Reprimarea elitelor

În 5 ani, autorităţile comuniste au reuşit să extermine prin frig, foame, izolare şi umilinţe, elitele politice, economice, academice ale ţării şi capii bisericii catolice.

După transferarea lotului Vişovan în alte închisori din ţară, caracterul închisorii Sighet se schimbă radical. Din mai 1950, imobilul avea să devină locul de exterminare al elitelor României interbelice.

În 7 mai, sosea la Sighet primul lot de demnitari, arestaţi la mijlocul lunii mai, însoţiţi de ministrul adjunct de interne Marin Jianu şi colonelul Baciu, directorul general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care au asistat personal la împărţirea deţinuţilor pe celule.

Erau 83 de oameni, bătrâni, slăbiţi, bolnavi. Unul dintre ei, Constantin Dinu-Brătianu, era în comă. A fost scos pe targă, iar directorul închisorii, Vasile Ciolpan a primit ordin ca, după ce va muri, să-l înmormânteze într-un loc ferit.

Cei mai mulţi deţinuţi nu erau nici măcar judecaţi. Unii au fost ridicaţi doar pe baza unor tabele şi încarceraţi ilegal la Sighet peste un an. Ulterior, în 25 mai 1950, au fost transferaţi la Sighet 25 de ierarhi şi preoţi greco-catolici, arestaţi pentru refuzul de a trece la ortodoxie. Au urmat apoi alte loturi de deţinuţi, şi în 16 august, fruntaşii ţărănişti închişi la Galaţi.

Astfel că, încet, aici a fost adunată toată elita politică a României interbelice: patru prim-miniştri: Constantin Argetoianu, Ion Gigurtu, Iuliu Maniu, Gheorghe Tătărescu, preşedinţii partidelor democratice: Constantin Dinu-Brătianu, preşedintele PNL; Iuliu Maniu şi Ion Mihalache, preşedinţii Partidului Naţional Ţărănesc, Constantin Titel Petrescu - preşedintele Partidului Social Democrat, cinci guvernatori ai Băncii Naţionale a României : Constantin Angelescu, Dumitru Burilleanu, Grigore Dumitrescu, Mihail Manoilescu, Constantin Tătăreanu, zeci de miniştri şi secretari de stat. Apoi, preoţii greco-catolici şi episcopii care au refuzat dezicerea de Vatican, printre care 9 episcopi: Ioan Bălan, Ioan Cherteş, Liviu Tit Chinezu, Ion Dragomir, Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Ion Ploscaru, Alexandru Rusu, Ioan Suciu şi 5 episcopi romano-catolici: Marton Aron, Adalbert Boroș, Anton Durcovici, Augustin Pacha şi Joseph Schulbert.  

Regimul penitenciar era gândit în aşa fel încât să ucidă încet, dar sigur, deţinuţii. Programul începea la ora 5 dimineaţa, iar stingerea se făcea la ora 20, timp în care deţinuţi nu aveau voie deloc să se odihnească, să vorbească între ei, să cânte, să se roage. Cei mai tineri erau puşi la munci umilitoare. În fiecare celulă exista un hârdău pentru apă şi o tinetă pentru necesităţi. Hrana era extrem de slabă, acoperind abia 750 de calorii şi era formată din arpacaş, la prânz o mâncare din cartofi, varză sau fasole, iar seara se repeta felul de la prânz, mult diluat însă. Porţia de pâine era de 250 de gr pe zi. Rarele duşuri erau prilej de batjocură pentru gardieni, la fel şi rarele plimbări în curte, câte un deţinut, ţinând privirea tot timpul în pământ. Pentru orice abatere de la regulament, reală sau imaginară, deţinuţii erau trimişi la neagra, o celulă fără geamuri, extrem de fierbinte vara şi îngheţată iarna, doar în lenjerie şi cu porţia de hrană înjumătăţită. Fiecare izolare la neagra însemna îmbolnăvire sau moarte sigură pentru unii.

Îngrijirea medicală era practic inexistentă. Medicul închisorii făcea vizite, dar medicamente şi îngrijire nu se acorda nimănui.