Revelionul, ca o luptã

Natiune, naratiune, fictiune Prin fumul gros de þigarã, tabloul camerei se lãsa pictat doar într-o pastã greoaie, întinsã molatec de la podea pânã aproape de tavan, acolo unde vãlãtucii de fum desenau în joacã, portrete de mareºali dispãruþi. Privitã de sus, masa pãrea un câmp de bãtãlie abandonat de oºtirile plictisite sã-ºi mai asculte comandanþii cocoþaþi pe tavan. Artileria grea zãcea într-o rânã, catapultele pãrãsite în mlaºtini gãlbui, suliþele înfipte în carnea moale a duºmanului. Peste faþa de masã trecuserã divizii întregi de lãncieri ºi care de luptã, iar cavaleria uºoarã a sfãrâmat pânã ºi ultima împotrivire a ºerveþelelor într-un atac furibund, cadenþat de sarabanda degetelor boante ale plutonierului. „Sã bem pentru aceasta!” a urlat plutonierul, atacând pe flancuri un pahar imperialist de vin. „Sã bem tot! Tot, dragii mei, iubiþii mei oºteni!” ºi printr-o miºcare dibace a organizat o ambuscadã pentru o ultimã bucatã de piftie ce tremura speriatã, fãrã scãpare, pe fundul castronului. „Cãci, vã spun eu vouã, ce ne mai rãmâne de fãcut, decât sã dãm gata, sã înfrângem... da’ ce spune eu?... sã sorbim ultima picãturã de necaz din lupta asta!” Dupã un ultim ºi obositor asalt asupra dealului abrupt al unui copan de curcan, plutonierul Borºilã se aºezã gânditor în capul mesei, sprijinindu-ºi tâmpla bântuitã de gânduri cu palma dreaptã, ce purta încã urmele bãtãliei dintru început cu un castravete murat. Zgomotul armelor s-a mai domolit, doar în depãrtare un lãncier dãdea lovitura de graþie unei mãsline ce încerca zadarnic sã scape de þepuºa de lemn. Plutonierul îºi privi scurt subordonatul, care scãpã de emoþie, mãslina din încleºtare: „Dragii mei, de ce vã chem eu pe voi, armata mea, în fiecare an, de Revelion, aici? Da, aici, în postul de poliþie ºi nu altundeva. De ce vã iau de lângã soþiile iubitoare ºi de lângã copiii gânguritori în noaptea asta sfântã? V-aþi întrebat voi oare, de ce îmi iau eu bucãþica de la gurã ca sã dau armatei mele ce am mai bun, mai sfânt, mai... groaznic de bun? Ai? Petrecându-ºi privirea iscoditoare asupra armatei lui (compusã din agenþii Pardãu ºi Bodea) numeroase, dar încremenite în faþa acestor întrebãri dificile, plutonierul se ridicã iar deasupra câmpului de bãtãlie, semn cã avea ceva important de spus. Alt semn ºi mai important era paharul de vin golit dintr-o sorbire. „Trebuie sã ºtiþi, dragii mei, cã noaptea asta de trecere dintre ani e sfântã, mai mult decât asta, e prevestitoare ºi plinã de semne pentru anul ce va sã vinã: În noaptea de Anul Nou nimeni nu doarme, cã tot anul va fi somnoros, nimeni nu dã împrumut, cã nevoit va fi sã dea tot anul, nimeni nu furã, ocãrãºte sau loveºte pe altul etc. Pe scurt: nici unul dintre voi nu doarme, respirã, viseazã, iubeºte, cântã fãrã voia mea. Numai aºa vom fi o echipã, numai aºa vom putea stãvili fenomenul infracþional în anul ce vine. Numai asa! „Ura!” strigã Pardãu cuprins de sete în urma discursului, „Ura, domn’ cãpitan, domn’ general, ce bine le ziceþi dumneavoastrã”, ºi se aruncã la gâtul unei sticle de bere. „Vedeþi voi, dragii mei oºteni, de aceea vã cer sã isprãvim aceastã luptã cu ispitele bãuturii ºi mâncãrii în noaptea asta, ca sã nu le ducem cu noi în anul viitor” mai adãugã Borºilã înaintea de a-ºi slobozi urletul de luptã ce trezi ºi mareºalii de pe tavan: „La mulþi ani!” Emanuel LUCA