REPORTAJ - Romantismul Centrului Vechi

De la atestarea documentara a orasului Baia Mare au trecut 674 de ani. Centrul Vechi al orasului este o ”oglinda” in care se reflecta pagini incitante din istoria urbei. Acest complex de arhitectura medievala a fost declarat monument istoric. Cladiri din secolele XV-XVIII, promenade, serbari campenesti, ateliere mestesugaresti, excursii, localuri celebre, sunet de fanfara, doamne cu umbrelute dantelate plimbandu-se agale la bratul domnilor, bogatasi care au devenit legenda, personalitati ale vremii care au contemplat frumusetea locurilor. Din pacate, timpul a lasat urme asupra cladirilor si strazilor. Nici oamenii nu mai sunt la fel. Pana la reconstructia Centrului Vechi am ales sa poposim pentru o clipa in trecut, in stralucirea vremurilor apuse. Transimitem intreaga noastra gratitudine Arhivelor Nationale - Filiala Maramures, care ne-au asigurat baza de date de la care am pornit documentarea, si Muzeului de Istorie si Arheologie Maramures, pentru cateva dintre fotografiile care au fost publicate in acest articol. Prima atestare documentara a Centrului Vechi dateaza din anul 1472. Multe secole, aceasta parte a orasului a fost intr-o continua inflorire, dar dupa 1950, cand a inceput construirea Centrului Nou, vechiul centru a inceput sa-si piarda din stralucirea de altadata. Strazi pline de gropi si cladiri darapanate. In prezent, din „vechiul” Centru Vechi al orasului au ramas doar niste ruine. Aceasta parte a orasului este un complex de arhitectura medievala, majoritatea cladirilor fiind declarate monumente istorice, dar s-au pastrat putine miresme din parfumul imbietor al secolelor apuse.

Fiind o importanta colonie miniera, Baia Mare a fost cunoscuta din anul 450 i.Hr., dar dovezile arheologice demonstreaza ca orasul a fost locuit fara intrerupere inca din paleolitic. Uneltele din piatra cioplita descoperite la Tautii Magheraus fac dovada unei intense activitati umane in jurul orasului. Vestigii din epoca bronzului au fost descoperite in Baia Sprie si Tautii de Sus. In Baia Mare, pe santierul unde se construia Spitalului de Boli Infectioase s-au descoperit urme ale unei asezari din epoca bronzului: ceramica si greutati de lut pentru razboiul de tesut. Depozitele de podoabe din aur intaresc afirmatia ca minele de aur si de argint au fost exploatate intens inca inainte de Cucerirea romana in Dacia. Exploatarile miniere au continuat sa functioneze pana in anul 1086, cand invazia cumanilor a distrus asezarile din zona. Din 1308, orasul a fost impartit in doua colonii (Valea Femeii si Mina Sasar). O data cu dezvoltarea mineritului, cele doua colonii s-au contopit intr-un oras minier. Prima mentiune scrisa despre orasul Baia Mare apare in anul 1329, sub denumirea de ”Rivulus Dominarum” sau ”Civitas de Rivulo Dominarum” (Cetatea Raul Doamnelor). In anul 1527, dupa catastrofala infrangere de la Mohacs, Regele Ioan Sigismund da numele orasului: Baia Mare.

Prima configuratie

Primele date privind configuratia orasului dateaza de la inceputul secolului al XVII-lea, cand orasul era impartit in sectoare (fiecare sector cuprindea de la trei la cinci strazi). Pe locul actualului Centru Vechi se afla sectorul I (denumit Procesus Primus). In anul 1604, conform conscriptiei de montare a ceasului, in sectorul Procesus Primus apar cinci strazi: Piata Centrala (sau Circus Flori, actualmente Piata Libertatii), strada Satmarului (azi Gheorghe Sincai), strada Koros (azi strada Crisului), strada Podului (azi Podul Viilor) si strada Sellyon (azi strada Steampului). In sectorul Procesus Primus locuiau 217 contribuabili (capi de familie). Configuratia interioara din anul 1943 da o imagine de ansamblu despre conturul general al orasului. Centrul Vechi era amplasat intre actualele strazi Gheorghe Sincai si Podul Viilor. La sfarsitul secolului al XVIII-lea, exceptand o usoara intindere a zidurilor, configuratia generala a orasului ramane aceeasi. Din cele 550 de case existente in 1750, doar 48 erau din caramida sau piatra, diferenta constituind-o casele traditionale din lemn. In anul 1790, Centrul Vechi s-a extins prin adaugarea strazii Monetariei Mici (azi Mihai Viteazu) si suburbia strazii Podului (azi zona Dealul Crucii si Valea Rosie).

Monument istoric

Centrul Vechi al municipiului Baia Mare (denumit astazi Piata Libertatii) este un complex de arhitectura medievala si e declarat monument istoric. De aici se deschid drumurile catre toate cartierele orasului. Centrul Vechi are forma unui dreptunghi cu dimensiunile de 150 x 74 m. Datorita targurilor si marturiilor care se tineau aici pana in 1930, oamenii ii spuneau si Piata. Prima mentiune documentara este in anul 1472 si aminteste ca „a fost pavat cu pietre de rau”. In Centrul Vechi sunt peste 20 de constructii medievale ridicate pe ruinele unor constructii din secolul XV (cele mai multe apartinand secolelor XVII-XVIII). Printre cele mai vechi marturii arhitectonice se numara si imobilul nr. 14, care avea trei nivele si era situat pe partea de nord a pietei (colt cu strada Dacia). Cladirea, pe zidurile careia s-a gasit o inscriptie din anul 1619, a fost ridicata in secolul al XV-lea (se presupune ca a apartinut renumitului argintar baimarean Deszi Otvos Balasz). In urma sapaturilor din curte s-au gasit fragmente de ceramica si unelte apartinand secolelor XV-XVIII. La nr. 18 este amplasata Casa Huniade, care a fost ridicata in secolul al XV-lea de catre Iancu de Hunedoara dupa vizita facuta in Baia Mare, drept cadou pentru sotia sa, Elisabeta. Cladirea este legata prin trei arcade de casa nr. 17 de pe strada Mihai Viteazu. Imobilul se numeste Casa Elisabetei, dupa numele mamei lui Matei Corvin. Imobilul de la nr. 10 a fost construit in secolul al XVI-lea pe o fundatie care dateaza din anul 1513. La numai 100 de metri distanta (la intersectia strazilor Dacia si Bicazului), se afla sediul Combinatului Minier Baia Mare, cladire inscrisa pe lista monumentelor istorice inca din anul 1955. Aceasta cladire functiona si ca atelier al Monetariei. Dupa incendiul din 1864, care a mistuit corpul imobilului, cladirea a fost lasata in paragina. In aceeasi piata, pe latura nordica, la nr. 15, se afla o cladire cu trei nivele. In aceasta casa s-a nascut si a trait actorul Marton Lendvay. Cladirea care acum deserveste Scoala Generala nr. 1 a fost ridicata in anul 1713 de calugarii iezuiti din fondurile puse la dispozitie de Episcopul Nistra. In aceasta cladire a functionat gimnaziul baimarean. Pe locul bisericii Sfantul Martin, incendiata in anul 1717, a inceput construirea unei impozante biserici care a ramas in folosinta calugarilor iezuiti pana in anul 1766, cand a fost preluata de preotii comunitatii romano-catolice. Cladirile de la numerele 11 si 12 din Piata Libertatii (care gazduiesc Scoala Populara de Arta si Restaurantul Ignis), dateaza din secolul al XVIII- lea. O cladire masiva, care incheie configuratia Centrului Vechi, este imobilul de pe strada Vasile Lucaciu, nr 2. In septembrie 1847, acolo a poposit renumitul poet Petofi Sandor. Ulterior, cladirea a devenit pentru mai multe decenii Primaria orasului. In Piata Libertatii nr. 2 exista o cladire cu trei nivele construita pe locul fostului Institut de invatamant baimarean „Schola Rivulina” (sau ”Scoala Teologica a confesiunii reformate din Baia Mare”). Construit in secolul al XVIII- lea, imobilul de la nr. 3 adaposteste acum doua unitati de cultura: Teatrul de Papusi si Centrul de indrumare a creatiei populare si miscarii artistice de masa. O alta constructie masiva (din secolul al XVIII-lea) este inregistrata pe strada 1 Mai nr. 8, (din anul 1954 sediu al Muzeului Judetean Maramures). Fara sa raspunda cerintelor din „moda vremii”, cladirea de la numarul 6 dinspre Piata Libertatii, a fost ridicata in secolulul al XVIII- lea de Ordinul Calugarilor Minoriti. In anul 1791, cladirea este „inaltata”, iar in anul 1860, s-a construit in continuarea ei o frizerie si un magazin de incaltaminte (inspre Piata Pacii). Acest imobil a apartinut inca din secolul al XV-lea Bisericii Catolice ”Sf. Nicolae” si era inconjurata de un mare cimitir. Centrul Vechi s-a conturat in secolul al XVIII-lea, dar in secolul urmator au aparut unele completari cu cladiri ridicate din materialul rezultat din demolarea bisericii ”Sf. Stefan”. Cladirea din Piata Cetatii nr. 6 s-a extins in strada Crisan (actualul sediu al Centrului de Calcul Electronic Baia Mare) si Piata Pacii (cu un corp al edificiului care era utilizat ca sediu de o frizerie si de un magazin de pantofi).

Promenadele

Trasuri, dame cu rochii largi si palarii, domni in costum si obligatoriu cu palarie, fanfara, serbari, baluri, promenade. Imaginea zugraveste trecutul festiv al orasului. Cel mai sarbatorit eveniment era 20 August, ziua Sfantului Stefan (calendarul catolic), un fel de patron spiritual al Baii Mari. Procesiunea incepea in ”tintirim” (cimitir), unde avea loc slujba religioasa la care erau invitati preoti din marile orase, apoi convoiul inconjura Turnul lui Stefan si Biserica Sfantul Stefan. Dupa slujba urmau serbarile campenesti din Parcul Municipal. Delicatesele evenimentului erau carnaciorii si berea. Dupa al doilea Razboi Mondial, Centrul Vechi a devenit locul preferat pentru promenadele baimarenilor. In fiecare dupa-amiaza, mai ales duminica dupa slujba religioasa, doamne cu umbrelute dantelate, perechi de indragostiti („obligatoriu tinandu-se de brat”, dupa marturiile celor care au simtit parfumul inceputului secolului XX) sau domni cu palarie ieseau la plimbare. Coloana sonora era asigurata de fanfara orasului care era amplasata in centrul pietei. Dupa plimbare, bogatasii mergeau la Cazino. Desi nu exista ruleta sau jocuri de noroc, barbatii se bucurau de jocul de carti si de cate un pahar de tarie. Micii industriasi se relaxau la Club (amplasat pe locul actualului Club Phoenix, langa Politia Municipiului). Foarte la moda erau si excursiile pe Valea Usturoiului, itinerariu care cuprindea obligatoriu un pranz la ”Restaurantul Taietorilor de Lemne”. Cinematograful Minerul era preferat in special de tineri. Dupa un film bun, urma de obicei o masa gustoasa la restaurantul ”Stefan” (actualul restaurant Minerul). In schimb, minerii preferau birturile. Foarte la moda erau ”Crasma lui Conea” si ”Trei paduchi” (careia i se spunea si ”Ciungho”, dupa proprietarul care avea un brat taiat).

Vizitiul Covaci

Majoritatea populatiei circula pe jos, doar cei mai instariti permitandu-si sa circule cu bicicleta. Pana prin anii ‘50, trasurile detineau suprematia in materie de mijloace de locomotie (erau si foarte „la moda”). „Statia de Trasuri” era amplasata in Piata Libertatii. Desi costul unei plimbari cu trasura nu era ridicat, oamenii apelau la serviciile taximetristilor-vizitii numai in caz de urgenta. „Cel mai cunoscut vizitiu era un evreu, Covaci. Locuia pe actuala Strada Victoriei, unde locuiam si eu. Duminica ii urca pe toti copiii din imprejurimi in caruta si ii ducea pe Valea Borcutului de unde luau apa minerala. Era un adevarat eveniment pentru noi”, marturiseste cu nostalgie Iuliu Enyedi, un baimarean care a cunoscut splendoarea vremurilor de alta data. Pe la inceputul anilor ‘50, au inceput sa apara si taximetrele masini. In acea perioada, in oras exista un singur camion, marca Krupp. Acesta apartinea Minei Sasar. Gara orasului era amplasata pe locul actualului sediu Tarom.

Meseriasi si bogatasi

La inceputul secolului al XVIII-lea, in Baia Mare s-a produs o diversificare a meseriilor. Pe langa ocupatiile vechi (aurari, argintari, blanari, dogari, pantofari) au aparut, fie din populatia autohtona, fie prin ”imprumutarea” din alte zone, un numar mare de topitori, fierari, lacatusi si arcari. Cea mai mare parte a barbatilor (majoritatea femeilor erau casnice) munceau in minerit. Restul aveau ocupatii legate de prelucrarea metalelor, a pielii, de confectionarea imbracamintei sau produselor alimentare. In Baia Mare exista o frizerie care se bucura de un bun renume, Frizeria lui Novak. Alaturi se afla si un coafor unde doamnele poposeau mai ales inaintea serbarilor sau nuntilor. Printre cele mai instarite familii de la inceputul secolului XIX era cea a lui Petki, proprietarul unei carmangerii, a unui restaurant si a unei brutarii. In perioada interbelica, mosierul Belvary era cunoscut ca unul dintre cei mai bogati oameni din zona. Prin anii ‘44, se vorbeste ca un eventual clasament al celor avuti ar fi fost condus de Gabor Nagy, curatorul Bisericii Reformate, care mai tarziu a ocupat functia de primar.

Prezentul sumbru

Gropile, gunoiul, ruinele si pustiul Centrului Vechi sunt oglinda in care se reflecta amintirile batranilor despre vremurile stralucite de odinioara. Refacerea cladirilor nu va reinvia vremurile de altadata, dar va pastra in viata partea orasului care „a scris” majoritatea filelor din istoria Baii Mari. Azi, strazile Centrului Vechi sunt strabatute doar de cativa nostalgici care regreta glorioasele si apusele timpuri. ”Era altfel, totul era altfel. Doamnele nu purtau fuste mini, dar noi tot le admiram gleznele. Tineretul era mai civilizat, lumea nu era atat de vulgara. Era tare frumos pe atunci. Stiam sa ne bucuram de fiecare dupa-amiaza, de fiecare duminica, de fiecare sarbatoare. Se organizau serbari, promenade, excursii. Parca mai aud sunetul fanfarei. Pe atunci, Baia Mare era micul nostru Paris. Acum...”, a spus cu regret Iuliu Enyedi.

Beraria orasului

Prima referire despre beraria orasului este facuta in anul 1492, in timpul domniei lui Vladislav al II-lea. Ca ramura inclusa in economie, este atestata documentar in anul 1606. Incepand cu secolul al XVII-lea, beraria cunoaste o dezvoltare mai pronuntata. In anul 1622, beraria prelucreaza 433 mierte (aproximativ 24 litri) de malt. Pretul de vanzare al berii era de 3 dinari in lunile de vara si 2 dinari in lunile de iarna, pentru 800 grame. Pana la sfarsitul secolului al XVII-lea, activitatea berariei a functionat in regres. Stagnarea activitatii berariei se motiveaza prin saracia populatiei, productivitatea viilor si preferinta localnicilor spre bauturile alcoolice mai tari.

Sigiliul misterios

Cel mai vechi sigiliu al orasului dateaza de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Inscriptia din jurul sigiliului are urmatorul text: ”Sigilium de Rivulo Dominarum Mutuus amor civium optimum est civitatis firmamentum”. In mijlocul sigiliului este infatisat Regele Stefan cel Sfant, incoronat in varful unei stanci, cu sceptrul si drapelul statului in maini. In partea stanga a stancii, sub intrarea in mina, se poate vedea un miner cu ciocanul in mana. Sigiliul are forma octogonala. La sfarsitul secolului al XVI-lea, sigiliul a disparut in imprejurari necunoscute, dar a fost gasit in anul 1904, intr-o vie care apartinea lui Vigh Dezideriu din Baia Mare. In timp ce sapa via, acesta a gasit sigiliul intr-un vas din ceramica plin cu bijuterii din aur si argint. Sigiliul a ramas in pastrarea Muzeului de Istorie si Arheologie.

Himera El Dorado

Alexandru Pocol a trait la inceputul secolului XX. Este o adevarata legenda pentru batranii baimareni. Profesorul Alexis Pocol s-a casatorit cu o femeie foarte bogata, devenind astfel proprietarul unor mine situate pe Valea Rosie. Legenda spune ca Pocol si-ar fi dat ultimii bani in incercarea de a gasi un filon de aur. Altii spun ca s-ar fi imprumutat de la un vizitiu sau de la un evreu. Desi Pocol cheltuia o multime de bani prin cazinouri, se pare ca averea pe care a lasat-o in urma nu era deloc neglijabila. Muzeul de Istorie mai pastreaza cateva vederi cu chipul „legendei baimarene”.

Ioana LUCACEL Ioan Simon, un baimarean fost prizonier in lagarul din Crimeea Intre peretii Iadului Razboiul este realitate, amintire sau controversa. Cei care doar au citit despre al doilea razboi mondial in cartile de istorie cunosc un adevar, cei care au fost acolo, in prima linie a frontului, cunosc alt adevar. Stim un adevar ascuns printre cifre si statistici, altii stiu propriul adevar despre razboi. L-au trait, au fost eroi si ”carne de tun”, iar pentru ei gloantele nu sunt o metafora. Capitanul in rezerva Ioan Simon, vorbeste despre gulag cu realism. A trait acolo.

”Doamne! A fost multa moarte. E greu de descris, morti peste morti, omul era nimic.” O pagina vie dintr-o istorie dramatica. Pentru el, razboiul este cosmarul tineretii. Locotenent-major in rezerva, refugiat, stramutat, exilat, prizonier in lagarul rusesc, veteran de razboi si colaborator istoric, in 9 mai Ioan Simon va fi inaintat la gradul de capitan. ”Va ordon treceti Prutul!”, a spus Ion Antonescu (atunci „doar” general) ostasilor din armata romana. Ordinul a fost primul paragraf dintr-o pagina de istorie a Romaniei. Tanarul Simon era subofiter la batalionul de moti de la Abrud, Divizia III de munte cu sediul la Beius. Frontul l-a trimis in Caucaz. ”Am debarcat la Taman, de unde am mers in mars fortat pana in varful Caucazului. Comandantul diviziei era generalul Falfanescu. El ne-a bagat in lupta cu de la sine putere, inainte sa ne soseasca munitia din spate. Cum fiecare companie avea munitie in trenul de lupta, cat a tinut am rezistat. Apoi a inceput marea ofensiva”, isi aminteste veteranul despre inceputul sau de combatant in al doilea razboi mondial. Responsabil cu aprovizionarea, Simon a fost omul de legatura intre linia intai si compania sa.

Lagarul sovietic

Pentru batalionul III, razboiul a luat o intorsatura cruda pe frontul din Crimeea. ”Rusii se apropiau, dar i-am primit cu focuri de arme. Desi ne-au prins in plasa si ne atacau din fata si din spate, am rezistat o luna, din 12 aprilie pana in 12 mai. Cand am ajuns la capatul puterilor ne-am spus ca ori murim, ori ne predam. Veteranii au hotarat sa ne predam. Odata luata hotararea, s-a dat ordin ca fiecare soldat sa aiba in ranita cate-o parasuta sau cate-o bucata de panza alba. La toate tunurile s-au pus prosoape albe si le-am indreptat in sus. Dupa aceea, s-a format o stafeta militara care s-a indreptat spre rusi. Aveau megafoane si anuntau ca armata romana nu mai trage.” Paradoxal, „norocul” soldatilor romani a fost lagarul rusesc nr 241/1 din Sevastopol. ”Am avut noroc ca nu am avut de mers pe jos mult. Multi isi gaseau sfarsitul pe drum. In lagar omul era nimica, traiam in baraci de lemn sau de beton si dormeam imbracati pe paturi de scandura, fara asternuturi. Multi dormeau pe jos. Eram cate 60-70 intr-o baraca”. Ziua, prizonierii erau scosi la munca. ”Eram grupati pe brigazi si insotiti de doi sau trei agenti rusi. Sub supravegherea lor trebuia sa strangem imbracaminte, incaltaminte si alimente. Dupa ce terminam, strangeam munitia ramasa pe campul de lupta. Am facut stive de armament, de la arme automate, mitraliere, tunuri, tot. Armele erau sub paza santinelelor rusesti, ca sa nu le dea cineva foc.”

Sfarsitul

Prizonierii isi pierdusera orice speranta. Nu mai credeau in minuni si banuiau ca vizita reprezentantilor armatelor americane si britanice nu va schimba cu nimic soarta lor . ”Eram nebarberiti si nespalati, era vai de noi. Americanii si englezii au vizitat depozitele de armament si s-au ingrozit de ce-au vazut, apoi au venit sa ne dea tutun si tigari. Romanii au refuzat si cei care stiau engleza le-au strigat ca din cauza lor am ajuns aici.” Reactia aceea i-a costat mult pe prizonierii romani. Americanii s-au retras si ei au fost scosi din nou la munca. ”Trebuia sa adunam mortii de pe campul de lupta. Ne aliniau si culegeam lesurile care erau pe aliniamentul nostru. Cadavrele incepusera sa intre in putrefactie, mirosul era insuportabil. Faceam mormane de cadavre si le caram in gropile facute de bombe. Bagam acolo cate o suta-doua sute de morti si apoi caram pamant cu roaba, sa-i acoperim. Cand se umpleau gropile, sapam altele noi.” Multi nu au rezistat muncii grele, mancarii proaste si parazitilor. Cei bolnavi erau dusi undeva, dar nu se mai intorceau niciodata. Zilele de cosmar s-au terminat cand cei din tara i-au convins pe rusi sa le dea posibilitatea prizonierilor romani sa se inroleze voluntari in Divizia ”Horia, Closca si Crisan”. Dupa trei zile s-au imbarcat in vagoane de marfa si au parasit lagarul. Era eliberarea din iad. Ioan Simon a trait in acel iad. Pentru noi razboiul este istorie, pentru el e o amintire dureroasa. Astazi, isi mai mangaie cu privirea decoratiile si suspina, poate neinteles, dar e convins ca sacrificiul lor nu a fost gratuit. Atunci era singura sansa. Astazi, Ioan Simon mai doreste doar sa lase posteritatii amintirea acelor clipe de cosmar.

Mihaela MIHALEA