi nouă, iar eu m-am ridicat în picioare şi-am zis: „Mitrule, să nu te duci! Nu te duce jos la ei!”. Ei trebuiau să lase băutura şi muzica orgiastică şi să vină la noi, în sanctuar, şi să ne asculte. Trebuie să ne ridicăm, prin melos, la sfinţenie. Melosul trebuie să ne ridice la ce avem mai sfînt. Melosul este voalul de mireasă lăsat peste sufletele noastre. Este transparenţa, este stră­ve­derea cerului nou, şi a pămîntului nou, unde n-ajungem decît cu sufletul, iar acolo unde melosul este din toată fiinţa se revarsă în sacralitate, aşa cum este el în Maramureş, aşa cum se rostogoleşte pe obrazul întregii planete, acest prunc de ţăran trecut prin şcoli înalte, Dumitru, izvorîtorul de mir; parcă miroase, instrumentul tău, a moaşte sfinte ale strămoşilor noştri îngropaţi de mii şi mii de ani, de-a lungul şi de-a latul... „De la Nistru pîn’ la Tisa / Tot ro­mânul plînsu-mi-sa / Că nu mai poate străbate / De-atîta străină­tate...”.
Aşadar, iubiţi fraţi, melosul are rostul să ne ridice pe crestele de sus ale spiritualităţii româneşti, ale sufletului nostru, şi de-acolo el să cînte, lumii întregi, Simfonia a IX-a de Beetho­ven. Se ştie că acesta, la sfîrşitul vieţii, avea nevoie pe lîngă melos, precum grecii antici şi profeţii vechi, avea nevoie şi de cuvînt, şi a luat Oda lui Schiller scrisă pentru o nuntă de la ţară, un cîntec de nuntă al mirelui şi al miresei. Şi iată că astăzi, prin Beethoven, acest cîntec s-a ridicat la rangul de Imn al Europei înfrăţite. Toţi de pe faţa pămîntului sîntem fraţi! (Dumitru Fărcaş intonează Oda Bucuriei de Beethoven - P.A.). Ascultaţi omagiul adus muzicii şi poeziei. Iată cum melosul s-a transformat în ce are Europa mai frumos. Într-adevăr sîntem aici într-un sat primordial, într-o vatră cu care s-ar mîndri orice ţară de pe faţa pămîntului. L-am ascultat pe acest mare cîntăreţ pentru a-mi lua rămas bun cu sufletul, pentru o clipă să-mi întorc obrazul către alt suflet născut printre voi, din mamele acestea, din taţii aceştia, pe care-l cunosc din vremea liceului. Eram elev la Cluj cînd a apărut acest om minunat pe care-l aveţi în mij­locul d-voastră, şi el de faimă mondială pe o altă cale; aşa era atunci şi aşa a rămas pînă astăzi. Îngăduiţi-mi să spun cîteva cuvinte acompaniat de muzică, încercînd să-i înţăleg lucrarea. Am scris despre el (M. Olos - P.A.) de-a lungul anilor, i-am văzut o parte din lucrări, i-am văzut şi pe cei care strîmbau din nas cînd îi vedeau lucrările; aşa se întîmplă cînd faci ceva important: jumătate sînt pentru, jumătate sînt împotrivă, dacă nu chiar mai mult. Dacă citeşti epoca lui Eminescu, o mare bătălie câști­gată a poporului român, vezi cum mulţi i-au otrăvit viaţa de la un capăt la altul, dar şi mulţi l-au susţinut. Viaţa este o luptă şi trebuie să ne luptăm cu ea!
Astăzi, însă, vreau să-l sărbătoresc aici, după umila mea putere, pe acest fiu al Maramure­şului şi al neamului românesc, care este Mihail. „Cine este acesta, Dumnezeu?, căci acesta este numele său...”. Eminescu l-a descîlţît, şi-a descifrat numele (...). Ne batem pentru bine, pentru adevăr, pentru unitate, pentru iubire întru iubire?! Sîntem Satana sau sîntem Mihail,cei care apărăm armonia, unitatea, iubirea, pacea între oameni?! Apărăm ce-i mai sfînt pentru care se luptă, şi astăzi, toate popoa­rele de bună credinţă. L-am văzut pe acest bărbat - o lucrare de-a lui! - în inima unuia dintre cele mai mari oraşe ale lumii. Am văzut o operă de-a lui, plecată de aici din Mara­mureş şi împlîntată în centrul oraşului Tokio. Aici se află un boţ de lemn luat din Mara­mureş şi împlîntat în faţa celui mai mare muzeu al Japoniei. Deja crescuse iarba în jurul lui, deja intrase în pămîntul de la soare răsare. Alături de Rodin se aflau acolo un francez şi un român care străjuiesc intrarea în muzeul Fuji. Mihail, sărmanul, nici nu şi-a văzut acolo opera. Am avut privilegiul acesta s-o văd eu şi să-i aduc o fotografie făcută în amurg. Pe va­tra marelui muzeu Fuji se află o lucrare a acestui maramureşean
de-al dumneavoastră. Poate nu ştiaţi lu­crul acesta... Sînt onorat să vă spun acest adevăr, această penetraţie în sufletul milioanelor de oameni din Japonia care zilnic îşi trag coada ochiului asiat trecînd pe lîngă un fus maramureşean, acest gonfalus al lumii, acest buric al Europei, pentru că Maramureşul este kilometrul zero; aici e toaca, aici ceva se zideşte necontenit. Şi acum, uitaţi ce vreau să vă spun: (un tip în stare de ebrie­tate îl deranjează pe vorbitor, dar D.F. intervine cu taragotul său).
Lăsaţi-mă fraţilor să vă explic ce este fusul, ce este acest dar al mirelui pe care-l face miresei sale din Mara­mureş. Ce este acest instrument cosmic?! Nunta este zariştea spre care se îndreaptă omenirea. Sîntem che­maţi la nuntă. Sfîrşitul lumii va fi tot o nuntă. Care-i darul pe care-l vom duce într-acolo? Fusul este darul escatologic al maramure­şe­nilor către mireasă, cu care să se arate la judeţul de apoi. Cu ce plecăm, care-i talismanul, care-i hora cea lungă, care este problema pe care o frămîntă aici, de mii de ani, acest popor???
Şi eu, de 25 de ani, fermecat, tot răscolesc aici, căci n-aş putea trăi pe pămînt fără Maramureş. Ascultaţi cuvîntul, dar bate şi toaca. Ce spune toaca?, ea fiind una dintre cele mai vechi civilizaţii de lemn de pe faţa pămîntului.
Ce-au făcut maramu­reşenii? Porţile lor sînt mari, ca să poată calul să treacă pe sub ele; dar fusul e subţire, e talisman, o lacrimă octogonală pe obrazul mamei noastre înainte de a se muta în slava cerului. Cu asta s-a ocupat şi l-a impus în lume pe
Mihail cel de faţă; ar trebui să ia premiul Nobel pentru asta. Acest om a impus fusul vostru pe plan mondial. Eu însumi, de-a lungul vremii, m-am întrebat ce-i cu acest fus? Ce se întîmplă în acest Maramureş? Acum fac mulţi fusul, dar numai Mihail
l-a luat din casa mirelui şi a miresei din Maramureş, l-a luat şi l-a vărsat în Europa, în chiar patentul origi­nalităţii, al intuiţiei şi a vrut să stea, în jurul fusului, o viaţă întreagă alături de oricine care are copii de crescut.
Ca să faci ceva trebuie jertfă, iar acest Mihail s-a aninat de fusul nostru, căci ne priveşte pe toţi. Îl avem aici şi încep cu Doamne ajută-mă să mă limpezesc în faţa d-voastră. Încep cu un înţeles care se luminează cît de cît cu bunăvoinţa d-voastră, şi dra­gos­tea inimii d-voastră, şi răb­darea de-a mă asculta. Noi, poporul Ro­mân, avem această problemă te­ribilă: cărui zeu îi plecăm a noastră inimă???
Vechii greci te întrebau cărui zeu aduci, astăzi, prinos de mulţumire? În straiţă la cine duci jertfele? Cam aşa se dădea bineţe în lumea greacă. Seara la cine te duci cu jertfa şi mai apoi să-i ceri ca peste noapte să-ţi păzească aşternutul şi lacrima pruncilor. Cînd am sărbătorit o sută de ani - slugă-n sărbătoare! - în 1777 fusese răpit pămîntul sfînt al Bucovinei şi fusese anexată Austriei, şi atunci, la o sută de ani, deci în anul1877, Eminescu a scris un text celebru din care vă voi cita cîteva fragmente; îl am aproape tot în sufletul meu şi vă citez doar cîteva fragmente ca să încercăm a înţălege fusul maramureşenilor. Să ştiţi că Eminescu spunea că Maramureşul este faţa de înnoire a întregului neam românesc. Un popă de-aici, zicea marele poet, are mai mult patriotism în inima lui decît toate bărăganele. O inimă a unui popă din Maramureş are mai mult clocot de dragoste de ţară decît în toate bărăganele. Avea convingerea că aici un Vodă Iuga în 1399 a împlîntat un sanctuar neatîrnat, la mănăstirea Peri şi, tot acolo, o evanghelie în Limba Română, după cum dovedeşte manuscrisul de la Ieud şi Codicele voroneţian, pentru că aici s-a auzit pentru întîia oară limba sacră a poporului român. Iată ce spune Mihail cel Sfînt, fratele nostru mai mare, în anul acela de sumbră amintire; era un centenar nu ca ăsta, cînd îl sărbătoream pe Mihai Eminescu ajuns la rang de fericire. După o sută de ani i se dezgroapă oasele şi începe procesul jurisdic­ţional, în Roma cea veche, pentru trecerea în rîndul sfinţilor a unui om care s-a nevoit, cu sîngele şi cu sudoarea, şi cu jertfa vieţii sale s-a nevoit la propăşirea neamului său. Iată ce a spus la împlinirea a o sută de ani de la răpirea Bucovinei: „Cu mîinile noastre vom deschide rana Bucovinei. Mîinile acestea să sece pe faţa pămîntului dacă vor uita pămîntul Sfînt al Bucovinei noastre. Acolo se află cetatea Sfîntă, se află Rusalimul neamului românesc. Aco­lo odihneşte un mitropolit - egalul patriarhilor Răsăritului, acolo odihnesc moaştele sfinţilor noştri, domnii Ştefan cel Mare - scutul cel Sfînt al creştinătăţii, Alexandru cel Bun-dătătorul de legi, Dragoş - îmblînzitorul de zimbri. Nu te vom uita, Rusalime! Să ne sece glasul, să se usce limba-n cerul gurii mele... Acolo şezum şi plînsem”. Astfel cita Eminescu din psalmul lui Dosoftei. Acolo şezum şi plînsem, acolo la Ierusalimul neamului nostru, acolo în Bucovina cea Sfîntă a cărei rană, fiind înafara ţării, fiecare trebuie s-o junghie în inima sa şi s-o redeschidă pînă cînd iar se vor întoarce moaş­tele sfinţilor la trupul cel mare al patriei mume, al părinţilor din părinţi.

„Iată, zice Eminescu, pe Ştefan cel Mare şi Sfînt... Nu mare la stat dar lat în umeri, cu faţa lunguiaţă, ochii mari aplecaţi în jos, smead şi galben e la faţă, cu o privire străpunsă, în căutătura ei, de gînduri tainice. Co­roana de pe capul său cu părul lung revărsîndu-se negru peste umeri şi spate,coroana lui deasupră-i, la
mijloc ridică crucea din aur împo­dobită cu cinci pietre nestemate. Sub crucea coroanei umblă Duhul cel Sfînt, iar sub acesta se vede Dumnezeu-Tatăl, cu dreapta binecuvîntînd şi cu stînga ţinînd globul pămîntului. Vodă este îmbrăcat în straie cu guler de aur, şi-n jurul grumazului-podoabe presă­rate cu pietre scumpe. Cîmpul portretului este albastru, iar de-o parte şi de alta, o perdea de purpură roşie”. Acesta este portretul lui Ştefan cel Mare făcut de Eminescu.
Vedem, deci, pe acest tablou, galbenul aurului, cîmpul albastru al portretului şi roşul de purpură, trei culori esenţiale ale curcubeului din apocalipsă, pe care şade, la Judeţul de-apoi, Cristos cel Blînd, mielul junghiat de la începutul lumii, să mîntuie neamurile pămîntului. Şi a ajuns această funie a curcubeului din apocalipsa de pe Patmos, a ajuns răsucită, brîu, pe toate ctitoriile neamului românesc, răsucită şi în această imagine a lui Mihai Eminescu văzîndu-l pe Ştefan cel Mare. (Poetul recită, în continuare,sufocat de emoţie, strofe din „Doina” emi­nes­­ciană, acompaniat de Dumitru Fărcaş, la taragot). Iată că-ntr-o noapte la Putna s-a auzit buga (1) sunînd fără să fie trasă de funie, iar călugării, speriaţi, au pătruns în biserică unde feştilele candelelor fumegau deşi aveau ulei îndeajuns. Cînd au aprins candela la portretul lui Ştefan cel Mare, acesta era stins şi şters la faţă, el preamăritul Domn pe care Papa îl socotea scutul creş­tinătăţii, singurul vrednic de-a se bate cu păgînii în numele Europei. Mai învia-va odată chipul cel Sfînt al Sfîntului nostru Ştefan?, se întreba Mihail Eminescu, acest Sfînt cano­nizat cu voi, aici, pe acest tărîm sacru,în inimile noastre, de o sută de ani. Şi Ştefan cel Mare de aici se trage, precum şi Mihai Eminescu tot de aici îşi făcea planuri să se întoarcă aici şi să lucreze. Cel mai mult folclor l-a cules de la voi, din inima voastră...
Şi-acuma să continui cu înţelesul fusului lui Eminescu şi Ştefan cel Mare: iată cele două braţe întinse, iată braţele crucii, iată bra­ţele co­lumbei şi iată braţele Tatălui binecuvîntînd. Trei într-unul; trei ori doi fac unul. Ăsta-i tot secretul acestui fus. Cum e cu putinţă - trei în unul, se-ntreba şi Hegel(2)? Sîntem trei în unul, misterul triadei, misterul Sfintei Treimi. Mihai Olos a descoperit un lucru extraordinar: fusul mara­mu­reşean este simbolul central care mişcă sori şi stele de 2000 de ani încoace şi care este magia triadei, simbolul Sfintei Treimi. Mirele venea de pe munţi cu acest dar extraordinar-fusul de foc cu care ne ducem în cosmos, altminteri zis-Sfînta Trei­me. A împlântat steagul de nuntă în leagănul pruncilor... Sfintele troiţe le spânzurăm pe toate drumurile, de 2000 de ani troiţa fiind mângâierea neamului românesc. Cum poate fi cu putinţă unitatea în trei? În fusul maramureşean, Olos a descoperit cum se îmbucă fără să se intersecteze, fără să se desfiinţeze unul pe altul, se înfrăţesc. Sînt trei şi este unul. Cum se pot îmbrăţişa fără să se distrugă unul pe altul ? Dacă vă veţi duce la Constantinopol şi veţi privi cupola Sfintei Sofii, veţi vedea aceste trei chipuri amintite, cu şase aripi: cu două zboară, cu două-şi ascund ochii să nu vadă slava cerească şi cu două-şi acoperă goliciunea dinspre pământ. Sînt cele şase aripi ale cerurilor de pe bolta Sfintei Sofii care se vedeau de la mănăstirea Peri din Maramureş, de-a dreptul la Constantinopol. Fusul maramureşean este ideea sofianică a Sfintei Treimi coborîtă pe pământ şi întrupată în pământul cel Sfânt al Maramu­re­şului. Trăiască inima care sărbă­toreşte, aici în Maramureş, unde, în clipa de faţă este centrul cosmosului; şi asta pentru că se pun mari pro­bleme ale omenirii - unul în trei! - şi această triadă este fusul maramu­reşean celebrat de către marele nostru compatriot Mihai Olos. (la final, Dumitru Fărcaş a interpretat la taragot melodia „Cît îi Maramu­reşu”).


(1) Buga - clopotul lui Ştefan cel Mare de la mănăstirea Putna.
(2) Georg Wilhelm HEGEL (1770-1831), reprezentant principal al filozofiei clasice germane.

„Foarte rar poporul român a avut conştiinţa de sine”
(Mihai Eminescu)

„Maramureşul este faţa de înnoire a întregului neam românesc”
(Mihai Eminescu)

„Trebuie să ne ridicăm, prin melos, la sfinţenie”
(Ioan Alexandru)