Retragerea din Rusia

În data de 19 octombrie 1812, Napoleon Bonaparte ordona armatei sale să evacueze Moscova. Începea astfel o retragere dezastruoasă pentru trupele franceze. Moscova a învins încăpăţânarea lui Napoleon şi pentru acesta a început drumul calvarului.

Luni, 19 octombrie 1812, la ora şapte dimineaţa, Napoleon şi-a anunţat plecarea din Moscova printr-o scrisoare către Maria-Luiza, în termenii următori, ca şi când ar fi fost vorba de o inspecţie: „Îţi scriu în momentul când mă urc pe cal pentru a-mi vizita avanposturile. Pe aici, vremea se menţine caldă, e un octombrie foarte frumos. N-am avut încă nici un ger, n-am încercat încă asprimea climatului din nord. Intenţia mea e de a intra curând în cantonamentele de iarnă şi sper că te voi putea chema în Polonia ca să te văd.”

Pe o vreme însorită, frumoasă, împăratul a ieşit din Kremlin pe poarta Mântuitorului. Un sfert de oră mai târziu, el a părăsit Moscova, cea mai îndepărtată cucerire a sa. Împăratul a ordonat ducelui de Trévise să părăsească Kremlinul cu o divizie, o brigadă, două companii de genişti, artilerie şi cinci sute de călăreţi. Să-l păzească, dar şi să-l incendieze şi să-l arunce în aer când garnizoana franceză va părăsi fortăreaţa.

Armata, numărând încă peste o sută de mii de oameni, din care cincizeci de mii călare sau în vehicule, îşi urma şeful. Garda încheia imensa coloană. Aproape fiecare ofiţer avea un număr de servitori care şi-au urmat stăpânul. Femei, cu mult mai numeroase decât se crede îndeobşte, mergeau şi ele, amestecate printre combatanţi.

Regimentele erau urmate de boi şi de vaci jigărite, care, de altfel, au murit foarte repede, fără ca cineva să le sacrifice. Mii de vehicule de toate soiurile, încărcate nu numai de lucruri, mâncare şi îmbrăcăminte, ci şi de obiecte furate, veneau în urma armatei într-o nemaipomenită harababură. Un simplu general de brigadă era însoţit de douăzeci şi cinci de trăsuri, toate supraîncărcate cu o grămadă de lucruri bizare. Napoleon a dat ordin ca toate trăsurile care nu erau indispensabile să fie arse, convins că primul atac al cazacilor şi oboseala vor duce la abandonarea calabalâcului. Moscova a învins încăpăţânarea lui Napoleon şi pentru acesta a început drumul calvarului.

În 20 octombrie, într-o scrisoare adresată aceleiaşi Maria-Luiza, împăratul îi explica motivele retragerii: „Moscova fiind complet arsă şi nefiind o poziţie militară pentru planurile mele ulterioare, o voi părăsi şi voi retrage garnizoana pe care am lăsat-o acolo.” Napoleon i-a ordonat lui Mortier să dea foc depozitului de rachiu, cazărmilor şi instituţiilor publice, cu excepţia casei pentru copiii găsiţi. În plus, trebuiau incendiate palatele din Kremlin. Distrugerea nu a fost totală, deoarece ploaia a muiat fitilurile, astfel încât clopotniţa lui Ivan cel Mare a fost cruţată. Ceea ce a fost nimicit de foc, Arsenalul şi o parte din zidurile şi turnurile Kremlinului, a fost suficient pentru a alimenta sentimentele de ură în rândurile locuitorilor Moscovei.

Pentru că serviciile de informaţii funcţionau la fel de prost şi de o parte, şi de cealaltă, Kutuzov a aflat de retragere abia în dimineaţa zilei de 23 octombrie. Unicul său ochi a strălucit de bucurie, cu toate că nu-i venea să creadă că cei o sută de mii de francezi au plecat. În fine, acceptând că retragerea francezilor a început, Kutuzov s-a închinat unei icoane a Mântuitorului, strigând: „Doamne Dumnezeule, ai auzit, în sfârşit, rugăminţile noastre! Din această clipă, Rusia e mântuită!”

În cele treizeci şi două de zile, cât a stat Napoleon la Kremlin, mareşalul Kutuzov a reuşit să adune optzeci şi cinci de mii de infanterişti şi treizeci şi cinci de mii de cavalerişti, fără a mai vorbi de cei două sute de mii de miliţieni, ţinuţi în rezervă. Aflând că Napoleon se îndrepta spre Kaluga pentru a lua apoi, după toate probabilităţile, drumul spre Smolensk, unde se părea că vrea să ierneze, Kutuzov a hotărât să bareze cu o parte din forţele sale, întrucât îi lipsea timpul pentru a aduna mai multe, calea Marii Armate. El şi-a ales o poziţie puternică, dincolo de Malo-Iaroslaveţ, şi spera ca prin simpla prezenţă a armatei ruse să-l împingă pe împărat pe vechiul drum al Smolenskului, străbătut deja de francezi la venire şi care, fiind total pustiit, ar fi însemnat pieirea Marii Armate. Napoleon nu mai era acela care impunea voinţa sa adversarilor.

La 24 octombrie, împăratul s-a oprit la doi kilometri de Malo-Iaroslaveţ, într-o izbă dărăpănată, a cărei unică încăpere, murdară şi întunecoasă, a fost despărţită în două printr-o pânză. Acolo a primit vestea că ruşii lui Kutuzov au ocupat o poziţie inatacabilă. După câteva ciocniri la Kaluga, cu pierderi cifrate la câteva sute de morţi, Napoleon a început să şovăie. Pentru prima oară, s-a simţit învins înainte de a lupta.

În zorii zilei de 25 octombrie, Napoleon a vrut să se convingă cu ochii lui că situaţia era critică. Ceaţa a făcut ca mica suită a împăratului să pătrundă în rândurile avangardei cazacilor. Cât pe ce să fie capturat, Napoleon a fost salvat de escadroanele de serviciu sosite în galopul cailor. Confruntarea de la Kaluga a reprezentat pentru ruşi o victorie, căci bătălia i-a împiedicat pe francezi să ocupe poziţia deţinută de Kutuzov şi să coboare spre provinciile fertile, care le-ar fi permis să se îndrepte spre Smolensk hrănind, totodată, Marea Armată. Pentru Kutuzov, evenimentul a reprezentat un pas înainte spre victorie.

După câteva ezitări, Napoleon a luat hotărârea, în 26 octombrie, de a se întoarce spre nord pentru a ajunge din nou la drumul mare ce ducea de la Moscova spre Smolensk. Drumul era păzit de numeroase posturi franceze, dar era lipsit de orice fel de hrană pentru oameni şi pentru cai. Kutuzov prevăzuse acest lucru.

Cumplita retragere a început cu adevărat la 27 octombrie, în timp ce francezii au pornit spre nord. În acea dimineaţă, armata s-a deşteptat sub un strat gros de zăpadă. În 28, împăratul a străbătut câmpul bătăliei de pe râul Moscova, unde mulţi morţi rămăseseră neîngropaţi. Priveliştea era infernală. Nori de corbi erau stăpânii terenului.

Marşul a reînceput pe drumul Smolenskului, unde până şi paiele care acopereau izbele fuseseră devorate încă la venire. Trupele imperiale au început să fie hărţuite de cele douăzeci de regimente de cazaci ale lui Platov, care, urmând un alt drum, cel pe care voise s-o ia împăratul, au găsit din belşug alimente şi furaje, făcând fără încetare incursiuni pe traseul urmat de Marea Armată. Este faimosul „marş paralel” voit de Kutuzov. Pretutindeni, ţăranii s-au înarmat pentru a însoţi armata regulată. În fiecare noapte, împăratului i se aşternea patul îndărătul unor mici palisade fortificate, un fel de locuri de popas create pentru poştă.

La Gjatsk au fost găsite, sub paza a doi valeţi, rămăşiţele unui convoi venit din Franţa, destinat casei împăratului. Au fost distribuite soldaţilor ceea ce cazacii au catadicsit să dispreţuiască: vinurile Cros-vougeot şi Chambertin, ce urmau să fie servite la masa imperială. La 30 octombrie, armata a abandonat alte furgoane, ai căror cai s-au prăbuşit extenuaţi. Animalele care nu aveau potcoave cu crampoane nu au reuşit să se mai ridice. Cazacii, oboseala, foamea, viscolul, vântul îngheţat, poleiul au decimat convoiul extraordinar format de „tribul napoleonian”. Şi adevărata iarnă încă nu începuse.

Drumul a fost presărat cu morţi şi muribunzi doborâţi de foame. Zilnic, francezii dădeau un număr de prizonieri, ofiţeri şi generali. Soldaţi, foarte rar, pentru că aceştia erau măcelăriţi de cazaci pe loc. După părerea lui Raievski, apărătorul Marii redute de la Borodino, armata rusă putea să-şi încrucişeze braţele: „treaba” putea fi dusă la bun sfârşit numai de cazaci.

Unităţi întregi de cavalerie mărşăluiau deja pe jos. Mizeria s-a abătut asupra armatei franceze. În acest război necruţător, singurul lucru care mai conta era supravieţuirea cu orice preţ. Oamenii au început să se ucidă unul pe altul pentru o ciosvârtă de cal. Lipsiţi de hrană, prizonierii ruşi nu mai puteau înainta. Au fost masacraţi sfărâmându-li-se capetele sau cu focuri de armă.

La 6 noiembrie, cerul s-a întunecat, nori groşi s-au lăsat asupra pământului şi viscolul s-a dezlănţuit, în timp ce fulgi enormi de zăpadă s-au abătut cu nemiluita peste solul îngheţat. Termometrul a coborât sub minus 22 de grade.

Pe 10 noiembrie, după trecerea dificilă a unui afluent al Niprului, Napoleon a văzut, cu ajutorul binoclului, roiuri de cazaci apropiindu-se de prizonierii francezi pe care-i luaseră, dezbrăcându-i şi lăsându-i să moară îngheţaţi. Supravieţuitorii s-au îndreptat spre Smolensk ca şi când s-ar fi apropiat de pământul făgăduinţei. La Smolensk, însă, proviziile erau inexistente. După cinci zile, Napoleon a părăsit oraşul. Drumul ales i-a obligat să treacă Berezina, un afluent al Niprului.

După 17 noiembrie, termometrul a coborât sub 28 de grade. Din acel moment, în fiecare dimineaţă, în jurul bivuacurilor au rămas cadavre îngheţate, acoperite de zăpadă; în fiecare dimineaţă, supravieţuitorii se puneau cu greu în mişcare, hoarda celor rămaşi în urmă crescând în fiecare zi. În multe unităţi nu mai existau ofiţeri sau subofiţeri. Cele mai îngrozitoare erau cele şaisprezece ore de noapte, care trebuiau petrecute în bivuacuri, în mijlocul ninsorii, cel mai adesea fără mâncare şi fără foc. Mulţi şi-au aruncat armele, nemaiputând suporta durerile provocate de contactul cu metalul îngheţat.

În 20 noiembrie, la Baranoe, mareşalul Ney, despre care se credea că e definitiv pierdut, s-a realăturat armatei. Bucuria lui Napoleon a fost stricată de aflarea veştii că ruşii au ocupat podul de la Borisov, tăindu-i posibilităţile de a trece Berezina.

Francezii au dat foc vehiculelor care nu mai puteau fi trase. S-a dat foc şi la o parte din echipajele imperiale, până şi furgoanelor conţinând arhivele, pentru a înhăma cât mai mulţi cai valizi la tunuri şi chesoane. Au fost aruncate în flăcări acvilele tuturor corpurilor de armată. Napoleon a ordonat formarea a patru companii de ofiţeri de cavalerie care mai aveau cai. Generalii de divizie au devenit căpitani sau locotenenţi, iar generalii de brigadă sublocotenenţi.

Două corpuri de armată, conduse de Victor şi Oudinot, nu înaintaseră spre Moscova şi rămăseseră pe Berezina. Soldaţii mareşalului Victor, cu respiraţia tăiată de milă, cu ochii în lacrimi, au privit cum se perinadau prin faţa lor imaginile cumplitului dezastru. Marea Armată era o adunătură de stafii îmbrăcate în zdrenţe, într-un hal de nedescris. Cu chipuri descărnate, năpădite de barbă, cu privirile fixe, cu picioarele învelite în paie, înfăşurate în cârpe, mărşăluiau în tăcere, ca nişte prizonieri. Pe ambele maluri ale Berezinei, o sută douăzeci de mii de ruşi pregăteau lovitura de graţie armatei franceze redusă la o coloană de muribunzi ce se târau în dezordine. Printr-o fericită întâmplare, francezii au găsit un vad. Patru sute de pionieri, complet goi, în apă până la umeri, au construit capre de lemn pe care le-au instalat în albia clisoasă a Berezinei, fără a ţine seama de sloiurile purtate de râu.

La 26 noiembrie a fost terminat primul pod şi oamenii din corpul lui Oudinot au traversat râul. Un alt pod a fost rezervat tunurilor, căruţelor şi trăsurilor. Pentru a salva ultimele unităţi care au trecut pe cele două poduri, Victor i-a atacat pe ruşii lui Wittgenstein, în vreme ce Oudinot, Ney şi Mortier i-au ţinut la respect pe ruşii lui Ciciagov. Opt mii de nenorociţi nu au apucat să treacă râul şi au fost măcelăriţi de cazacii lui Wittgenstein. Rămăşiţele Marii Armate au reuşit, de bine, de rău, să treacă.

După trecerea Berezinei, gerurile au fost cumplite. Până şi ruşii, pentru a-şi proteja picioarele de frig, şi le băgau în căciulile de blană ale grenadirilor francezi, culese de pe tot drumul. Combatanţii ruşi care au hărţuit armata de stafii au suferit la fel de mult. La 3 decembrie, Napoleon a sosit la Molodecino, de unde a plecat la Paris. Ajuns în capitala Franţei, împăratul a aflat că armata sa nu mai exista. Că au fost pierdute inclusiv artileria gărzii şi ultimele furgoane imperiale, că Ney a fost nevoit să-şi părăsească ultimele tunuri şi că Victor a fost văzut ultima dată mergând singur spre Kovno.