REPORTAJ, CULTURA

* Ziua tristei sarbatori a mineritului maramuresean
In lumea fara cer

* Vrajitorii, magia si ocultismul popular mai bantuie si azi
Maramuresul magic

* Natiune, naratiune, fictiune
Oameni si Sfinti

* Prezenta romaneasca in tabara internationala MathPath!
Conversatie matematica

* Autodidactul in arta miniaturala a lemnului
Un artist fara scoala

* 15 august 1969: Festivalul Muzicii si Artei de la Woodstock, cel mai mare spectacol din istoria omenirii
“Au incercat sa reconstruiasca Paradisul!”

* INTERVIU - Excelenta Sa Wilfried Gruber, ambasadorul Germaniei la Bucuresti
“Alaturati-va Marelui Convoi!”

* Ziua tristei sarbatori a mineritului maramuresean
In lumea fara cer

Pe vremuri, Ziua Minerilor insemna, pe langa cuvantari tovarasesti si vizite de partid, si manifestari culturale (eventual niste prime sau “libere”). Oricum, exista macar umbra de certitudine ca unora le pasa de “eroii din subteran” si ca “lumea lor fara cer” merita putina lumina. Astazi, aceasta sarbatoare e la fel de intunecata ca o galerie de mina, iar imnul care “nastea” lacrimi e uitat demult.

Astazi, isi indeasa pe tample casca veche, ca sa nu-l tenteze sa priveasca soarele de Gustar, ce seamana cu o portocala coapta si pe care s-ar putea sa nu-l mai vada. Ani grei de munca in mina l-au invatat ca sub pamant esti mai aproape de moarte, dar s-a rugat sa-l ocroteasca Sfintele Varvara si Maria si sfantul dupa care a fost botezata galeria… Dar niciodata n-a scapat de sentimentul ca intra intr-un cavou urias, care se poate inchide intr-o clipa. Personajul acestei povesti este minerul. Cel care ar mai asculta, oftand, strofa aceea din Imnul Minerilor: “In mine, Dumnezeu cu noi, / Afara-s chinuri si nevoi. / Deasupra noastra n-avem cer / C-asa e viata de miner.” Era intonata solemn, cu ocazia Zilei Minerilor, cand li se mai povestea despre incepurile meseriei devenita dependenta. Acum, meseria lor isi traieste zbuciumat sfarsitul. “Cei mari” zic ca nu mai sunt rentabili. La 100 de ani de la infiintarea Sindicatului Minerilor Maramureseni, minerul e pus in debaraua cu lucruri nefolositoare.

Inceputul

In bazinul Baii Mari, mineritul a constituit una dintre cele mai importante ramuri ale industriei si principala sursa de existenta pentru majoritatea locuitorilor. Cu toate acestea, nu exista documente care sa certifice cu exactitate inceputurile maramuresene ale acestei indeletniciri. Urma unei franghii, aflata cam la un metru adancime in peretele stancii unui put din mina Dealul Crucii, precum si cateva conducte vechi de la minele Firiza, Valea Rosie si Valea Borcutului fac plauzibila ipoteza (neconfirmata arheologic), ca minele din zona Baii Mari existau inca din perioada romanilor. In secolele XI-XIII, minele apartineau regilor maghiari care au colonizat zona cu meseriasi germani. Prima colonizare a fost facuta de Gizella, sotia regelui Sf. Stefan, iar cea de-a doua colonizare, a fost infaptuita de regele Geza al II-lea. Pana la reformele din 1347, zacamintele nou descoperite erau luate, prin schimb, in proprietatea regeasca, fapt care nu stimula descoperirea si exploatarea de noi zacaminte miniere. Pentru a schimba situatia, regele Carol Robert a dispus ca terenurile pe care se descopereau metale pretioase sa ramana in stapanirea acelorasi nobili, care primeau din partea regelui o treime din minereul extras. Inventarul minelor din 1556 mentioneaza, pe langa “masinile” folosite pentru extragerea minereului (actionate de forta apei sau a animalelor), si utilizarea vagonetelor (o forma pentru transportul minereului, putin folosita in Europa acelui timp). Cu toate “modernizarile”, atat procedeul de prelucrare a mineritului, cat si conditiile de munca ale minerilor erau extrem de dificile. Minerii nu aveau voie sa-si paraseasca locul de munca si puteau fi obligati sa presteze pana la 12-14 ore de munca pe zi. Din aceasta perioada dateaza si prima lege a mineritului. In cele 56 de paragrafe se reglementeaza si diferentele ivite intre minerii din Baia Mare si cei din Baia Sprie.

Copiii mineri

Pe la inceputul secolului al XIX-lea, in fiecare mina a fost introdus cate un medic minier, care se ocupa si de verificarea sanatatii celor care cereau drept de angajare. Examenul medical prevedea starea sistemului osos si muscular, acuitatea vizuala si auditiva, precum si organele interne si starea psihica. Minerii beneficiau de un sistem medical propriu, asigurat prin intermediul unui spital minier, infiintat in 1838, ce avea o capacitate de 18 paturi si cazare si masa gratuita la statiunea balneoclimaterica din Danesti. Pe perioada nedeterminata aveau dreptul sa se angajeze persoane cu varsta cuprinsa intre 16 si 40 de ani, iar pentru munci temporare erau primiti si copii ce implinisera 14 ani. Conform unei statistici a mineritului baimarean din 1892, din 3.600 de mineri peste 800 erau copii, iar 100 erau… femei. Izbucnirea razboiului mondial a aruncat minele intr-o criza de forta de munca. In minele din jurul Baii Mari lucrau peste 762 de copii (aproape 300, in subteran). Pentru redresarea situatiei si asigurarea necesarului de metale pretioase necesare razboiului, in 1915-1916 s-a introdus si in bazinul Baia Mare militarizarea minelor.

Aurul nostru

Directiunea Minelor Baia Mare, infiintata in 1782, avea in subordine toate exploatarile din bazinul minier al Baii Mari. Pana in 1900, una dintre cele mai productive mine din Maramures a fost “Dealul Crucii”. Mina are un filon principal, de o lungime de peste 1.200 de metri, si trei filoane secundare. Minereurile exploatate aici contineau aur, argint si plumb. In 1894, exploatarea a atins 50 de metri sub nivelul Marii Adriatice, fiind cea mai adanca exploatare din Ungaria. Minereurile erau ridicate cu ajutorul unor masini cu aburi, prin putul Werner pana la galeria Labkowitz, de unde se transporta cu vagoneti trasi de cai. Productia anuala a minei era de 120 kg de aur si 400 de kg de argint curat. Pe Valea Usturoiului se practica mineritul pe filoanele Iosif, Anton si Emilia, dar dupa secatuirea acestora si inundarea minelor, exploatarile au fost inchise. Pe Valea Rosie se practica extractia minereurilor de aur si argint din cele mai vechi timpuri. In secolul al XVIII-lea, in vale existau circa 30 de exploatatii minere. In 1840, exploatatiile au fost preluate de stat (cu exceptia a trei dintre ele). Un deceniu mai tarziu a inceput saparea galeriei Laurentiu, foarte bogata in argint si a galeriilor Sf. Ioan, Stefan si Susana, bogate in aur. Valea Borcutului era cunoscuta din cele mai vechi timpuri, datorita minereului bogat in aur. Astazi, exploatarile miniere din Maramures sufera cronic de lipsa unor solutii de rentabilizare. Curand, din ce in ce mai putini mineri isi vor lasa ordonati lampile la iesirea din sut, inghesuindu–se spre lumina.

Secolul sindicalistilor

Intre 1911-1912, in Transilvania au avut loc aproximativ 75 de greve, cu scopul de a impiedica reducerea salariilor si oprirea prelungirii timpului de lucru. Situatia existenta la aceea data poate fi evidentiata prin plangerea lui Gheorghe Kosan, facuta in numele celor 30 de mineri concediati in timpul iernii fara a li se acorda drepturile sau sumele adunate in casele de ajutor reciproc. In aceste conditii, in toamna anului 1914, minerii declansaza o greva generala, inabusita la scurt timp de jandarmi. In replica, muncitorii si-au infiintat primul sindicat, care a primit personalitate juridica si care implineste anul acesta un secol de existenta.

Ioana Lucacel





* Vrajitorii, magia si ocultismul popular mai bantuie si azi
Maramuresul magic

Multi dintre taranii maramureseni de astazi continua sa creada in descantece, ”vrajuri”, matraguna, magi si vrajitori. Pana in urma cu cativa zeci de ani, in fiecare sat se gasea cate o ”mesteroaica” (batrana specializata in ocultism si terapii naturiste), la care se apela in vreme de ananghie. Majoritatea obiceiurilor a apus, dar…

In muzeul sibian ”Astra”, la loc de cinste sta “Casa mesteroaicei din Sapanta”. Acea casa a fost construita in urma cu 100 de ani si a fost locul in care o batrana si-a exercitat ”mestesugul” pana la moarte. Ce ”mestesug? Pai, mesteroaica descanta “de bine sau de rau”, dezlega de blesteme (sau blestema la randu-i!), ameliora bolile oamenilor sau ale animalelor si cate si mai cate. Pe Valea Satului din Stramtura, in apropiere de scoala, se afla “Casa celui care l-a avut pe Dracu’”. Astazi, casa e parasita, iar satenii o feresc din drumul lor cu sfanta frica. La Botiza se afla “Preluca Vrajitoarelor”, loc in care zice-se ca odinioara, la anumite intervale de timp, se adunau vrajitoarele din imprejurimi pentru a oficia ascunse ritualuri. Aproape fiecare sat maramuresean are povestile, locurile sau descantatorii sai.

“Obiceiuri diavolesti”

Cine isi inchipuie ca ritualurile magice au disparut, se insala. Atat doar ca aceste fenomene au scazut ca densitate, frecventa si intensitate, iar descantatorii ”adevarati” sunt din ce in ce mai discreti (total opusi tigancilor care ”ghicesc” in palma sau cafea publicandu-si “veleitatile” prin anunturi de mica publicitate), preferand anonimatul zgomotoasei notorietati. Cei care cunosc Maramuresul, stiu la ce anume facem referinta. Nimeni nu stie cu precizie cand a aparut in Maramures magia populara. Cert este ca in anul 1596, autoritatile au intervenit in comuna Budesti pentru a desfiinta niste obiceiuri diavolesti, pagane, practicate de catre localnici, undeva in munti, pe varful Siva. De-a lungul evului mediu, nu putini au fost cei care au fost judecati de catre Tribunalul Comitatens din Sighet pentru presupuse sau reale fapte de vrajitorie si condamnati la diferite pedepse (chiar la pedeapsa capitala). In timp, vracii populari au creat si o lunga serie de descantece, adevarata poezie, dintre care o parte au fost culese de etnografii secolului trecut. La un moment dat, in Maramures totul era magic. Incepand de la zilele de sarbatoare (pagana, suprapusa cu cea crestina) si pana la habitat: spiritele erau prezente imaginar chiar si in pragurile portilor sau a usilor, la ferestrele dinspre rasarit ale caselor, la dreapta grinzii ce impartea camera ”din fata” in sectorul ”faptelor de viata” si al ”faptelor din lumea spiritelor”.

Oala de farmece

Deasupra locuintelor, in podul casei, in coltul dinspre rasarit, se afla ”oala de farmece”, pusa acolo de babele descantatoare si menita a proteja casa de rau. Oala cu pricina continea oase umane si de pisica, fier, lut, sange, lemn si piatra, tot felul de obiecte cu felurite semnificatii si aranjate intr-o ordine bine stabilita. In anul 1990 am gasit o asemenea oala, intr-un sat de pe valea Izei, iar alte cateva se afla prin depozitele muzeelor. Maramuresul magic… Nu a mai ramas mare lucru din acest concept, dar ramasitele supravietuitoare ale ocultismului popular sunt suficient de proeminente ca acest spatiu sa se poata inca intitula astfel.

Teofil Ivanciuc

“NOAPTEA MENESTRELILOR” este un spectacol de muzica folk, care prilejuieste intalnirea interpretilor si autorilor genului cu publicul baimarean, si care a ajuns anul acesta la cea de a IV a editie, desfasurandu-se sub patronajul Directiei Judetene pentru Cultura, Culte si Patrimoniu Cultural National Maramures, in colaborare cu Grup Folk Clasic, din Baia Mare. Desi in peisajul genului, manifestarile obisnuite sunt concepute in formatul “Festival-concurs”, organizatorii considera ca pentru promovarea si reasezarea acestui gen muzical la locul care i se cuvine este necesara o manifestare care sa imprime dorinta de a construi “castelul” de suflet al muzicii, si nu sa promoveze o concurenta care nu are la baza criterii valorice reale, sa dea importanta cuvenita fiecarui artist, sa creeze o atmosfera armonioasa care sa se rasfranga si asupra publicului. Ca si in ceilalti ani, si aceasta editie a IV-a se va desfasura la Teatrul de Vara Baia Mare, vineri 20 august, incepand cu orele 21.00. Cu GAZETA printre sponsori, desigur...

Emanuel LUCA





* Natiune, naratiune, fictiune
Oameni si Sfinti

In satul din care tocmai am iesit se construiesc trei biserici noi. Oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu. Bisericile sunt inaltate din banii enoriasilor, cateva donatii externe si prea putine fonduri de la bugetul de stat. Cand ii intrebi cum au reusit sa adune miliardele pentru a ridica biserica, oamenii ofteaza, iti spun de greutatile vietii, apoi se insenineaza, iti mai arata o data biserica, multumiti, ca si cum fiecare dintre ei si-a rezervat deja un loc in ceruri prin eforturile pe care le-au facut pentru Casa Domnului. Apoi imi arata pictura, proaspata, curata, cu sfinti imobili, transferati de undeva din nordul Moldovei in tinuturile intemeietorilor. Discutia se abate din nou spre eforturile financiare, spre bani (in fata altarului), si-mi dau seama, dupa un calcul simplu ca fiecare sfant din biserica poate participa la orice licitatie de arta, pretul chipului sau ridicandu-se la cateva zeci de milioane. Iar am stat si-am zis: oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu. In apropiere e casa parohiala, o cladire mare, pregatita sa adaposteasca un intreg sobor de preoti, veniti in sat pentru sfintenie sau pentru un hram. In interior, dupa obiceiul locului, asteapta linistita, cu bibelourile nemiscate, camera (a se citi camerele) de oaspeti, ziua in care blande cantari bisericesti vor mangaia bolta bisericii abia sfintite. Iar am stat si-am cugetat: oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu, caci au mare grija de preotul si pastorul lor. Masina trece de Cristul proaspat pictat de la iesirea din sat si se opinteste spre dealul din fata. Pe marginea drumului, in ploaie, zeci de oameni vand ciuperci, munca lor adunata peste zi, rodul pamantului. Cu gandul la cele de sus, dar cu pantecul la cele lumesti, oprim langa o batrana cu un copil, care nu renunta sub stropii grei sa prezinte trecatorilor o ciuperca tocmai buna de pus pe lespede si inecata in multa smantana. Ne targuim, cum cere obiceiul locului si, pana la urma, cumparam toate ciupercile, la un pret de care ar fi ras orice vanzator din piata orasului. Pretul pe kilogram nu trecea de cel al unui pachet de tigari, dar fata batranei s-a luminat, apoi a inceput sa planga, amestecandu-si lacrimile cu stropii de ploaie ce-i cadeau pe ochii adanci: “Sa va dea Dumnezeu sanatate. Ia, amu’ oi putea si io sa-mi iau leacuri si sa-i cumpar nepotului o pane si doua linguri de zahar.” I-am dat coconului painea ce ne ramasese de la pranz si o conserva. Le-a apucat iute si a fugit, ca un caine speriat ca cineva i-ar fura prada. Batrana s-a scuzat printre lacrimi: “N-o mancat nimic de ieri dimineata… Ioi, Doamne, sa va ajute Dumnezeu, ca mult bine ne-ati adus”. L-a mai strigat, dar degeaba, copilul fugea spre satul unde tocmai se construiau trei biserici, de zeci de miliarde, tinand la piept cateva felii de paine si-o conserva. O fi trecut de Cristul proaspat vopsit de la iesirea din sat, cand mi-a revenit si mie in minte vorba acelor locuri cu biserici inalte si copii flamanzi: oameni harnici si cu frica lui Dumnezeu...

Emanuel Luca







* Prezenta romaneasca in tabara internationala MathPath!
Conversatie matematica

Roxana Feier, o eleva in clasa a IX-a la Colegiul National “Vasile Lucaciu”, este singurul elev din Romania care a fost invitat sa petreaca gratuit o luna intr-una dintre cele mai prestigioase tabare de matematica din SUA. GAZETA va prezinta aventura baimarencei in MathPath.

MathPath este o tabara de vara, care se organizeaza in fiecare an in SUA si care se adreseaza elevilor din clasele VI, VII si VIII. Accesul in tabara se face doar pe baza unei invitatii. “In urma participarii mele la concursul American Mathematics Competition (un concurs intermediat in judetul nostru de profesorul Vasile Berinde de la Universitatea de Nord, n. red.) am primit o invitatie la aceasta tabara”, povesteste Roxana Feier. Invitatia a fost insotita de un test alcatuit din noua probleme. Elevii care reuseau sa obtina primele cinci punctaje beneficiau de gratuitate, tabara costand 3.000 de dolari. Din momentul primirii invitatiei, Roxana a trecut printr-o serie de conjuncturi fericite care au trimis-o la MathPath.

Reusitele

“Mie, problemele nu mi s-au parut chiar asa de grele, dar oricum erau multi participanti”, a marturisit tanara matematician. Intamplarea a facut ca Roxana sa ocupe locul cinci si sa obtina dreptul de a participa gratuit la tabara americana. Prin intermediul scolii, Primaria i-a acordat o sponsorizare pentru transport (care nu era inclus in oferta americanilor, n. red.). O alta problema peste care a trecut cu brio, a fost cea a vizei. Fiind in clasa a VIII-a, Roxana trebuia sa sustina testele de capacitate si nu avea multe zile la dispozitie, in care sa se prezinte la ambasada din Bucuresti. Si de data aceasta interventia scolii a salvat-o. “Am avut noroc ca s-a trimis de la scoala un memoriu catre ambasada, pentru a ma primi in audienta in cele cateva zile pe care le aveam la dispozitie”, a spus Roxana. Inarmata cu noroc si cu o portie dubla de curiozitate Roxana a pornit spre America. Locatia in care se tine aceasta tabara se schimba in fiecare an. In vara aceasta, gazda a fost Universitatea Roger Williams din Bristol, Rhode Island. Perioada de “camping” a fost 27 iunie-26 iulie.

Experienta MathPath

“A fost o experienta deosebita. Luna aceasta a trecut foarte repede. In tabara au fost 75 de elevi, majoritatea din America. Au mai fost din Anglia, Australia, doi din Canada, unul din Coreea si eu”, a spus Roxana. In aceasta luna, baimareanca si-a imbunatatit cunostintele de matematica si engleza, dar a si invatat cate ceva despre sistemul de invatamant american. A descoperit ca matematicienii romani sunt foarte apreciati in State. Roxana spera ca performantele din anul scolar 2004-2005 sa-i mai ofere ocazia sa participe la astfel de competitii internationale. Dupa cum a demonstrat in ”aventura americana”, pe Roxana Feier nu o ocoleste nici norocul, nici setea de matematica. Pana una alta, ea a fost un tanar ambasador al Maramuresului in prestigioasa tabara americana.

Mihaela Mihalea






* Autodidactul in arta miniaturala a lemnului
Un artist fara scoala

La 13 noiembrie 1935 s-a nascut Vasile Filip. Originar din Lapusel, creatiile lui vin sa infirme faptul ca mestesugul de a lucra lemnul este un apanaj al mesterilor din Maramuresul istoric. Un argument in plus este acela ca daltile lui au cioplit in lemn biserici miniaturale, replici ale unor cunoscute monumente de arhitectura traditionala.

Vasile Filip sculpteaza in lemn de mai bine de 36 de ani, timp in care a facut icoane in lemn, dar si mici obiecte de uz casnic (cauce, fuse, pecetare, linguri etc), pastrand traditia motivelor ornamentale romanesti.

Bisericute, troite, pecetare

Lui Vasile Filip i-a placut de mic copil sa ciopleasca, sa realizeze mici obiecte de arta populara. ”Asta io m-am invatat pe mine, asa, singur. Am avut curajul si ambitia sa fac si eu lucruri din lemn”, spune mesterul Filip. Cand l-am vizitat, avea pe masa din sufragerie o biserica in miniatura, pe care zice ca a realizat-o dupa ce, in prealabil, a fost la Surdesti si si-a facut schite. Realizarea bisericii i-a luat cam trei luni de zile si reprezinta a cincea creatie de acest fel. In aparenta, e o munca extrem de migaloasa, numai dranita insumand peste 7.000 de piese, mai mici ca o unghie. In realitate, mesterul a inventat o stanta cu care poate produce mii de astfel de piese intr-o singura zi, da’ nu da amanunte despre nascocirea lui, pentru ca atata ar astepta concurenta... O astfel de biserica, realizata din lemn de tei si de fag, isi merita munca, daca te gandesti ca nu costa mai putin de 1500 de euro. ”Biserica o dau la cine vine sa o cumpere. La cine vine cu banii... si is care au bani. Il astept pa unu’ care o vazut-o si o zas ca vine sa o cumpere. Cand am expus la Camera de Comert, un preot din Ungaria zicea ca vine iarasi sa-i fac si lui una tot asa”, afirma arhitectul miniaturilor in lemn. In lemn a mai lucrat troite, despre care zice ca ”is pana-n 5 metri”, lasandu-ma contrariat dupa ce imi spune ca are o troita de 7 metri inaltime pe undeva prin Ungaria si una de 9 metri la Ruscova, ultima fiind o lucrare colectiva, realizata cu prilejul unei tabere de sculptura organizata in zona. Alte doua troite pot fi gasite de cine le cauta in Gherla.

Sculptor, da’ pictor

Lucrarile mai mici in lemn (linguri, cauce, coveti, pecetare) le-a vandut la targurile mesterilor populari organizate in marile orase ale tarii. Toate piesele le-a realizat acasa, in balcon, sau in Lapusel, la casa parinteasca, unde a ramas fratele sau. ”Acuma ma mai duc dupa-masa acolo si fac linguri si cauci cand am materiale; cand nu, stau acasa. Nu am atelier si asta imi incurca toata treaba”, zice Vasile Filip. Vasile Filip nu a facut multa scoala. ”Patru clase, cinci as fi avut, da’ n-am mai terminat-o. Si am scoala de mecanic agricol, de tractorist, de sase luni, profesionala... N-am alta scoala... si am mai dat examenul de opt clase, da’ vai de capul lui examen”, zice mesterul, dupa care rade sanatos. A urmat, in schimb, cu multa vreme in urma, cursurile Scolii Populare de Arta, dar nu pentru a invata sa sculpteze, ci sa picteze. Pictura a ramas o pasiune a lui Vasile Filip, care isi ia in cate o duminica sevaletul in spate si pleaca ”pe teren la pictat”. Uneori picteaza acasa. Pare destul de greu de crezut, dar mesterul Filip are tablouri in 27 de tari (am retinut Suedia, Elvetia si Germania). In prezent, are expuse zece tablouri la Centrul Creatiei Artistice din Bucuresti. Fostul ”mecanic lacatus subteran” de la Mina Suior, Vasile Filip, pare mult mai tanar decat este in realitate. Culorile picturilor sale si lemnul de tei din bisericile pe care le ciopleste au inca darul sa-l bucure de viata.

Ioan Botis






* 15 august 1969: Festivalul Muzicii si Artei de la Woodstock, cel mai mare spectacol din istoria omenirii
“Au incercat sa reconstruiasca Paradisul!”

S-au scurs 35 de ani de cand pe o pasune din Sullivan s-au adunat aproape 500.000 de oameni pentru “trei zile de pace si muzica”. In fapt, zilele urmau sa se inscrie pe coordonate mai… narcotice. Titulatura exacta a celui mai mare spectacol muzical din istoria omenirii (“Festivalul Muzicii si Artei”) a fost inlocuita cu un singur cuvant. Un cuvant care astazi defineste spiritul liber: Woodstock.

August, 1969. In apartamentul din Paris al intermediarului francez Jean Sainteny, reprezentantul american Henry Kissinger si nord-vietnamezul Xuan Thuy incepeau negocierile secrete pentru finalizarea razboiului din Vietnam. Henry Kissinger (pe numele real: Heinz Alfred Kissinger), un german care emigrase in SUA in ’38, era absolvent al Universitatii Harvard si devenise consilierul pe probleme de securitate al presedintelui Nixon, iar apoi Secretar de Stat in aceeasi administratie. Dupa cateva ore de discutii tensionate, negocierile aveau sa esueze lamentabil, iar pacea se indeparata galopand nebun catre moarte. Kissinger (cel care obisnuia sa spuna ca “puterea este ultimul afrodisiac”) nu era abilitat sa faca nici o concesie. Murisera prea multi tineri soldati americani pentru ca guvernul “neinvinsilor” de la Washington sa se recunoasca infrant de Vietnam, o tara atat de mica. In acest timp, serviciul “special” american reusea sa manipuleze “stralucit” opinia publica prin intermediul presei naive sau aservite, indreptand atentia americanului de rand spre stiri de senzatie: dupa peste 3.500 de kilometri, sonda spatiala Mariner 7 isi incheiase cu succes misiunea pe Marte; membrii cultului condus de dezaxatul Charles Manson ucisesera sapte persoane, printre care si actrita Sharon Tate; Uniunea Sovietica isi fixa granita cu China; lombardul pacifist Giovanni Battista Enrico Antonio Maria Montini, cunoscut sub numele de Papa Paul al VI-lea, condamna de la balconul din Vatican violentele criminale dintre protestantii si catolicii nord-irlandezi; membri britanici ai misiunii de pastrare a pacii debarcau in Irlanda de Nord, iar in Vietnam continuau sa moara tineri. La sase ani de la esecul de la Paris, ani in care soldatii americani au continuat sa moara pentru o cauza nejustificata, lui Kissinger i s-a inmanat Premiul Nobel pentru Pace pentru “rolul determinant in incetarea ostilitatilor din Vietnam”. Ironic. Insa bomba nemultumirii din ce in ce mai evidenta a celor mai multi americani, care se opuneau vehement continuarii razboiului din Vietnam, avea sa fie dezamorsata de proiectul “Woodstock”.

Ideea

Comisia de organizare era alcatuita din Michael Lang si Artie Kornfeld (organizatori), Joel Rosenman (finantist) si Elliott Landy (fotograful oficial al festivalului). Media de varsta: 25 ani. Ei estimau ca bugetul alocat sa fie cel mult amortizat. Profitul era considerat o chestiune de domeniul SF. Si totusi, Woodstock avea sa le aduca nu numai faima, ci si cateva milioane de dolari. Dupa mai multe variante, proiectul Woodstock a ajuns la stadiul cunoscut (initial, Rosenman propusese chiar un singur concert – cu Beach Boys, trupa sa preferata): cel mai mare concert din istoria muzicii. Pentru reusita, aveau nevoie de acordul celor mai cunoscuti muzicieni din SUA, iar pentru convingerea celor 33 de trupe si interpreti care au semnat contractele, s-au alocat 180.000 de dolari din bugetul de o jumatate de milion de dolari (toti banii au fost ai miliardarului Rosenman, fiul unui stomatolog celebru). Asa au ajuns sa cante pe scena de la Woodstock cele mai mari nume ale momentului (Jefferson Airplane, Jimi Hendrix, Joan Baez, Santana, Creedence Clearwatter Revival, The Who, Grateful Dead sau Janis Joplin). De ce au semnat acestia? Simplu: contractele oferite erau exorbitante pentru acea vreme (de exemplu, Jefferson Airplane care cantasera pana atunci pentru un maximum de 6.000 dolari, au fost ofertati cu 12.500 dolari!). Asadar nimeni nu s-a uitat la bani. Doar erau ai lui Rosenman.

Minciuna pentru Hendrix

Pentru a reusi sa-l atraga pe Jimi Hendrix in acest proiect, organizatorii au facut totul. Desi initial, Hendrix solicitase 150.000 dolari, atat cat primise pentru un concert sustinut in fata unor miliardari californieni, Lang a licitat. I-a spus managerului lui Hendrix (acesta fiind aproape inconstient, sub influenta drogurilor) ca are suficiente nume mari pentru afisul celui mai mare concert rock din istorie si ca nu mai are nevoie si de senzationalul chitarist. Pana la urma, Ventures (societatea creata de cei patru organizatori special pentru acel eveniment) i-a oferit 32.000 de dolari. Pentru a nu-i jigni pe cei care semnasera contracte mai mici, Rosenman a recunoscut ca i-a mintit: “le-am spus ca Hendrix urma sa cante in doua zile si ca ia cate 16.000 de dolari pentru fiecare cantare”. Pana la urma, alegerea a fost buna (peste 300.000 de oameni au venit doar pentru a-l vedea pe Hendrix) si rea (chitaristul, groaznic de drogat, a avut una dintre cele mai penibile prestatii din intreaga sa cariera). Alt punct al reusitei a fost o promovare excesiva in cele mai in voga reviste si posturi de radio, atragerea politistilor din NYPD (cu salarii de 90 de dolari pe zi, fabuloase pentru acel moment), a comerciantilor, fundatiilor de caritate si a unei echipe de 18 medici si asistente.

Ziua “W”

15 august 1969. In dimineata aceea, Michael Lang a deschis radioul tocmai pe acordurile lui “Honky Tonk Woman”. Pe undeva era de asteptat, fiindca piesa lui Rolling Stones ajunsese number one chiar si in Europa, iar Jagger era “pe val”, cum se spune. Apoi si-a luat gazeta de dimineata si, intre doua sorbituri de cafea, a mormait un “o.k.” somnoros. Tocmai aflase ca in Comiskey Park, “yankeii” i-au invins la limita pe rivalii din Chicago. Dar liga nationala de baseball avea alta stire de senzatie. Cu tot recordul lui Roy Face, Montreal Expos au fost ridiculizati cu 9-2 de “Siretii” din Los Angeles. Se vede treaba ca Don Sutton e in forma de zile mari, ceea ce nu era deloc bine pentru “Yankees”. Insa pentru Lang cea mai importanta problema a zilei era evenimentul pe care-l organizase la ferma lui Max Yasgur din Bethel (Sullivan, New York): “Festivalul Muzicii si Artei” de la Woodstock. Fusese botezat asa pentru ca in proiectul initial scena manifestarilor artistice trebuia sa fie amplasata in oraselul Woodstock din regiunea Ulster (unde locuia Bob Dylan). Dar organizatorii au intampinat o serioasa opozitie din partea autoritatilor locale, iar evenimentul era la un pas de a fi anulat. Numai ca Sam Yasgur isi convinsese tatal sa puna la bataie proprietatea familiei aflata pe pasunea Sullivan (care se invecina la sud si vest cu regiunea Ulster). Asadar puteau incepe cele “trei zile de muzica si pace” promise de organizatori. Acestia mizau pe maximum 10.000 de oameni care vor veni pe acel camp pentru a asculta 33 dintre cei mai in voga muzicieni ai perioadei flower-power. Weekend-ul se anunta racoros (meteorologii prognozand chiar ploi), standurile de alimente, bauturi alcoolice si cele medicale erau inghesuite pe o mica suprafata, si cu toate aceste inconveniente Woodstock avea sa fie momentul culminat al erei hippie.

Dezlantuirea

Pe posterul oficial scria: “trei zile de pace si muzica”. Protestatarii anti-razboi, veteranii din Vietnam, militantii negrilor, gay si lesbiene, sustinatori ai legalizarii drogurilor au venit sa protesteze impotriva continuarii razboiului din Vietnam si sa se descatuseze. Dintre cei care au fost atunci acolo (si s-au numit copiii flori), azi sunt oameni de afaceri, politicieni, fosti presedinti de stat… In acel weekend din ’69 s-au adunat mincinosi si iubiti, profeti si profitori (“liars and lovers, prophets and profiteers”), au facut sex, bani si… istorie. 15 august, ora 17,05. Pe scena Woodstock intrase Richie Havens. Canta “Minstrel from Gault”. Extaziant. Au fost primele acorduri, cele care dadeau semnalul de incepere al testului pentru transformarea celor prezenti in niste oameni care ar fi vrut altceva decat reguli, institutii, echilibru sau civilizatie. Aveau putina mancare, putine facilitati, dar multe droguri si alcool. Si si-au parasit total grijile. Printre mesajele de pe cartoane puteai citi: God loves sex (Dumnezeu iubeste sexul)! Demistificarea era traita la maximum. Bai de noroi sau plimbari prin paduri in pielea goala erau lucruri normale. La mult timp dupa, Richie Havens, cantaretul care a deschis festivalul de la Woodstock, a spus ca dupa trei ore de cantat a vrut sa se opreasca. Era obosit, isi epuizase repertoriul, dar organizatorii l-au informat ca urmatorul artist inca nu era prezent. Pentru ca evenimentul sa nu scape de sub control si multimea sa nu se simta tradata, Havens a improvizat ultimul catec (”Freedom”) cu aportul unui… elicopter al US Army (“daca nu era acel elicopter, poate Woodstock nu mai avea un final fericit”, obisnuia sa spuna Heavens). Asadar, armata salvase o manifestare impotriva razboiului. Despre Woodstock s-a spus ca a fost “o contracultura a unei cvasi-mini-natiuni, in care mintile erau deschise, drogurile peste tot (dar legale!), iar sexul era liber”. Evenimentul a inspirat numeroase legi care sa previna posibilitatea de a se mai intampla vreodata ceva asemanator. 21 iulie 2004. Terenul pe care a avut loc festivalul, gandit in ’69 de Michael Lang (24 ani, producator si manager al formatiei Train) si Artie Kornfield (25 ani, vicepresedinte la Capitol Records), va fi ocupat de centrul artistic Bethel Woods (un amfiteatru si o arena cu 12.000 de locuri), estimat la 63 milioane dolari. Nostalgicii erei de aur a rockului continua sa protesteze. Zadarnic. Ei au uitat ca trecutul poate fi reamintit, dar niciodata retrait.

Au cantat la Woodstock ’69

Vedetele (au fost platite cu suma totala de 180.000 dolari): Joan Baez, The Band, Blood, Sweet & Tears, The Paul Buttefield Blues Band, Canned Heat, Joe Cocker, Country Joe McDonald and The Fish, Creedence Clearwater Revival, Neil Young, The Grateful Dead, Arlo Guthrie, Tim Hardin, Crosby, Still & Nash, The Keef Hartley Band, Richie Havens, Jimi Hendrix, Incredible String Band, Jefferson Airplane, Janis Joplin (in fotografie), Melanie, Mountain, Quill, Santana, John Sebastian, Sha-Na-Na, Ravi Shankar, Sly & The Family Stone, Bert Sommer, Sweetwater, Ten Years After, The Who, Johnny Winter. Au mai semnat contractul si Iron Butterfly, dar organizatorii s-au temut ca versurile si muzica acestora vor declansa violente si au recurs la un siretlic pentru a-i determina sa nu poata urca pe scena. Au facut un baraj pe Strada 18 (care facea legatura cu ferma lui Yasgur) si le-au spus muzicienilor sa astepte intr-un hotel de langa aeroport, pentru ca vor trimite un elicopter. Acesta nu a mai fost trimis niciodata.

“Rock Doc” si abuzul sexual

Directorul medical al festivalului de la Woodstock, doctorul William Abruzzi s-a specializat in tratarea abuzului de droguri. Devenit celebru sub porecla pe care i-au dat-o hippiotii la Woodstock (“Rock Doc”) , Abruzzi a ajuns el insusi dependent de droguri. A reusit sa se “elibereze”, dar a intrat in prim-planul altui scandal. In 1974 a abuzat sexual o pacienta anesteziata. A fost prins in flagrant de un ofiter de politie. Abruzzi a pledat vinovat, dar nu a putut fi condamnat pentru ca ofiterul de politie a fost invinuit ca nu i-a respectat drepturile lui Rock Doc (l-a pandit pe o fereastra a cabinetului). Medicului i s-a retras dreptul de a profesa in New York, dar a continuat sa profeseze pana in 1980, in Middletown.

Woodstock in cifre

1 – film documentar (regia: Michael Wadleigh, scenariul: Martin Scorssese); caz de coma diabetica; dolar – costa un hot-dog.
3 – morti (1 supradoza de heroina, 1 ruptura de apendice si 1 strivit de un tractor); nou-nascuti.
4 – dolari costa in prima zi cel mai ieftin drog sintetic.
6,50 – dolari costa un bilet pentru o zi.
10 – impuscaturi in aer au fost trase de fermierii din vecinatate, deranjati de zgomot.
15 – dolari costa o doza de marijuana.
18 – dolari costa un bilet pentru toate cele trei zile; doctori au tratat sase mii de pacienti.
31 – formatii si interpreti care au cantat.
33 – formatii si interpreti invitati.
36 – asistente medicale.
40 – de minute, cel mai scurt timp de asteptare intre concerte.
60 – telefoane publice montate.
61 – linii de autobuz infiintate special.
90 - %, procentajul celor care au fumat marijuana.
150 – politisti voluntari; persoane arestate pentru trafic de droguri.
1.500 – dolari a primit Santana.
2.500 – dolari costa in 1989 un poster original Woodstock ’69.
12.000 – dolari au primit The Jefferson Airplane.
12.500 – dolari au primit The Who (un record al timpului).
30.000 – sandwich-uri au fost distribuite gratuit.
50.000 – dolari a costat inchirierea spatiului.
100.000 – corturi.
180.000 – dolari au costat prestatiile interpretilor.
186.000 – bilete vandute in a doua zi.
320.000 – spectatori au plecat dupa concertul lui Jimi Hendrix.
500.000 – numarul de spectatori (maxim estimat); hamburgeri si carnati afumati au fost consumati in prima zi; costul total al festivalului.
1 milion – dolari a platit Alan Gerry, in 1996 pentru 37,5 acri din terenul pe care s-a tinut festivalul. 1,3 milioane – dolari obtinuti din vanzari obiecte promotionale.
2,6 milioane - dolari profitul organizatorilor.
50 milioane – persoane au vizionat filmul festivalului.

Catalin Vischi





* INTERVIU - Excelenta Sa Wilfried Gruber, ambasadorul Germaniei la Bucuresti
“Alaturati-va Marelui Convoi!”

Carte de vizita

S-a nascut la 15 august 1942, in Überlingen (Germania). A studiat stiintele politice, istoria si romanistica la Berlin, Paris, Freiburg si Denver. Din 1970 este membru al Ministerului Federal al Afacerilor Externe. A mai lucrat in Ambasadele Germaniei din Londra (1972-1976), La Paz (1976-1979) si Moscova (1983-1986) si in cadrul Ministerului Federal al Afacerilor Externe. Intre 1990-1996 a fost sef de sectie in Departamentul politic al Ministerului Federal al Afacerilor Externe. Intre 1996-1999 a ocupat functia de ambasador al Germaniei la Belgrad, iar din aprilie 2000 pana in iulie 2003 a fost ambasadorul Germaniei la Budapesta. In prezent, Gruber este ambasadorul Germaniei la Bucuresti. Este casatorit si are doi copii.

Este, fara indoliala, un diplomat de marca. In cei peste 30 de ani de activitate in cadrul Ministerului Federal al Afacerilor Externe, a fost numit in functia de ambasador al Germaniei in mai multe tari. In urma cu un an a fost instalat in fotoliul de ambasador al Germaniei la Bucuresti, de unde doreste sa sprijine integrarea Romaniei in UE.

Desi cartea de vizita intesata de importante functii diplomatice te duc cu gandul la un tip “scortos”, Wilfried Gruber este o persoana deschisa, care pune pe primul loc familia, crede in toleranta, dragoste si adevar (ultimul, “cosmetizat” cu... tact diplomatic).
Reporter: Cum ati ajuns ambasador al Germaniei in Romania?
Wilfried Gruber: Banuiesc ca experienta acumulata de mine la Budapesta sa fi fost unul din motivele pentru care ministrul meu m-a trimis la Bucuresti. Din anul 2000 am putut observa in Ungaria ce fel de eforturi trebuie depuse de catre o tara pentru a incheia cu succes negocierile de pre-aderare si pentru a se pregati efectiv pentru a deveni membru al UE. Aceasta experienta imi va fi fara indoiala de folos si aici in urmatorii ani.
Rep.: Cu ce impresii ati venit in Romania si cum ati perceput tara noastra la prima intalnire? Nu v-a fost teama?
W.G.: La inceputul anilor ’90 am vizitat o data Romania in interes de serviciu. Totusi, am avut legaturi cu tara dumneavoastra, deoarece in perioada in care Germania detinea presedintia UE participam, in anul 1999, la negocierile din cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Astfel, evident, am avut de-a face cu Romania. Primele impresii dupa sosirea mea in Romania au fost pozitive. Am fost primit cu multa deschidere si prietenie si sunt increzator ca voi reusi sa contribui la consolidarea relatiilor dintre tarile noastre.
Rep.: Care sunt impresiile despre Romania, in acest moment?
W.G.: In mod placut ma impresioneaza felul deschis al oamenilor, modul transparent in care dialogheaza cu mine, precum si usile deschise pe care le intalnesc la toti partenerii mei de discutie, fie ei oficialitati sau oameni obisnuiti. Apreciez in mod deosebit faptul ca romanii depun mari eforturi pentru a ajunge din urma vechile si noile state membre ale UE si de a se alatura marelui convoi al Uniunii Europene.
Rep.: De ce ati ales cariera diplomatica? Daca nu ati fi devenit ambasador, ce altceva v-ati fi dorit sa deveniti?
W.G.: Deja din timpul studentiei m-au interesat relatiile internationale. Daca nu as fi ajuns diplomat, as fi ales alta profesie care sa aiba legatura cu contactele internationale.

Despre coruptie si aderare

Rep.: Cine credeti ca este principalul vinovat de fenomenul coruptiei romanesti si de ce credeti ca Guvernul Romaniei nu a prezentat niciodata un demnitar sau important om de afaceri corupt?
W.G.: Coruptia este, fara indoiala, o problema grava pentru Romania, care nu numai ca submineaza increderea in institutiile publice, dar aduce prejudicii imaginii pe care investitorii straini o au despre Romania. PNA ar trebui sa se concentreze asupra investigarii si rezolvarii cazurilor de mare coruptie, fara a neglija insa cazurile micilor corupti.
Rep.: Cum vedeti Romania peste 10 ani?
W.G.: Aderarea la UE si apartenenta la piata interna comunitara vor oferi tarii noi sanse. Din punct de vedere economic, consider Romania o piata atractiva cu un potential mare, avand 22 milioane de oameni. Romania insasi va putea profita de toate avantajele pe care le ofera o mare piata comuna de 450 de milioane de oameni, cu toate posibilitatile de specializare si diviziune a muncii. Pentru a putea profita de aceste posibilitati intr-o masura cat mai mare, este insa absolut necesara reformarea in continuare a structurii economiei romanesti, astfel incat ea sa poata face fata presiunii competitiei din interiorul Uniunii extinse. In acest scop, va trebui incheiat – printre altele – procesul de privatizare, diminuat rolul statului in intreaga economie, precum si stimulata construirea unei administratii performante. Daca Romania va transforma viitoarea sa calitate de membru al UE intr-un succes – asa cum a fost cazul Irlandei sau al Spaniei, de exemplu – depinde de priceperea si sarguinta romanilor. Sunt sigur ca tarii dvs. i se ofera o mare sansa.

Esecul Kosovo

Rep.: Cu ce ganduri ati plecat din Maramures?
W.G.: Cu gandul de a reveni.
Rep: Cea mai importanta victorie din viata?
W.G.: Am fost mandru de a fi adus o mica contributie la incheierea cu succes a Tratatului din 1990 cu privire la dezarmarea fortelor militare conventionale din Europa – o conditie cadru importanta pentru asigurarea internationala a Unitatii Germaniei.
Rep.: Dar cea mai trista infrangere?
W.G.: In timpul mandatului meu la Belgrad a trebuit sa asist la dezlantuirea unui val de violenta in Kosovo, care nu a putut fi oprit decit prin sosirea fortelor de aviatie NATO.
Rep.: Ce parere aveti despre romani, in general?
W.G.: Sunt impresionat de calitatile oamenilor din Romania. Ii admir pe numerosii romani care, in ciuda conditiilor adesea grele de viata, nu se dau batuti. Sunt impresionat de deschiderea si dorinta de a invata, care ii caracterizeaza pe multi romani.
Rep.: De ce va este teama?
W.G.: Rareori imi este teama.
Rep: Ce personalitati v-au influentat in vreun fel viata?
W.G.: Ii admir pe acei germani care in anul 1944 s-au razvratit impotriva lui Hitler si au platit pentru asta cu viata.
Rep.: Ce inseamna familia pentru dumneavoastra?
W.G.: Totul.

Optiuni si argumente

l Banii sau gloria?
Nici una, nici alta, nu vreau sa ma las influentat de ele.
l Fotbal sau tenis?
Ambele.
l Monarhie sau republica?
Republica – forma actuala de stat cea mai potrivita.
l Whisky sau bere?
Cu cea mai mare placere beau ceai negru.
l Gwyneth Palthrow sau Linda Evangelista?
Sunt, probabil, prea in varsta pentru amandoua.
l Adevar cu orice pret sau tact diplomatic?
Cel mai departe se ajunge cu adevarul. Insa acesta trebuie exprimat intotdeauna cu intelegere si, pe cat posibil, cu tact.

Ioana Lucacel